Personajele: X.- bărbat de vreo 30 de ani
Cerșetorul (figurant)

(O haltă pustie. Noapte. Pe o bancă doarme un cerșetor. Intră X., ducând în mână cu grijă o valiză veche. Poartă un costum sărăcăcios, cămașă, cravată. Valiza va fi mai mult înaltă decât lată, ca o cutie mare. Se așază lângă cerșetor, care se trezește o clipă, deranjat. X. fumează tăcut, mult timp. Într-un târziu se hotărăște să vorbească, mai mult cu sine. Vorbește rar, melancolic.)


X.: Am o viață mică. Mică. De câine. Mic. Mic și nebăgat în seamă. Și visez o viață mare. Atât de mare, încât să-mi plesnească inima din piept. Să mă ducă la urgență și să spună doctorii: nu mai e nimic de făcut. I-a plesnit inima de atâta noroc. De atâta fericire...


Dar nu. N-ar mai fi viața mea. Așa mi-a fost dat mie, se pare. Mic. Mic! Mic ca un muc de țigară azvârlit pe trotuar când vine autobuzul; ca un mărunțiș pe care nu-l mai iei ca rest, ca să nu-ți sune degeaba în buzunare. Multă vreme m-am împăcat cu asta. Am și fost, dealtfel, cel mai mic între frați. Când l-a născut pe fratele meu mai mare, bucuria mamei a fost mare. Mare și luminoasă. În sfârșit, venise Copilul! La nașterea fratelui meu mijlociu, bucuria se mai așezase: ce atâta bucurie, am mai văzut copii, nu se face gaură-n cer pentru atâta lucru. Crește și el lângă celălalt. Să fie sănătos. La nașterea mea, știu, știu, o să-mi spui că ce știu eu de la nașterea mea, cine era nebun să-mi povestească chestia asta?, dar îți spun eu că știu, asta o știi așa, fără să ți-o spună cineva anume, o ai în suflet, nespusă de nimeni; bucuria mamei mele a fost mică. Mică-mică. Abia mai pâlpâia. Păi da, timpul trecuse, mama mai îmbătrânise... Ce să-ți mai dau, puiule, de unde atâta bucurie? Nu vezi ce timpuri trăim? Bine că a mai rămas și flăcăruia asta. Þine-o bine și ai grijă de ea, că de nu... Am așezat-o undeva, într-un colț, și de atunci am cam uitat de ea...


Nu sunt sărac. Nu, nu... să nu crezi asta. Am o casă, da, am o casă. Mare lucru, să știi... Unii nu au nici asta. Atâta că e o casă mică. Mică. Aici e ușa, aici e dulapul, aici e masa; dimineața când mă trezesc, mi se lipesc pupilele de geamuri. Îmi intră direct în ochi și soarele și norii. Mă întorc pe-o parte și dau de contorul de gaze, ce vânătăi, Doamne!, întind un picior și ajung în balconul vecinului, i-am spart odată borcanul cu murături...
Nu știu cum, dar toate rudele mele au case mari. Ce case, Doamne! ca-n filme!
Și toate, absolut toate au orhidee la fereastră. Albe, roz, movulii, învoalte ca niște fluturi gata să-și ia zborul. Rămâi cu ochii la ele ca la niste minuni din altă lume... Că de-aici
mi-a și venit... Și cum ziceam, rudele mele au fiecare viața lui mare, în casele lor mari, cu orhideele lor mari la ferestrele mari ca niște acvarii uriașe. Nu știu cum au făcut: am și eu o diplomă, întocmai ca a lor; nici mai mare, nici mai mică... Dar așa a fost să fie... Odată eram cu toții săraci, ne adunam în jurul mesei, la sărbători, la nunți și la înmormântări. Acum ne adunăm mai rar. Nunțile și le fac mai mult în străinătate.Ultima dată trebuia să ne adunăm la notar. Pentru o succesiune. Murise o rudă din provincie. Lăsase o casă bătrânească, cu tablouri, mobilă stil, statuete din bronz. Moștenisem, se pare, și eu o parte. Mică. Atât de mică, de nici nu m-au mai chemat. Unde să duci tu mobilă din asta? Că nici nu-ți încape pe ușă. Statuete? Tablouri? Cum le-ar sta la tine, între ceasul de plastic de pe perete și cuierul cu ștergare de bucătărie! Fii serios, omule!... Poate că aveau dreptate...


