agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-10-26 | [This text should be read in romana] |
R. F. G. - 1 9 7 4
Acest prim turneu final în care s-a adjudecat Cupa FIFA mi-l voi imagina totdeauna ca avînd loc pe nori și ploaie, spre deosebire netă de precedentul. Evident că e vorba de o percepție sufletească, legată de trăsăturile definitorii ale popoarelor organizatoare, trăsături influențate și de climă. Felul de-a fi al latinilor te face să trăiești cu mai multă plăcere evenimentul fotbalistic suprem (și să ai și amintiri pe potrivă), dar, pentru a intra cum doresc în această relatare, trebuie să adopt ceva pentru care calificativul „german“ este aproape un pleonasm: precizie și meticulozitate-în care uneori exagerez. Cu tot acest din urmă risc, voi puncta că pînă în toamna lui 1990 au existat două state germane-și fac asta deoarece sper să am mulți cititori tineri, dar și pentru că m-am convins că multora le scapă ce nici nu te-ai aștepta. În vest era Republica Federală Germania, născută din unificarea zonelor de ocupație postbelice americană, engleză și franceză-și dezvoltată în consecință. În est se afla Republica Democrată Germană-dominată de sovietici, deci comunistă. (Berlinul era și el împărțit în două[26].) Pentru titlul acestei părți din povestea campionatelor mondiale am ales varianta pe care o foloseam în mod curent. Mergînd pe linia de a spune cîteva cuvinte și despre preliminarii, ajung și la cealaltă Germanie (iarăși o exprimare des folosită pînă în 1989-1990 care poate să pară forțată în prezent), din moment ce în dauna echipei lor am pierdut calificarea la turneul final. Dacă nu mă-nșel, făcusem egal cu ei la București, și trebuia ca și în deplasare să fie așa, ca să ne calificăm la golaveraj. Condiția preliminară era să batem Finlanda cu 9-0 aici, după ce în R.D.G. pierduse „doar“ cu 5-0. Am obținut scorul dorit, dar nu mi s-a părut că ar fi fost aranjat-și nici azi n-aș băga mîna-n foc. În meciul decisiv de la Leipzig-ca și în restul preliminariilor-ne-am prezentat cu o „trupă“ (și o tactică) în mare măsură nouă. Lumea se cam săturase de temporizările lui Angelo Niculescu, care dăduseră totuși roade (am menționat într-o notiță și performanța de la campionatul european din 1972). Succesorul său, Valentin Stănescu, deși fost portar, a încercat să joace mai ofensiv, ceea ce a mers cu Finlanda, dar nu acasă la nemți. Eu mă așteptam la un 1-1, dar am încasat două goluri din lovituri libere, și asta e tot ce se poate spune despre un joc urît ca vremea de acolo, în acea toamnă tîrzie. Lipsa echipei naționale de la turneul final ar fi putut constitui pentru Ceaușescu un element solid în sprijinul justificării deciziei de a nu-l transmite la televizor, dacă ar fi avut nevoie de așa ceva. M-aș îndepărta iarăși de esență dacă aș detalia situația internă de atunci, deci cred că e suficient să spun că în toamna aceluiași 1974, la congresul al XI-lea al partidului comunist, a fost prima dată cînd s-a strigat „Ceaușescu-P.C.R.!“-lozincă de neșters din urechile în care a fost turnată neîncetat în următorii 15 ani. Cum mânul s-a mulțumit dintotdeauna cu puțin, m-am bucurat că „s-au dat“ măcar „finala mică“ (altă denumire nefericit aleasă a disputei pentru locul 3) și, desigur, finala propriu-zisă. Pînă acolo a trebuit să fac apel la informațiile din ziare. Mi-a picat foarte bine cînd R.D.G. i-a învins pe frații din vest cu 1-0 în grupă-în primul rînd pentru că niște „sărăcuți de-ai noștri“ îi dovediseră pe înfumurații și îmbuibații capitaliști, dar mă