Ileana Sânziana a fost bunica mea. De fapt, în certificatul de naștere scria Ilina, dar atunci eram sub ocupație austro-ungară... De ce Sânziana? Pentru că avea cel mai frumos păr blond, lung pe care-l văzusem vreodată și fiindcă mirosea, mereu, a sânziene, a câmp, a soare, a galben... Parfum unic.


Viața mea a început acolo, la țară, în curtea bunicilor...


Amintirea pe care o iubeam cel mai mult și o priveam din exterior, din mijlocul iureșului amețitor al vieții, al existenței de zi cu zi, ca pe o parte intrinsecă, necesară, fără de care nu m-aș fi cunoscut și recunoscut, o frântură cu care începea marea și inegalabila aventură a supraviețuirii era o imagine dintr-o fragedă copilărie plină de bucurii și zâmbete asemeni unui prea plin coș din care alunecau cireșe negre. Gânduri, speranțe, râsete adunate și strânse compact în jurul sâmburelui rotund, tare și albicios; multă veselie zemoasă, curiozitate și candoare neatinse de vreun ochi lacom ori de buze păgâne. Fiecare fruct ascundea câte un sentiment, o părere sau chiar o dorință șoptită, seară de seară, în timpul rugăciunii, când stăteam aplecată în fața unei icoane din lemn și atunci când îi ceream lui Dumnezeu, din toată inima mea de copil, să-i dea sănătate bunicii pentru că a început să meargă prea încet, să-l aibă în pază pe bunic fiindcă plecase la Alba-Iulia, un loc despre care știam că este foarte departe de casă, și mai ales, imploram divinitatea să facă în așa fel încât, în ziua următoare, celor doi iezi, pe care îi iubeam mult, să nu le mai fie dor de "mamina-capriță" pentru că se întorcea, oricum, seara. Aceasta era copilăria mea. Un coș din care cireșele negre picurau, una câte una, înnodate în codițe, așa cum după mulți ani, gândurile și părerile de rău, pas cu pas, au clădit un refugiu atât de drag.
Aveam capacitatea de a mă întoarce în timp, indiferent cât de îndepărtată ar fi fost acea perioadă, și de a-mi putea aminti și povesti, amănunțit, ceea ce se petrecuse la un moment dat. Firește, acest lucru nu se putea întâmpla oricum, oricând. Păstram detalii numai despre ceea ce m-a impresionat cu adevărat și, poate, însăși puterea acestui sentiment mă făcea să trec extrem de ușor peste ani, în copilărie, să ajung să mai simt încă o dată acele trăiri. Era fascinant...


Casa bunicilor era singurul și minunatul loc în care eu nu trebuia să respect nici o regulă și nici să fiu pe placul cuiva. Spre deosebire de viața de la oraș, despre care oricum nu-mi aminteam prea multe, aici știam că o mulțime dintre lucrurile pe care bunica mă lăsa să le fac, mama mi le interzicea cu desăvârșire.
Casa bunicilor mi se părea foarte mare, uneori, dacă nu eram atentă, m-aș fi putut pierde acolo. Într-una dintre camere, pe masă, era un ceas mare și rotund ca o portocală. Mie îmi plăcea să-l priveasc. De neînțeles era faptul că cele două indicatoare negre, fosforescente noaptea, nu oboseau niciodată în nesfârșitul drum al măsurării timpului. Tic-tac-ul semăna cu ceea ce auzeam, uneori, sprijinită de pieptul bunicului. O inimă puternică, bătaie regulată, ca într-o poartă al cărei prag îl trecem, în fiecare minut, îndreptându-ne, surâzători sau îngândurați, spre tărâmul unui timp necunoscut, spre ceea ce unii numesc moarte, iar alții viață și aproape că nimeni nu conștientizează faptul că spiritul, sufletul, prea apăsat de amintiri vrea să se elibereze, să se piardă în infinit, lăsând în urmă un trup istovit, prea firav și bolnav aproape, strivit de mulțimea anilor. Inima bunicului se auzea ca un ecou, când aproape, când prea departe, uneori furtunoasă, alteori liniștită, însă întotdeauna avea bătaia regulată, aproape calculată, dacă ar fi fost posibil așa ceva, la fel ca tic-tac-ul ceasului albastru, cu cifre mari, cu cadranul a cărui sticlă era mereu curată. Ceasul mare și rotund ca o portocală. Acolo, în camera unde mă furișam de câte ori aveam ocazia, mă simțeam în siguranță, ocrotită de razele fierbinți ale soarelui care își filtra lumina după-amiezii prin draperiile lungi, albastre, din bumbac fin, făcându-mă, dintr-o dată, să par ascunsă într-un acvariu. De fiecare dată, intram în cămară și desfăceam un borcan de dulceață de cireșe negre... Specialitatea bunicii... Preferata mea... Mirosea a mere și a busuioc.


