Acum cînd îți scriu tu ești departe. Este seară și o liniște aproape perfectă, doar mașini în fugă pe șosea, și concertul obosit al greierașilor...
A trebuit să închid ochii pentru a te aduce aproape... pentru a te vedea (ochii frumoși, conturul delicat al buzelor, linia fermă a bărbiei), dar și pentru a te simți. Am învățat cred să simt cînd ești încordat, supărat, furios, am început să simt cînd vrei să te joci, am început să văd lumea cu ochii tăi, dar și în ritmul bătăilor tale de inimă. Închid ochii, mă gîndesc intens la tine și am un cumplit sentiment de vinovăție.
Am fost adesea supărată pe tine. Uneori nici nu ai știut. Nu mi se părea important pentru tine să-ți spun de ce sînt eu supărată. Alteori m-am supărat și te-am certat pentru simplul motiv că vedem multe situații diferit. M-am supărat pe tine și pentru că viața ta este atît de diferită de a mea, și n-am găsit de la început înțelepciunea sau puterea să înțeleg...și să trec peste...deși tu ai avut curajul superb să-mi spui atît de multe...Dar nici efortul tău de a-mi spune nu l-am înțeles la timp. Altădată m-am încruntat la un tine nevăzut numai pentru că tu știai mai bine decît mine să controlezi o situație tensionată pe care tot eu o creasem.
Pentru mine tu ai fost mereu vinovat, chiar și cînd făceai eforturi să te comporți bine. Nu am știut mai niciodată cu glas tare să-ți mulțumesc pentru că mă ajutai pe mine să rămîn aproape, chiar și de la distanță. Te bănuiam nesincer, te judecam după vini anterioare, și nu te credeam în stare să fii altfel... Chiar și atunci cînd îmi reproșai blînd că nu dau deloc atenție încercărilor tale de a-mi demonstra cît de mult ții la mine, chiar și atunci m-am prefăcut că nu văd, că nu înțeleg...
Și povestea s-a repetat zilnic...Þi-am spionat reacțiile, am încercat să te prind mințind, ți-am recitit mesajele de foarte multe ori în speranța că voi descoperi ceva aiurea...Chiar dacă știam că țin la tine nespus de mult...mă consolam la ideea că poate mi se pare, sau e doar un sentiment pasager, ca atîtea altele.
Poți crede că am făcut asta? Poți crede că am fost în stare nici să nu vin spre tine, nici să nu plec definitiv din viața ta, rămînînd undeva la mijloc într-o stare supărător de confuză și de vinovată? De fapt am rămas la o distanță confortabilă pentru mine, pentru a nu fi rănită dacă lucrurile ar fi luat o întorsătură neplăcută. De fapt am fost incapabilă să îmi asum pînă la urmă încrederea și prietenia pentru tine, exact sentimentele de care făceam atîta caz.
Mai știi cîte mesaje îți scriu pe zi și cît de mult simt nevoia să știu că ești acolo, undeva, deși dacă tu ai vrea să vorbim la telefon m-aș fîstîci și comunicarea ar fi atît de dificilă? Cînd ripostezi exasperat din cauza comunicărilor întrerupte, obosit și nesigur pe mine, tot eu mă supăr prima și refuz explicațiile, și e nevoie de toată răbdarea și imaginația ta pentru a mă face să spun ce e în mintea și inima mea, și ce mi se întîmplă.
Am imaginea noastră în minte...tu sobru, încruntat, concentrat, șovăielnic din cauza atitudinii mele, temător să nu faci greșeli, sau din cauză că nu ești sigur pe reacțiile mele, atent la sensibilitățile mele. Temperamental, orgolios, arțăgos, inteligent, pasional. Iar eu neastîmpărată, emotivă, orgolioasă, nervoasă, fricoasă și la fel de pasională. Văd deosebirile dintre noi, le simt. Îmi percep mult mai puternic feminitatea acum, în confruntările zilnice cu tine. Mă simt altfel, și am avut nevoie de timp ca să înțeleg că pentru a rămîne prieteni nu e nevoie să fiu, sa gîndesc, să simt ca tine, tot ce vrei tu e să rămîn eu însămi. Chiar dacă sîntem atît de diferiți.
Iartă-mă așadar că sînt uneori, prea adesea, capricioasă, feminină, copilăroasă, nu ai cum să mă înțelegi, știu...
Iartă-mă că sînt un paradox viu, între raționalitatea minții și slăbiciunile inimii.
Iartă-mă că nu găsesc mereu cuvinte potrivite pentru tine și pentru cel care ești în viața mea.
Iartă-mă că nu ți-am spus că vreau sincer să ne vedem, în ciuda faptului că nu cred că voi avea vreodată destul curaj pentru asta.
Iartă-mă fiindcă nu știu să te seduc, deși poate ar trebui.
Iartă-mă fiindcă spun atît de ușor cînd sînt bucuroasă din cauza altora, dar nu-ți spun niciodată cînd sar în sus la bucuriile făcute de tine. Poate și de frică, să nu se termine prea curînd.
Iartă-mă fiindcă sînt atît de eu, apărîndu-mă și de tine.
Scriu paginile astea și mă gîndesc că tu de fapt știi tot. Þi-am dat, în urmă cu ceva timp, puterea de a decide în prietenia asta, și a fost cred singurul lucru bun pe care l-am făcut. Nu-l regret. Am vrut să-ți spun azi că știu cît de greu este și pentru tine. Am vrut să-ți spun că mi-e inima topită și că te iubesc...în felul meu. Prea feminin, prea cuminte, prea temătoar, știu, dar asta e tot ce pot oferi. Și crede-mă, e foarte mult. Am vrut să-ți spun pe scurt că singurul care ar fi trebuit botezat cu numele tău era Soarele.