agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-09-17 | [This text should be read in romana] |
I. O cheamă Viorica. Viorica și nu mai știu cum ( pe sistemul Bond.
James Bond ). – evident, veți spune, ce început prost, o părere așa, ca între literați, nu? Dar cineva mi-a spus ( o altă părere de literat asupra prozei mele ) că la textele mele am un început extraordinar, superbun, de genul – și aici citez - ,,bag-o la coaie” ( eu nu vorbesc atât de vulgar, sincer ), dar după, mă prostesc. Și atunci, m-am hotărât să încerc varianta inversă. Adică, un început prost, dar o continuare de mare excepție. Sper... să fie de mare excepție, bineînțeles. Și, prin această ,,predoslovie” la un mare ,,letop....” ( citez pe Vakulovski ), nu mai intenționez să ghidez cititorul sau, așa cum un alt cititor al textului meu anterior s-a exprimat ( deși nu cred că este o părere de literat, dar, în fine, hai să-i acordăm credit ), să nu îl mai ,, declasez până la stadiul de gânganie în insectar”. OK, voi încerca, drag cititor. Totul, pentru tine. Să mai încercăm o dată. II. O cheamă Viorica. Locuiește într-un oraș mic. Prea mic pentru dimensiunile ei. Nu este monstruos de grasă. Numai că nu este conformă canoanelor de frumusețe. Și oricum nu-i pasă așa cum ar trebui să îi pese unei persoane supraponderale. Adică nu merge pe stradă și spune vai, trebuie să mă ascund de lume, ci pur și simplu, primul gând este: trebuie să mănânc o ciocolată. Orașul ca spațiu nu o deranjează. Ceea ce o scoate din sărite sunt locuitorii. Și în special o categorie anume: elevii ei. Pentru că restul sunt impresionați de fizicul ei și o respectă. Așa cum respecți o forță a naturii. Elevii, în schimb, crede ea, gândesc cu totul altfel decât adulții. Parcă ar fi extratereștrii. Adică, să exemplificăm printr-o întâmplare considerată de unii haioasă, de alții grotescă ( mă rog, după caz ): prima zi de școală, intrarea în clasă, copiii râd ( de ea ), unul îi pune piedică, ea cade și fusta i se ridică până la nivelul coapselor. De atunci, ea își urăște coapsele. A devenit conștientă de urâțenia lor. Dar a mai devenit conștientă și de altceva: adolescenții sunt îngrozitori. Nu sunt oameni. Omul are compasiune, milă pentru celălalt, iar dacă celălalt este diferit față de tine, ortodoxismul te învață clar că trebuie să fii tolerant față de acea persoană. Ceea ce a demonstrat ea, este că adolescenții nu au pic de simț religios. Că nu cred în nimic. III. Are 140 de kilograme. Și nu o interesează. Dar nici nu o poate interesa. Este diformă. Corpul ei urât, monstruos, se dizolvă în discuțiile multiple ale celorlalți oameni. Cum de s-o mai suporta, Doamne! Ea chiar nu se vede? Ce oră ai și la ce clasă? Dragă Florico, la ce coafor ai fost, fată? Măi, măi, măi, dar ce rochie șic ai, tu! Crezi că îmi vine bine? Dar ce, dragă, tu ești Viorica? ( râsete ). Viorica ajunsese etalonul de urâțenie al colegelor ei. Asta nu exista însă dintotdeauna. Înainte, totuși, mai vorbea cu ele. Bine, nu erau atât de apropiate încât să bea cafeaua ritualică de dimineață împreună cu ea și ele să îi povestească ce masaj i-a mai aplicat una dintre ele soțului ei sau ce poziție a mai avut alta în timpul actului sexual, Doamne, nu!, dar discutau despre vreme, momente în care Viorica scrâșnea din dinți și spunea ,,da, este frumos afară” sau ,,de aceea v-a scăzut tensiunea” pe un ton calm, fără modulații. De fapt, ea avea un ton pentru colegele ei de serviciu, unul pentru vânzătorul de pâine sau de lapte sau