"Parcă ești fata lu` nana Lină...", obișnuiau să spună sătenii. Atunci mi se părea caraghios. Pielea albă, catifelată, buclele dezordonate, bujorii din obrăjori și mai ales ochii mari, albaștri, veșnic neastâmpărați, curioși, privind drept, dureros de sincer, toate acestea făceau din mine un copil care atrăgea atenția indiferent de loc. Cam așa mi-a povestit bunica după ce am crescut suficient de mult, ca să pot pricepe, și eu, ce înseamnă viața. Râdeam zgomotos arătându-mi mărgelele mici și albe, săltându-mi părul ondulat pe spate. Așa îmi va spune tata, după ce am împlinit optsprezece ani și eram, după el, un om în toată firea. Uneori mă priveam în oglindă, ridicându-mă pe un scaun, atingându-mi gropița din bărbiță. Nu înțelegeam de ce o am, cum răsărise acolo și de ce alți copii nu semănau cu mine. Bunicul era singura persoană cu "gropiță în bărbiță". Nu știam dacă era un semn distinctiv, dar, odată cu trecerea anilor, mă voi simți mult mai bine, poate chiar puțin interesantă. Mai târziu mi-am dat seama că era singura urmă care trecea de la o generație la alta. Ajunsesem chiar să fiu mândră că duc mai departe și că, acolo în sat, neamul bunicilor și al străbunicilor putea fi recunoscut dupa aceasta amprentă.


Curtea în care îmi petreceam majoritatea timpului mi se părea uriașă. Atunci când bunica hrănea păsările nimeni nu avea loc să treacă; dintr-o dată, la o anumită chemare numai de ea cunoscută, din toate parțile veneau gâște, găini, rațe vorbind fiecare pe limba lor, gălăgioase, obraznice uneori, agitate, nerăbdătoare. Când li se aruncau grăunțele, zarva se potolea ca prin farmec, din când în când doar, pe ici pe colo, câteva își manifestau nemulțumirea pentru că altele furau, lacome, boabele din fața lor. Ochiul ager al bunicii veghea la bunul mers al lucrurilor, iar uneori le certa blând, aproape in joacă...


Bunica avea o capră, Pușa Cici. Nimeni nu știa de ce fusese botezată așa. Dar eu o iubeam pentru că în ziua în care am sosit, am găsit doi iezi pe care i-am îndrăgit din prima clipă. Aceștia urmau să-mi devină cei mai buni tovarași de joacă, cu toate că strada era plină de copii. Þin minte că eram sociabilă, foarte curioasă și ascultătoare... de cele mai multe ori. Ceea ce niciodată nu reușeam să înțeleg era următorul fapt: în fiecare seară, când venea capra de la păscut, bunica îmi dădea să beau, într-o căniță roșie cu buline albe, lapte proaspăt muls, nefiert. Uneori, de fapt, de cele mai multe ori, făceam mofturi. În secunda imediat următoare, Pușa Cici, care urmărea cu privirea blajină până atunci, se supăra și se întorcea cu spatele spre mine. Protesta? De voie, de nevoie, la rugamințile și promisiunile bunicii, beam tot laptele, apoi mângâiam blana aspră a animalului, îmbrățișând-o cu drag, cuprinzându-i capul cu mâinile mici, șoptindu-i la ureche că, peste zi, iezișorii n-au facut năzbâtii.
Cei doi iezi, unul cenușiu iar celălalt negru aveau blănița fină, moale si caldă... Boticurile erau mereu umede și miroseau a lapte. Mai aveau la gât câte o pereche de mărgele pe care le mângâiam de câte ori aveam ocazia. Nu știam cum au crescut tocmai acolo, însă nu-mi puteam imagina animăluțele fără ele. Alergam unii dupa alții, în curte, ascunzându-ne după fântână și învârtindu-ne în jurul prunilor sub privirile îngăduitoare ale găinilor care moțăiau la umbră. Uneori, când joaca se prelungea peste măsură, bunica mă lua la zor: "Da` mai potolește-te, că flămânzăsc de tot iezii aștia... și până vine sara, să le deie capra de mâncare..." Atunci nu pricepeam mare lucru. Acum, da. În afară de lapte, nu se puteau hrăni cu altceva pentru ca erau prea mici... Câteodată, mă îmbufnam, mă ghemuiam la pământ pândind cu coada ochiului. Măruntele patrupede încremeneau câteva secunde privindu-mă atent, ca și cum ar fi încercat să-mi anticipeze următoarea mișcare, își încordau trupul cu capul ușor aplecat într-o parte și
țâșneau în sărituri scurte și dezordonate, scoțând sunete ascuțite, necunoscute, îndreptându-se, precis, spre spatele meu. Se apropiau ușor, aproape cu teamă, adulmecând. Dintr-o dată, chiuiam, izbucnind în râs, mă ridicam și tărăboiul reîncepea. Alteori, îi lăsam pe iezi sa mă atingă cu cornițele abia mijite. Le simțeam răsuflarea caldă cu iz de lapte și flori. Nu-mi plăcea... fiindcă iezii nu stăteau mai mult de o mângâiere. Aș fi vrut să-i îmbrățișez strâns și să-i sărut. Ca și cum gesturile mele pline de afecțiune îi deranjau, nu reușeam să fur decât, în treacăt, o atingere pe blăniță, pe gât la mărgelușe sau pe cap, între cornițe.