Am și familie, da. O familie - mică, se-nțelege. Am o nevastă drăguță. Și mică, desigur, altfel cum s-ar fi potrivit cu mine? Stăm uneori seara în patul nostru mic și visăm la lucruri frumoase, la vacanțe și călătorii, atunci ea plânge un pic, iar eu o strâng tare în brațe, dorind să ne topim amândoi în același vis... Ce proști suntem... Și copilul, nu ți-am spus de copil. Un copil...mic. N-a ajuns să fie mare... S-a îmbolnăvit într-o zi și l-am dus la doctor și doctorul s-a uitat la copil, s-a uitat apoi la mine și i-a scris o rețetă. O rețetă foarte mică. Peste două zile a murit. Am rămas cu nevasta și cu bunica. Bunica a fost cineva la viața ei. Când s-a pensionat - ce pensie fumoasă avea! - a luat-o fratele meu cel mare. Bunica a vândut tot și i-a dat lui banii, să-și termine casa cea nouă. Ce fericiți erau! Dar fratele meu a făcut trei copii, iar bunica a ajuns la fratele meu mijlociu, care avea doar unul. Însă și datorii la bancă. Numai că bunica a făcut o greșeală. A trăit prea mult. Și pensia ei a ajuns tot mai mică. La fel ca și bunica. Parcă și ea a intrat la apă. Acum stă la mine. N-am mai văzut-o de ceva timp. S-a micșorat de tot, s-a pierdut pe undeva printre lucruri. Așa se-ntâmplă cu oamenii bătrâni, când pierd măsura vieții.



De fapt, nu e chiar așa, am mințit. Toate astea au fost valabile până azi dimineață. Perfect valabile, dar astăzi... astăzi s-a-ntâmplat ceva. Ceva cu totul neînțeles, incredibilă nebunie!.... Altfel de ce-aș sta acum în gara asta, la ora asta... - apropo, ce oră o fi? - dar ce mai contează.... Uite-așa vine câte un moment când toată obida, depusă încet și dusă pe umeri o viață se adună și-ți joacă festa când ți-e lumea mai dragă... Stai să-ți spun...

Azi a fost ziua nevestei mele. În fiecare an de ziua ei, când se trezește, găsește pe pernă o garoafă. O sărut și ea se face că mă ceartă că am dat banii pe flori. Dar o văd fericită. Acea fericire a noastră mică, de zi cu zi, dar mai îndesită de parfumul garoafei.
Aseară am vorbit tot așa, de toate minunile, visele noastre au fost parcă mai colorate ca oricând, însă, ca niciodată, n-a mai plâns. A rămas cu ochii în gol pentru multă vreme și când m-a sărutat de noapte-bună i-am citi istovirea sub zâmbetul mic. N-am putut dormi toată noaptea. Parcă un cârcel mi s-a răsucit în toată ființa, înfipt în creier și în inimă.
M-am sculat năuc. O durere atroce a crescut în mine. Mă durea totul. Mă dureau lucrurile din casa mea. Mă durea fiecare zi pe care am trăit-o. Mă durea fiecare vorbă pe care am rostit-o vreodată și fiecare vorbă pe care n-am rostit-o. M-am îmbrăcat ca un nebun și am pornit-o spre piața de unde luam flori, dar n-am putut să mă apropii, ceva se revolta în mine, ceva străin urla în urechile mele, inima îmi bătea cu furie, tâmplele îmi fierbeau... M-am prăbușit pe o bordură, cu capul în palme și am stat așa mult timp, până când, într-un târziu, glasul a tăcut... Când am putut deschide ochii, m-am simțit cumva limpezit. Eliberat. Știam ce-am de făcut. Nu mai aveam niciun dubiu. Aveam să-i cumpăr nevestei mele o orhidee. Cea mai frumoasă orhidee pe care o puteam găsi.