de orice, unul pentru elevi și tot așa mai departe. Dar să revenim la colege. Totul se stricase, chiar și acest fir extrem de fragil existent în relația cu celelalte profesoare, când s-a stârnit în cancelarie o discuție aprinsă pe tema lesbianismului presupus al unei foste vecine de scară a Vioricăi. Evident, Viorica fiind persoana cea mai în cauză de a da o explicație elaborată și așteptată cu ochii scoși din orbite, a fost întrebată ce știe despre vecină. Cum pe tot parcursul discuției ( la care Viorica încă nu participase ) ea a avut câteva reacții considerate de către colege deplasate ( motiv pentru care mai târziu Viorica a fost anatemizată ), adică schimba fețe-fețe, după cuvintele profesoarei de muzică, în momentul în care i s-a adresat întrebarea, ea s-a ridicat cu toată greutatea ( de 140 de kile, fată, și s-a zguduit pământul când o făcut una ca asta – reacții, evident ) și a plecat din cancelarie trântind ușa. Acest gest a determinat două reacții în trupa gâștelor, cum le numea ea: a devenit etalonul de urâțenie, de monstruozitate, a început să i se impute grăsimea care ieșea pe dinafară și se remarca de sub haine și i s-a atribuit o sexualitate inversă, adică, de la vecină citire, lesbianism. S-a ajuns până la o aventură ținută secretă cu vecina, la o ceartă ca între iubite ( termen spus cu o voluptate extraordinară de profesoara de matematică ) și chiar la un conflict conjugal, aceasta fiind, evident, cauza plecării vecinei. Dar rămăsese un mister: cu cine a înlocuit-o monstrul pe vecină? ( pentru că, și asta trebuie clar precizat, colegele nu credeau și erau chiar convinse că nu există alt motiv ). Mai ales că una dintre ele, cea de desen, a văzut-o pe Viorica la o oră indecentă ( era 12.30 noaptea ) pe stradă și, când evident a întrebat-o unde se duce, i-a răspuns cu un aer inocent și candid că la o prietenă. Deci, case closed și q.e.d. IV. Viorica se duce în fiecare duminică la biserică. Se roagă pentru ea, pentru sufletul mort al prietenei sale cea mai bună și pentru sufletele pierdute ale elevilor săi. În duminica asta vrea să vorbească cu preotul. Ieri seara, când era acasă, a văzut un reportaj pe Discovery și a rămas marcată profund de efectul mai mult decât benefic al bisericii sfinte asupra unor oameni posedați de diavol. De fapt, a mai fost uimită de ceva, dar nu a fost foarte șocată pentru că, în forul ei interior, de mult timp credea acest lucru cu convingere: majoritatea dintre posedați erau adolescenți. Tot în reportajul acesta li se făcea și profilul psihologic al adolescenților în cauză: toți nu își mai respectau părinții, urlau că vor independență, ascultau muzică rock în cameră, cu ușile închise cu chei ( mă rog, cei care aveau uși cu chei ) și se îmbrăcau cu haine negre, cu diverse animale și cranii pe tricouri. Ba mai mult, acești, până nu mai demult copii, aveau cercei în ureche, ba unii chiar și în limbă! Imediat după reportaj, furată de entuziasmul pe care i-l dădea perspectiva de a-i salva în sfârșit pe copiii aceia care râdeau de ea, care îi puneau piedici sau cine știe ce îi mai făceau, ei bine, ea avea șansa de a-i salva; deci, după vizionarea reportajului, Viorica aproape zbura prin cameră, date fiind kilogramele mai mult decât în plus, și s-a gândit să întocmească o listă cu copiii care aveau nevoie disperată de salvare. Așadar, nu a pregetat și iată lista: Listă cu elevi de salvat - în funcție de gravitate – a) extrem de mare nevoie de salvat: Ispăsescu Florin – clasa a Xa A Marin