Într-una din zilele vacanței prelungite pe care mi-o petreceam în casa bunicilor, m-am pomenit cu șaptesprezece boboci de rață. Când i-am văzut am simțit, dintr-o dată, nevoia să pun mâna pe ei. Erau atât de mici, de pufoși, drăgălași, mult prea neastâmpărați încât m-au fascinat din primul moment. M-am rugat mult de bunica până a fost de acord sa mă lase sa dorm cu ei. Mi i-a așezat într-o cutie acoperită cu o băsmăluță subțire. Am stat pe lada de zestre cu bobocii alături. În pat ar fi fost periculos pentru fragilitatea lor; m-aș fi putut întoarce, în somn, peste ei. Îmi aduc aminte că am adormit târziu în noaptea aceea, privind fascinată globurile mici din aur și ascultându-le glăscioarele delicate. Piuiau într-un fel distinct, probabil își spuneau "noapte bună" așa cum îmi închipuiam. Ce frumos era la bunici...


Cred că și acum îmi doresc, undeva, în adâncul sufletului, să fiu din nou copil, fără griji, cu gândul doar la jucării și la animalele din curte, cu inima curată. Lumea copilăriei este ideală, un loc perfect în care simt că există tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte, este, în același timp, un spațiu deosebit unde mă refugiez uneori, sau atunci când caut resurse și putere ca să merg mai departe, mă întorc la cele mai frumoase amintiri trăindu-le o dată, de două ori, de foarte multe ori, obsesiv, la fel de intens ca prima oară. După o asemenea experiență îmi revine curajul de a înfrunta toate obstacolele din lume, indiferent cât ar fi de dificile. Renasc. Mă transform, dintr-o dată. Sunt alt om.


Ca un flash îmi trecu prin fața ochilor un peisaj de iarnă. Mi-am amintit de ninsoarea care a căzut o noapte întreagă, generoasă și splendidă. M-am trezit, într-o fracțiune de secundă, în ținuturile mirifice și nemărginite ale Crăiesei Zăpezilor. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Seara, când am zărit semiluna apărând în vârful pădurii am rămas mută de uimire. Lumea din jurul meu căpătase altă înfățișare. Umbrele serii, lumina palidă și albăstruie, reflexele zăpezii și taina de nepătruns a acelei nopți am purtat-o mereu în suflet. La oraș nu am avut măcar, o singură dată, parte de o asemenea experiență. Mirosul vaniliei și aroma cozonacilor proaspăt scoși din cuptor le simt încă. A fost ceva magic atunci. Acum?





Mi se întâmplă, de fiecare dată, și parcă e mereu altfel, mă încearcă alte sentimente... să ajung în fața șifonierului, să-i deschid larg ușile și să-i ating lucrurile... rochii, baticuri, dantelă, batiste, fețe de masă cusute ori brodate, costume populare...
Of, Doamne! Ce e viața? Un abur subțire și repede trecător, o părere, o încercare de a lăsa în urmă amintiri... Strâng lucrurile la piept și trag în piept mirosul... Mi-e atât de dor! Parcă aștept să apară de undeva, să-mi zâmbească și să-mi spună să închid repede ușile dulapului, ca să nu iasă tot parfumul de săpun "scump", așezat pe rafturi, printre haine...


Întind mâna să-i aranjez o șuviță și ating sticla rece de pe fotografia înrămată. Degetele mele păstrează, parcă, atingerea pe obraji... când îi prindeam fața în mâini promițându-i solemn că, de Paști voi veni, neapărat să o văd... Și îi mai spuneam să-mi pună deoparte încă un borcan cu dulceață de cireșe negre... Să nu uite... Bunica, draga de ea, nu uita niciodată... doar eu îi scriam pe fugă o felicitare de Paști, cum că nu pot sa ajung pentru că merit o pauză după sesiune și voi merge cu colegii la munte... Și iar oftez... Câte lucruri aș vrea să mai pot schimba... Ce dor îmi este, ce gol simt în suflet...


Știu, cu certitudine, că niciodată nu voi mai mânca dulceață de cireșe negre... atât de bună cum o făcea bunica mea...
Ce e viața? Un abur subțire și repede trecător, o părere, o încercare de a lăsa în urmă amintiri...







Zâmbetul și privirea ei albastră mă vor veghea, mereu, pe drumul care-l am de parcurs, în această viață, în încercarea mea de a lăsa, în urmă, amintiri...