gîndeam și că nu fuseserăm eliminați de oricine. Eram și eu copil, așa că nu mi-am dat seama cîtă dreptate avuseseră ziariștii cînd reliefaseră-cu aprecierile de rigoare- această manevră a echipei R.F.G. Luînd locul 2 în grupă, au ajuns în partea cu Polonia, Iugoslavia și Suedia, și nu cu Olanda, Brazilia și Argentina. Erau cu atît mai hotărîți să cedeze șefia grupei cu cît în continuare sistemul de disputare a fost schimbat: sferturile și semifinalele au fost înlocuite cu grupe de cîte 4, în care iarăși se juca fiecare cu fiecare. Echipele clasate pe primul loc jucau direct finala, iar următoarele două se înfruntau pentru locul 3. E clar că gazdele voiau să minimalizeze riscul de a scăpa finala, iar pentru asta trebuiau să-i evite pînă acolo pe ceilalți mari favoriți: olandezii (pe care multă lume, inclusiv eu, îi vedea drept cei mai buni). Efectiv răbufniseră pe plan internațional la începutul anilor '70, mai întîi prin echipele de club. Drumul l-a deschis Feyenoord, cu victoria în Cupa Campionilor Europeni (după care, mi se pare chiar în anul următor, a fost eliminată de U.T.A.-și mai mult nu trebuie spus), dar adevărata hegemonie a dobîndit-o curînd Ajax, cu o formație cum nu avea să mai aibă[27], în frunte cu legendarul Cruyff. Alături de el erau nume care au făcut epocă, și poate au rămas în memoria multora: Keiser, Suurbier, Neeskens sau Hulshoff. Au măturat tot în Europa 2 ani la rînd, la început sub conducerea lui Rinus Michels, artizanul acestei superechipe. (Creația lui a fost doar cizelată de clujeanul „meu“, Ștefan Covaci-ca să fin cinstiți.) Era normal ca Ajax să alcătuiască scheletul echipei naționale și să-i imprime stilul bazat pe o pregătire fizică excepțională, cu amprentă hotărîtoare asupra circulației mingii și a acoperirii fazelor de atac și de apărare-de unde și supranumele de „Portocala mecanică“, probabil tot o găselniță a ziariștilor[28]. Un plus de valoare era adus de marii fotbaliști de la Feyenoord: mijlocașul Van Hanegem și fundașul Israel. Acum e ușor de înțeles de ce făceam parte din marele grup (majoritar, aș zice) al celor care se îndrăgostiseră de formația Olandei și o vedeau mare favorită la titlul mondial. Echipa R.F.G. era însă și ea foarte puternică, bazîndu-se tot pe o formație de club, care începuse să domine fotbalul european: Bayern München. Aici juca Beckenbauer, retras fundaș, dar devenit lider și al naționalei, precum și portarul Maier (care fusese și la precedentele două ediții ale turneului final), Gerd Müller, Hoeness sau Breitner. Selecționata-de altfel campioană europeană în 1972-era completată cu alți jucători renumiți, ca Overath, Netzer sau Vogts. Cu toate acestea, era clar că vest-germanii preferă să-i întîlnească în grupele semifinale pe polonezi. Medalia lor de aur din 1972, obținută chiar la München, nu impresiona în mod deosebit pe cunoscători, deoarece se știa că numai țările socialiste merg la Olimpiadă cu prima echipă-și nici ele, cel mai adesea; ceilalți prezentau amatorii sau tineretul. Estimările teoretice s-au confirmat: finala a fost R.F.G.-Olanda, iar pentru locul 3 au jucat Polonia și Brazilia. Înainte de a ajunge la cele două meciuri văzute în direct, vreau să spicuiesc totuși cîte ceva din grupele semifinale, bazat și pe ce am văzut la „Eurosport“ în ultimii ani. Am urmărit cu mai multă atenție doar meciurile între fruntașe (R.F.G.