Ioana – clasa a Xa A ( problematic ) Petre Robert – clasa a XI-a D Irim Crina – clasa a X-a B. b) nevoie de salvat medie: Petrișor Cristian – clasa a XII-a F. Mihnea Călin – clasa a XI-a G. c) mai pot aștepta: ( aici lista e prea lungă și oricum nu e relevantă acum și aici ). Bineînțeles că lista nu îi cuprindea pe toți elevii cu probleme din liceu, dar ea nu preda la toate clasele și, oricum, dacă ar fi apelat la ajutorul colegelor ei, trupa de gâște sigur ar fi făcut un referat directorului prin care o declarau nebună. Și nici nu mai încearcă să le facă să înțeleagă. Pierdere de timp. Așadar, astăzi vroia să îi propună preotului să o ajute. Să discute și el cu părinții copiilor. Sau poate să sugereze nevoia de salvare a sufletelor copiilor așa, ca un subiect în timpul predicii de după slujbă. Viorica se îndreaptă sfioasă către - hai sa-i spunem astfel – cabinetul sau biroul preotului. Preotul o ascultă cu o atenție din ce în ce mai mărită, pentru ca, la sfârșitul discursului Vioricăi, să exclame un ,,Excepțional, femeie!”și astfel s-a pecetluit acordul nescris dintre filiala Bisericii Ortodoxe din C. și Liceul Teoretic ,,A. I. Cuza” din același oraș. V. La școală, însă, lucrurile nu se petreceau așa cum credea Viorica. Acei elevi care figurau pe lista ei, deja ajunsă faimoasă în liceu datorită părinților, devin în scurt timp vedetele școlii. Tot ce spun ei, ce fac, cum se îmbracă devine literă de lege. Și asta pentru că figurau pe lista celei mai rele profesoare din liceu, și oricum nu este orice fel de listă, ci una în care erau numiți oficial ,,bad”. Ce este negativ pentru ochii profesorului, este cool pentru ochii elevilor. Mai ales că nebuna vroia să îi ducă la mănăstire. Părinții au avut reacții diferite în privința predicii spuse de preot. Unii au fost de acord în totalitate, alții au rămas sceptici față de sfânta misiune a profesoarei Viorica, iar restul le-au spus copiilor să se ducă să se distreze. Tot acest episod a luat însă o turnură extrem de pasionantă pentru elevi. Într-o zi, profesoara intră în clasă cu o mină extrem de neagră, dar – paradoxal – cu un zâmbet satisfăcut întins pe toată fața și îi anunță că una dintre colegele lor, Marin Ioana, s-a sinucis, după ce încercase în nenumărate ori. Răspunsul logic al unui băiat a fost ,,Și în sfârșit, a reușit!”, fapt pentru care a fost dat afară și chemați părinții pentru a li se recomanda să îl sensibilizeze pe fiul lor. Acest fapt a crescut și mai mult – asta dacă se mai putea – cota de popularitate a consemnaților de pe celebra listă. I-a făcut aproape intangibili pentru că, acum, toată lumea știa că ei sunt speciali. Mai ales când unul dintre ei a exclamat ,,Vai, da’ stai să vezi ce ne vom distra la mănăstire și ce îi vom face monstrului marin!”. Așadar, soarta profesoarei Viorica era pecetluită. Un alt episod i-a stârnit și mai mult. Dirigintele îi roagă să se ducă până la profesoara Viorica acasă și să vorbească cu dumneaei pentru înmormântarea fetei. Crina și-a luat inima în dinți și a spus că de ce nu s-ar duce ea, lăsându-i pe ceilalți să răsufle ușurați. Ajunsă la ușa apartamentului respectiv, Crina sună. Și sună. Până când, aude un ,,intră” extrem de violent. Intră. Era întuneric. Vede lumină într-o cameră mai depărtată. Ajunge în dreptul ușii și bate. I se răspunde de către aceeași voce. Intră. Camera era foarte încărcată cu diverse obiecte vechi, prăfuite, ca și cum nimeni nu locuia acolo. Mobila era întunecată, draperiile netrase. Crina își construi o grimasă care se vroia un zâmbet. Exact în fața ei, pe un pat imens, stătea profesoara ei care îi spune să vină mai aproape. Mai aproape. Îi șopti la ureche: ,,Tu vei fi următoarea!”