Poarta

Moșul Vasile Radion intră supărat și transpirat pe poarta moșului Gheorghe. Ei, care moș Gheorghe. O să pricepeți voi mai târziu... Că, adicătelea, de ce era supărat și necăjit?! Ei, așa a fost și tat' su Vasili Radion. Păi, nu el... Hai, că pe asta nu v-am spus-o. Nu el, adică, moș Vasili Radion, bătrânul, sărac și cinstit, cu o târlă de copii, se ducea la târg la Codăești? Avea două mârțoage de cai, slăbănoage și bătrâne, și o căruță scârța-scârța, pe care o încărcase într-o zi de târg cu niște saci. Nici nu apucă bine să intre cu căruța în târg, că îl și luară în primire niște șmecheri, cum s-ar zice azi, intermediari. Fălos, unul din ei îl întreabă: „Ce ai, moșule, în căruță?” Oprind caii, care abia atâta așteptau, și strângând hățurile în mână, moș Vasile răspunse șoptit, parcă cu teamă, cu o voce care încerca să iasă din piept, dar nu putea: „Ovăăs!” „Ce?” întrebă, nedumirit vlăjganul. Moșul repetă: „Ovăăs” „Moșule, te doare gâtul, da' nu poți vorbi mai tare? Nu pricep nimic” „Nu, nu pot – răspunse moș Vasili, cu aceeași voce șoptită, arătând complice cu degetul în spate. Nu pot, că mă aude caalul”. Hm! Păi, da. Deci istălalt, era, cum s-ar zice feciorul lui. Intră, dădu binețe, luă loc pe un scaun, și începură să stea de vorbă. Am uitat să vă spun că moșul Gheorghe era tâmplar. Chiar un bun tâmplar, dogar etc. Adică era așa de bun meseriaș, că își permitea să stea de vorbă (cu condiția impusă de el să nu depășească o anumită limită de prostie, impusă personal de el, mai ales în ograda-i proprie), și în același timp să-și vadă de lucru cu toată precizia și ritmul, ba încă uneori, mai avântat. Deci zise moșul Gheorghe: „Ce te aduce pe la mine, Vasile? Oricum, de data asta m-ai nimerit și cu un pahar de rachiu, da cred că nu mirosul de la cazan, mai ales că bate și vântul... te-a adus” „Ei, nu, măi Gheorghe, adă tu rachiul, să nu zici că te refuz, răspunse lipoveanul, lingându-se pe buze și tușind (aici, vă spun eu că o făcu intenționat, că rachiu avea și el), dar m-a pălit așa un dor să-mi fac o poartă, dar nu orișicum, ci o poartă așa mai deosebită, cu canaturi, cu acoperișuri, cu sclupturi, cu îngeri, cu draci, cu pitpalaci. Mă înțelegi? Și dacă se poate să fie și din stejar, dar nici acela oricum...” „Hoo! – făcu moș Gheorghe – dar ce-ți trebuie ție așa ceva, ca la caravan serai, poarta sultanilor, ai vrut să-ți astupi, cu hârlețul, rahatul în grădină și ai dat peste vreo avere îngropată? De unde ai atâția bani?”. „Măi, Gheorghe, hai noroc! Bani nu am nici un chior, nici nu pot să-mi iau o pereche de ochelari că nu mai văd nimic. Dar aș vrea să-mi fac, sau dacă nu, măcar să știu cât costă. Că mă mănâncă schinarea de vreo două zile, și nu știu de ce”. „Ei, poate că nu te-ai spalat cum trebuie, asta-i alta, știi și tu, dar de unde-ți vine năduhul? Care-i rădăcina și pricina?” accentuă moșul Gheorghe, subliniind „r”-urile și lăsând gealăul din mână se așeză interesat, conciliant și gata de ajutor, pe scaun. Sorbi și el din pahar.. „De unde ți se trage? Nu ai dormit cumva cu geamul deschis și te-a tras curentul la cap?”. „Da de unde curent, măi, Gheorghe, tu nu știi că eu și acum am lampă cu gaz, de unde bani pentru curent, stâlpi, instalație? Zi și tu!” „Oricum, o cauză este! Să vrei o poartă așa, din senin, și nu orișicum, nici stejarul să nu fie orișicum.Hm!” „Măi, Gheorghe, bun rachiu ți-a mai ieșit, hai noroc, să nu zici că te refuz. „Uite, măi Gheorghe, dacă tot mă sâcâi și te bagi în sufletul meu, am să-ți povestesc de unde... Ieri, pe la amiază, căutam niște cartoafe să fac ceva de mâncare. Măăi, și nu le găseam. Nici în beci, nici pe prispă. Tocmai când mă băgasem sub pat, nervos, bâjbâiam cu mâna și am dat peste un rahat proaspăt de mâță, i când l-am dus la nas am dat cu capul de at, văd că scârțâie ușa. Cine să intre la mine? – m-am întrebat. M-am uitat printre picioare, bine, bine, nu-mi venea să cred, cine să fie. Când colo, Vasenka, băiatul meu, pe care l-am dat, știi, la profesională la Vaslui. M-am uitat ce are în mână, poate vreo pâine ceva, când colo el era cu mâinele în buzunar. M-am uitat mai sus. Vasea meu, cu coșuri pe față, supărat și, măi Gheorghe, cu niște pletee... tinereteul ista, Doamne... până pe umeri. Am încercat să mă calmez, m-am șters de rahatul cel de mâță de pantaloni, am ieșit de sub pat, da' m-am mai pălit o dată, el nici măcar nu a întins mâna către mine și am ieșit. Ei – a zis el am venit și eu acasă. Atunci m-am enervat, l-am luat de gulerul cămeșii și l-am scos pe prispă. Atâta i-am zis: Vasenka, dragul meu, cerania mă-tii, dragul tatii, dacă te mai prind că intră în ograda mea cu asemenea pletane nespălate, eu te dau pe poartă afară. Și atunci Vasenka, măi, Gheorghe, parcă-l văd, s-a întors cu fața la drum și mi-a răspuns: Tatăi, matale nu vezi că măcar n-ai nici poartă? Măi, Gheorghe, mai toarnă-mi un pahar de rachiu, că m-am blocat. Păi ce, tata mi-a lăsat vreo poartă? Și eu cu ce să fac? Spune-mi tu, spune-mi măcar cât costă o poartă deosebită, ca su nu mor așa prost, că boalele de cartoafe știu că nu le găsesc, că n-am de unde”