Cu siguranta muzica romaneasca de astazi nu depaseste granitele unui solist sau band cu o imagine bine cladita, a unui cantec imbracat cu „efecte” si fitze (neaparat cu tz!!), a unor decoruri bine imprastiate pe-o scena alandala. Aici ma refer la asa-numitele muzilicuri din sunetul autohton de inceput de mileniu. O muzica necoapta, trista, inca ascunsa de make-up si aparente.
In melodiile romanesti se doarme (inca!) – nimeni nu stie ce mai vrea de la un cantec made in RO. Se bate pasul pe loc cu aceleasi mogisme. Nu se mai scot pe piata albume fara aportul unui mare musiu al basilor: Marius Moga. Nu mai merge sa iesi fara piese pe care maestrul sa-si fi pus amprenta. Parca e mai credibila aparitia unui pachet de debut daca langa vocea-ti de privighetoare (aici imi cer scuze distinsei doamne a cantecului popular) inca netrecuta de pubertatea dusului proprietate personala apare mmmm-ul sau ahap-ul sau chiar vreun o, ieee! marca Moga. Ca da bine!
Un alt trend printre zgomotele romanesti sunt trupele de etno-dance. Atat de necoapte ca stil – ca doar romanu’ s-a nascut poet – impun un fel de hai ca merge si-asa, un compromis greu digerabil intre o generatie de tricouri fubu si ecoul bine prins in satul romanesc. Sunt cantecele care in loc sa promoveze oarecum identitatea etnografiei romanesti (ca de unde vorba necuratului mai vine termenul de etno, stimati purtatori de microfoane?!), ofera un kitsch imens! Etno-dance-ul ajunge sa promoveze o aiureala greu de corectat intr-o Romanie de tranzitie. Astfel se pot observa cu usurinta cazuri hilare: romanul nu mai stie sa duca „trei pasi-nainte, doi inapoi” zapacindu-se intre interminabile of-uri.
Un typo demult uzat in muzilica romaneasca apare in urma celebrelor copipeisturi din afara. Acolo da bine sa fii pacha-man, iaca avem si noi pasameni. A dat bine sa fie hip-hop cu culari legati de lanturi si celulare boite cu diamante? Iata, avem si noi hip-hopari nostri cu garaje incarcate de masini racnet, dar fara rasunet in versurile lor. Multumesc aici formatiilor Mafia, Parazitii, Racla, La Familia si altor no-name-uri care nu s-au ingropat in imitatii vulgare si fara viata – care, respectandu-si fanii si numele au vorbit intotdeauna adevarat, romaneste. Nu spun deloc sa nu imitati pe cei de-afara, dar hai s-o faceti cu ceva mai multa imaginatie si nu cu aceleasi resurse invechite, ca atunci nu mai sunteti artisti cum pretindeti – ba chiar ramaneti in acelasi sac de eterne rebuturi.
Mai e muzica rece, facuta pe computer, mai sunt hiturile de onomatopee si interjectii, pe care si o goanga ar putea sa le asambleze in nimicimea-i trecatoare. Oracaituri, dureri de gingie, copii tarati direct in lumea show-bizului, a profitului scos pe versuri tampe – falsi cantareti gata sa-si prostitueze fata, trupul, gata sa fie perfecti. Imaginea vinde lipsa de calitate, productii in cantitati grotesti apar la tarabe si in magazinele de muzica. Muzilica romaneasca vorbeste de la sine despre o vreme, despre o Romanie, despre niste romani. Nu trebuie sa mai strangem din nas cand auzim de cantareti angajati pentru campanii electorale, atunci cand ii vedem la festivaluri demne de-o mamaie cu severe deficiente auditive. Ei sunt muzi(li)ca romaneasca de suprafata, marele „fenomen” care pune in umbra sunetul sincer.
Din fericire mai exista optiuni. Inca nu au disparut adevaratele sunete, adevaratii cantareti. Inca mai putem scapa intr-un coltisor de Romanie cu rock adevarat, cu mesaj, cu blues si jazz de calitate, cu un sound mai putin masterizat, cu voci. Chiar de asta parte este mica, ascunsa acolo, poate placerea de a evada calare pe-un cal din Malboro, cu o ea simpatica agatata de tine e infinit mai dulce...