. Crina se sperie și fuge. Seara, Crina vede un film de groază în care personajul principal este o fată cam de aceeași vârstă cu ea care intră într-o casă ce se dovedește a fi, mult mai târziu, a groazei. Și răsuflă ușurată pentru că a scăpat numai cu atât. VI. Așadar, prima zi la mănăstire. Și totuși, nu era orice fel de mănăstire, ci una destul de impunătoare așa, ca mărime, încât Șerban, un băiat care nu scotea decât un cuvânt pe zi pentru că așa îi impusese conștiința, nu a spus decât ,,coool”. Și a tăcut. Deci, biserica făcuse impresie. Profesoara Viorica, pentru unii ,,monstrul marin”, i-a cazat, flancată de doi călugări care, au aflat mult mai târziu copiii, se ocupau cu protocolul și după aceea s-a izolat în biserică. Ei s-au simțit extrem de responsabili să exploreze ținutul necunoscut al mănăstirii. Crina deja inventase povești macabre cu fantome, respectiv ale foștilor stareți care simțeau nevoia încă să mai fie prin mănăstire. Florin spunea ceva despre niște catacombe care ar fi dat spre baze americane, foste ruse. În fine, conform tuturor, o explorare temeinică a teritoriului mănăstirii era absolut necesară. Numai că profesoara Viorica trimisese după ei și îi chemase la slujbă. Deci, trebuia să se amâne toată operațiunea. Pe mai târziu, oricum. Au fost la slujbă, au fost prezentați starețului și au mâncat. Cam erau impresionați de figurile trase ale călugărilor și de îmbrăcămintea extrem de neagră, însă nici unul dintre ei nu vroia să se lase doborât și mai ales nici unul nu vroia să recunoască faptul că începeau să cam dea înapoi. După ce au mâncat și a început slujba de seară, la ora 7 seara, toți au hotărât că acela era momentul. Cu Crina în frunte, cu Șerban după ea și tăcând pentru că deja își epuizase cuvântul de zi, și ceilalți urmându-i de foarte aproape, au plecat în descoperirea noului și cam înspăimântătorului loc. VII. Viorica se ruga. Din nou pentru ea și de data aceasta pentru sufletele elevilor care au venit cu ea. Începuse să îi privească cu alți ochi și în altă lumină. O lumină mai duioasă, mai mămoasă. Deja credea că nu era vina lor că erau așa, era vina mediului în care trăiau și, evident, a familiei lor. Asta era. Nu avea ea ce face prea mult. Putea numai să îi facă să vadă și altă lume. Vocea călugărului care slujea o transpunea în acea lume pe care o visa de foarte mult timp. Transpunerea îi făcea o față cam dubioasă, hotărâse Robert. Adică prea nu vedea nimic în jurul ei. Nici chicotele lor, nici zâmbetele lor teribile, în fine, cam nimic. Dar prea buna lor dispoziție nu putea fi stricată de cea spirituală a profesoarei lor. Mai ales că pe cărarea ce ducea spre un loc foarte puțin cunoscut de vizitatori – vom vedea imediat care – s-a încins o dispută despre necesitatea bisericii în viața unui om. Crina susținea sus și tare că ea nu înțelege de ce și la biserică se aplică același sistem de semnare a condicii în fiecare duminică dimineață. Nu ar trebui să fie ceva absolut personal? Se duce omul când simte, și accentuează, numai când simte nevoia să se roage. Ceea ce nu mai înțelegea ea era și sistemul de făcut mătănii una după alta, că într-adevăr, asta îți salvează sufletul păcătos. Sau sistemul de pupat icoane. Dacă Dumnezeu există, el există și fără mătănii și fără icoane. Robert, în schimb, nega orice