-Polonia și Olanda-Brazilia), raportîndu-le la impresiile din zilele disputării lor. Despre Polonia știam doar că este campioană olimpică, și recunosc că nu dădeam prea multă atenției performanței lor de a se fi calificat în aceste grupe semifinale în dauna italienilor. În schimb, eram mai la curent cu ce se întîmpla la brazilieni. Din numele mari ale echipei care dusese definitiv acasă Cupa Jules Rimet rămăseseră doar Jairzinho și Rivelino, ceea ce era insuficient pentru ca să-i prefer în fața olandezilor. De altfel, se schimbase și jocul lor, sub influență mai ales italiană, ca rezultat al racolării valorilor dincoace de Atlantic, ceea ce pînă atunci se întîmplase extrem de rar. (Ce poate fi mai pilduitor decît că Pelé a jucat toată viața la F.C. Santos?) Prin urmare era doar aparent surprinzător că figura cea mai proeminentă a naționalei Braziliei era un fundaș: Luis Perreira. Pentru mine, care țin la spectacol, aceasta era o mare dezamăgire, și am reacționat orientîndu-mă spre „portocalii“, pe care îmi făcea plăcere să-i văd. Au învins cu 2-1, mai ușor decît s-ar deduce din scor (după cum m-am convins urmărind imaginile), și era de așteptat să le dea o lecție de fotbal și nemților. Aceștia îi învinseseră pe polonezi cu 1-0, dintr-un 11 metri asupra căruia îmi este greu să mă pronunț, deoarece s-a jucat pe ploaie și noroi (probabil și de aici îmi vine impresia de ansamblu). Spectacolul în sine s-a asortat cu vremea, așa că nu ar trebui să mă întristez prea tare că am văzut doar rezumatul, după vreo 25 de ani. Am ajuns, în fine, la meciurile văzute „la cald“. Nici măcar în disputa pentru locul 3 n-am ținut cu Brazilia, poate și din solidaritate cu polonezii, care aveau și ei parte de „deliciile“ orînduirii care se pretindea culmea evoluției societății omenești. Mă îndoiam totuși că vor face față, căci-oricît de subțiată le-ar fi fost formația-o înfruntare cu brazilienii era o probă de foc, cum probabil va fi totdeauna. Am constatat însă repede că nu degeaba fuseseră remarcați de ziariști Deyna, portarul Tomaszewski,, sau Kaszperczak, Szarmach și Lato. Acesta din urmă (numai în enumerare) a marcat unicul gol al meciului, consolidîndu-și poziția de golgheter al turneului final. Indiscutabil că polonezii au luat pe merit locul 3, convingînd prin joc. (E drept că Jairzinho și Rivelino au fost umbre ale celor din Mexic.) Au avut și beneficii cît se poate de concrete de pe urma acestei prestații, ajutați de împrejurarea că ei și iugoslavii erau singurii din Est care erau lăsați să joace „dincolo“: despre Deyna, liderul echipei, știu sigur că a făcut o figură frumoasă la Juventus. La meciul Polonia-Brazilia au fost alături de noi unchiul și mătușa tatălui meu. Veniseră din București ca să ne însoțească într-o călătorie spre mare, prin Moldova și Deltă. El era un tip foarte nostim, dar cu fotbalul nu avea nimic în comun-și am remarcat asta abia atunci, văzîndu-l că se plictisește. Totuși, joacă un rol serios în această evocare, fiindcă-împreună cu taică-meu-a ținut neapărat să plecăm a doua zi. Oricît de mult i-am rugat să se răzgîndească-deoarece niciodată nu mi-a plăcut să-mi asum riscuri-m-am ales doar cu promisiunea de a fi la televizor la 5 după-masa, ora marii finale. Cum mi se întîmplă de obicei cînd nu îmi iau toate măsurile de precauție, am ajuns la căminul cultural din Putna după ce meciul începuse. Că a trebuit să stau în picioare nu era prea mare necaz (mai ales că eram lîngă un olandez, cu care mai schimbam impresii), comparativ cu acela că scăpasem un gol, deși trecuseră abia 2 minute. Era 1-0 pentru Olanda, dar aveam să aflu (și să văd-mult mai tîrziu) că totuși nu pierdusem mare lucru. Nemții practic nu se întîlniseră