M-am suit în tramvai, ca de obicei, și-am ajuns la serviciu. Ah, da, am uitat să-ți precizez. Am o slujbă. Mică. Sunt un mic funcționar. Foarte mic. Atât de mic, că șeful meu nici nu știe că exist, darămite să-mi știe numele. Am intrat în biroul șefului și, ca în delir, i-am cerut să-mi mărească leafa. S-a uitat la mine ca la un șoarece și mi-a spus că sunt nebun, pe criza asta, când atâția oameni sunt dați afară de peste tot. L-am rugat pe colegul meu să mă împrumute cu un milion-două până la leafă. Mi-a râs în nas. Fierbeam. Am pretextat o durere de cap și m-am repezit pe ușă, strigând că mă duc până la farmacie. M-am oprit, atras magnetic, în fața vitrinei noii florării. Am intrat. Lume multă. Vânzătoarea nu mai prididea. În vârful unei piramide de ghivece cu flori exotice, trona , magnifică, o imensă, mirobolantă orhidee, cu flori albe-roz, mari cât palma, ireal de frumoase. Plătiți la casă, doamnă, am spus pe negândite, vă împachetez eu violetele. Și dumneavoastră, domnule, ce doriți? Azalee? Mai uitați-vă, avem toate culorile. De unde tupeul acesta necunoscut la mine? Nu știu. Am înhățat un vraf de pungi și m-am dus cu naturalețe spre orhideea mea. Unde sunteți, doamna cu orhideea? V-o ambalez imediat. Am ieșit ca un fulger cu superba pradă ascunsă sub pardesiu. Am alergat înapoi la serviciu. Am așezat orhideea pe birou și am privit-o pierdut ore în șir. Colegul era stupefiat. Șeful mi-a cerut lucrările și i-am spus senin că n-am lucrat nimic. A văzut orhideea și a început să urle: de asta ceream mărire de salariu, să cumpăr orhidee? Cine mă credeam? Alții mor de foame și eu îmi bat joc de toți? Ia să stau eu acasă dacă am bani de orhidee și să las pe alții să câștige o pâine muncind cinstit! Într-un cuvânt, m-a dat afară. Am plecat spre casă, ducând cu dlicatețe orhideea, ca pe un trofeu. Acolo - agitație mare! Chiar astăzi, fostul proprietar câștigase recursul și proprietarul cel nou evacuase clădirea cu forța. Bloc vechi, cu bulina roșie pe el... chemase deja buldozerele, care se și apucaseră de treabă. Vedeam cum cad printre bucățile de moloz, puținele mele lucruri, strânse în mica mea viață. Cred că la un moment dat am zărit-o și pe bunica printre ele. Oricum, nu i-am mai dat de urmă. Am salvat doar valiza asta. Am întrebat-o pe o vecină care plângea pe trotuar, dacă știe ceva de nevasta mea, căci n-o zăream nicăieri. Mi-a spus că da, că a venit o mașină mare, din care a coborât un domn așa..., mare, care i-a pus o blană mare pe umeri și mașina a demarat în trombă, lăsând un nor mare de fum în urma ei. În viteză, trecând peste resturile de vieți căzute din bloc, sfărâmase tabloul nostru de nuntă cu mica lui poză înrămată. Până seara, totul a fost dat la pământ, locul îngrădit, oamenii împrăștiați care încotro.

(Deschide cu infinită grjă valiza, din care scoate orhideea. O pune cu gingășie pe bancă și se așază pe jos, la "picioarele" ei și o privește lung, fascinat, cu capul în palmă, inundat de fericire și melancolie. Cerșetorul doarme de mult.)

Când s-a-nnoptat, am pornit-o așa, fără țintă, și am mers mult, mult. Am tot căutat o cișmea, să ud orhideea. Și mie... mi-era așa o sete... De-asta am ajuns aici. Halta asta pare părăsită. Scrie că s-au anulat toate trenurile. Dar poate mâine... Nu știu... Poate e mai bine așa... Am rămas cu orhideea... Acum am o orhidee, dar nu mai am o fereastră...

CORTINA