existență a lui Dumnezeu. Și astfel, tot certându-se noaptea pe cărarea principală din grădina mănăstirii, ajung într-o zonă mai puțin încărcată cu copaci. Se deschidea perspectiva unui intrând în gardul des. Evident, au fost păreri pro și contra explorării: unii de frică, alții de plictis că, domnule, oricum nu găsim nimic interesant, doar e mănăstire. A câștigat totuși curiozitatea incitată de un moment în care i s-a părut Crinei că licărește o luminiță la capătul tunelului. Așa că au plecat toți. Au mers cam zece metri. Tunelul se îngusta brusc. Erau ca într-un pasaj de plante care îi zgâriau pe fețe, pe mâini. Au continuat să meargă. Nu era chiar atât de întuneric pe cât am putea să ne închipuim pentru că era lună plină. La un moment dat, au ajuns într-un fel de luminiș, o deschidere mărginită de copaci înalți, lungi, ale căror ramuri erau prea greu de observat. Era o singură lumină, o lumină argintie care descoperea, dar în același timp ascundea. Toți aveau gurile încleștate. Nu se auzeau decât respirațiile grăbite. Grăbite de emoție. Era o liniște adâncă. Prea adâncă. Crina atinse coaja unui copac. Era caldă. Aproape frigea. Ca la un semnal, toți ceilalți au atins și ei coaja copacilor. Caldă, avea consistența pielii umane. Crina a simțit sub mâna ei vene. Era imposibil. Robert a început să urce mâna pe coaja copacului. Era din ce în ce mai caldă. Atunci, ca într-o trezire dintr-un somn prea lung, cerul s-a deschis. Lumini de diverse culori le atingeau capul și îi orbeau. Toți și-au pus mâinile la ochi pentru că lumina durea. Copacii începuseră să miște. Crengile se dezmorțeau încetul cu încetul. Atunci au observat ei lipsa frunzelor. O creangă a zgâriat-o pe Crina rău. Sângele picura încet pe pământ. Acolo unde cădeau picăturile, pământul se deschidea și ieșeau alți copaci cu coaja caldă și translucidă prin care se vedeau venele albastre. Crina a țipat. Atunci, totul s-a oprit. Dintr-o dată. Ca și când tot acel freamăt nu existase niciodată. Totul s-a retras în matcă. Au fugit pe coridorul strâmt de crengi. Fugeau ca și când nimic nu mai conta. Nu vedeau, nu auzeau, nu gândeau. Au deschis ochii. Camera a fost primul loc pe care l-au conștientizat. Și vocea profesoarei lor care îi agresa. Era șapte dimineața. Erau chemați la slujbă. Nu s-a uitat nici unul la celălalt. Au coborât din paturi în liniște totală. Profesoara lor stătea la ușă și le surâdea. Cam sardonic, totuși, a remarcat Robert. Mai ales că nici unul dintre ei nu își aducea aminte ce a visat. VIII. Bineînțeles că Viorica a văzut în această excursie un mare succes. Bineînțeles că elevii ei nu. Ei au revenit la blugi, tricouri negre. Ea, la școală, la cancelarie, la non-discuțiile cu colegele ei, la biserică și la Discovery. Încă mai visează să salveze sufletele tinerilor. Despre lesbianismul ei adevărat sau presupus, nu se mai știe nimic. Adică, nu mai știm noi, nu că nu ar mai fi ceva. Crina, în schimb, a făcut o facultate, a citit mai mult, s-a mai maturizat, este acum o femeie responsabilă. Își mai aduce aminte de profesoara Viorica vag, în schimb nu a uitat niciodată episodul vizitei sale. Robert e prin Italia, nimeni nu știe ce face el pe acolo. Învârte el ceva, de bună seamă, doar e oltean. Șerban a fost nevoit să renunțe la non-verbalitate pentru că a avut mai multe examene de trecut, evident orale. Orașul C. e în continuare liniștit, tulburat din când în când de câte o întâmplare în pur stil oltenesc. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy