Nimic nu e mai caraghios decât o rață care plonjează în apă. Mai întâi plonjază coada, care pleoșcăie o dungă, după care vine și rața, frânând cu piciorușele crăcănate.
Când aterizează o rață pe asfalt, parcă auzi frâna unei mașini. Dar bineînțeles, infinit mai încet.
La Bonn există o mulțime de rațe. Înoată pe Rin, zboară peste grădini și aterizează unde vor. În fața institutului nostru venea mereu aceeași pereche de rațe. El mergea înainte, ea îl urma docilă. Veneau să ciugulească iarbă.
Gazonul nostru e marca Evergreen, din cele care se vând la rulou și nu se ofilesc nici iarna. Ecologiștii spun că e o iarbă impotriva naturii. Nu se pleacă nici când mergi pe ea și rămâne verde crud, ca mărul fără gust din reclama la dinți.
Paradisul nostru artificial devine real ori de câte ori e ciugulit de rațe adevărate. Numai că la aterizare, păsările astea crăcănate sunt prea caraghioase ca să-și păstreze credibilitatea. Poate că perechea nostră a vrut să ne biruie necredința, sau poate că a crezut ea însăși în iarba verde – în orice caz, cu timpul a devenit sedentară. Nu mai zbura, ci mergea pe jos, așa cum ne închipuim noi că trebuie să meargă toate rațele.
Ca orice iarbă de institut, iarba Evergreen, odată derulată, a crescut la adăpost de fanatismul grădinarilor nemți și de tunzătorile lor din dotare. Și rațele se legănau pașnic pe gazonul înalt, veșnic verde...
Până într-o zi, când n-au mai venit. Ne-am obișnuit atât de mult să le știm pe gazon, că nici n-am observat că lipsesc.
Dar seara după servici, am asistat la un spectacol uimitor.

Rățoiul stătea disperat în mijlocul străzii.
Pe rață o călcase mașina. Era cald, așa că terciul se mai uscase. Din ochii înfundați i se scurgeau furnici. Penele unei aripi se răsfirau la fiecare mașină care trecea.
Rățoiul stătea pe stradă și pândea mașinile. După fiecare, venea repede să-și vadă rața cum se mișcă. Apoi se scutura lângă ea și se prefăcea că o ia înainte. După câțiva pași se-ntorcea. Si venea înapoi să mai vadă o dată mișcarea.
Rămânea atent.
Și când nu se mai mișca ea, nu se mai mișca nici el.
...
Dar poate că amorțea, pentru că după un timp începea să-și schimbe mica greutate de pe un picioruș pe altul. Și iar venea cu legănat caraghios în mijlocul drumului să aștepte mașini.
Un bărbat mai curajos a luat rața moartă cu un ziar și a dus-o mai la marginea străzii, lănga drumul pentru biciclete. Rățoiul s-a depărtat puțin, după care a venit și el. S-a oprit lângă rață. Și a pândit nehotărît... când mașini, când biciclete.

În a treia noapte, un fluierat de privighetoare a alunecat și s-a rostogolit pe jos. Burțile porumbeilor adormiți în copaci s-au aprins lanterne și pământul s-a umplut de o lumină punctată. La marginea străzii, rața strivită s-a umflat ca o lună plină. Mațele din jurul ei străluceau în aureolă. Apoi, lumea s-a întors ușor pe dos și rața a căzut în cer. Rățoiul fidel a urmat-o.

Dimineața în drum spre serviciu, am văzut o babă urâtă care-și tundea iarba din grădină. Ca toate nemțoaicele naturiste, ronțăia dintr-un morcov crud.
-De ce cauți pasărea la poarta mea? m-a întrebat cu gura plină. Au luat-o gunoierii care vin luni.