cu mingea la primul atacal oponenților; în schimb luaseră contact cu un jucător ofensiv, în careul lor. Așadar, am avut și eu o consolare, căci un gol din 11 metri nu e ceva epocal. De-acolo încolo însă, avea să fie o înfruntare care își găsește și ea cu ușurință locul între cele demne de menționat în istoria fotbalului, mai ales pentru ce a fost în repriza a II-a. Pînă la pauză s-a văzut clar că orgoliul german nu poate accepta eșecul pe teren propriu. Au dat tot din ei, mai ales Gerd Müller, care a dus scorul la 2-1 printr-o realizare în stilul lui. (Mi se pare că tot el a obținut lovitura de la 11 metri din care se egalase.) Mai e de spus că golul cu care ai săi au luat conducerea a izvorît din centrarea lui Berti Vogts, care mai avea puterea să facă și asta, ca supliment la îndeplinirea ca un adevărat german a misiunii de a-l ține pe Cruyff. O dată obținut avantajul, vest-germanii practic n-au mai ieșit din terenul lor, deoarece-sub presiunea aureolei de favoriți-a ieșit cît se poate de pregnant la suprafață structura de luptători a olandezilor. De la reluare și pînă la sfîrșit au atacat în valuri (sau „în haită“, cum avea să se spună mai tîrziu). Se pare însă că din nou Marele Arbitru de Sus a văzut că nemții au un plus de voință și i-a ajutat; altfel, și acum mi-e greu să-mi explic cum de au păstrat scorul. Portarul Maier a făcut minuni (a și fost notat de gazetarii din țara sa cu un 6 excepțional, pe o scară de la 1 la 5, fiind catalogat drept „Traumspieler“-jucător de vis). Totuși, om era și el, așa că a fost depășit de 2-3 mingi-dar și acestea au fost scoase de apărare, în frunte cu Beckenbauer, care atunci a devenit cu adevărat „Kaiser Franz“. Cred că eram mai pleoștit ca olandezul de lîngă mine la sfîrșitul meciului, dar acum mă gîndesc că R.F. Germania nu a fost o învingătoare atît de lipsită de merite. A fost o adevărată încununare a carierei lui Helmuth Schön, care îi antrenase și la precedentele două ediții, și acum devenea mai mare decît Sepp Herberger, antrenorul din 1954, cînd luaseră primul titlu. Totuși, și acum în suflet îmi prevalează regretele pentru cea mai bună formație din toate timpurile a Olandei-în primul rînd pentru cel mai mare fotbalist al ei, care a fost-mulți spun asta-unul dintre cei trei superjucători ofensivi[29] din istorie (alături de Pelé și Maradona) și a rămas singurul care nu s-a bucurat de consacrarea supremă. În chip de încheiere aș vrea să dovedesc că nu sînt singurul care nu găsește comparație (mai ales pe plan sufletesc) între acest turneu final și precedentul. Recurg la un sprijin cît se poate de serios: Ioan Chirilă. Cartea sa despre R.F.G.-'74, denumită „Învingătorul lui Cruyff“, este cam jumătate din „Mexic'70-jurnal sentimental“, și-după cum cred că s-a văzut-nu am găsit nimic impresionant în ea[30]. ------------------------------------------------------------ 26] R.F.Germania este denumirea oficială și a țării unificate, reflectînd structura administrativă (landurile). 27] Gulitt și Van Basten, sau Seedorf și Davids au fost (sau sînt) doar individualități, care s-au validat pe deplin abia după transferul în Italia (sau Real Madrid-pentru Seedorf). Desigur că fotbalul este un tărîm cît se poate de prielnic pentru polemici și subiectivism, dar cred că opinia mea măcar dă un prilej de reflecție celor mai în vîrstă. 28] După un film SF celebru la acea vreme. 29] Precizare necesară, pentru Beckenbauer. 30] Abia acum îmi dau seama cît de sugestiv este ales titlul. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy