Personaje:

IR LICĂ, poetul fără de timp

ES PICĂ, poet epic, membru al UPBP (Uniunea Poeților Băutori Profesioniști)

MUZA 1 (a poeziei lirice)

MUZA 2 (a poeziei epice)

MIGRENA 1

Decorul

Ir Lică se află într-o încăpere luminoasă, un fel de anticameră a poeziei, decorată cu diverse figuri de stil, scrise pe pereți cu un marker de culoare albastră. Es Pică stă abătut într-un ungher, are o privire mefistofelică, aruncând, din când în când, câte un fulger plin de ură către Ir Lică. Dialogul lor se desfășoară pe un ton domol, însă, actorii au libertatea de a-și declama replicile și pe un ton ridicat, patetic sau melodramatic.

Personaje: IR LICĂ, ES PICĂ

IR LICĂ (cu un ton melancolic): Îmi plac cifrele magice: 7, 17, 21.

ES PICĂ (puțin contrariat): De prima și de ultima știam. Din când în când, mai joc o șeptică sau un 21. Dar ce e cu 17? E tot un joc de cărți?

IR LICĂ (nostalgic): E din cărți, dar nu-i un joc de cărți. E una dintre măsurile mele preferate în poezie. Dar ce-ți spun ție, tu nu știi ce-i măsura!

ES PICĂ (disprețuitor): O-ho-ho! De-ai ști câte măsuri preferate am eu! Ba cinzeaca, ba jumatea, ba litrul. Dac-aș aduna, cine știe câți hectolitri de tărie poetică voi fi consumat până acum. (Aruncă un fulger din privire spre Es Pică, apoi un laser din privirea sa se fixează pe un înscris de pe perete.) Uite și tu ce figuri de stil am creat despre beția poetică! Asta-i adevărata beție de cuvinte: C-un geamăt stins, eu mă ridic din șanț. / Bag mâna-n buzunar: n-am niciun sfanț.

IR LICĂ (zâmbește amar): Uite așa se ajunge la moartea poeziei, că aproape toți uită măsura. Nu-i nevoie să numeri silabele, doar dacă n-ai altceva mai bun de făcut, că doar nu dai vreun test la literatura, unde sunt și asemenea cerințe absurde. Cine are ureche muzicală știe că măsura e bună. Cine nu, ori e într-o ureche, pe care trebuie să o orienteze atent spre direcția de unde vine sunetul, ori trebuie să-și destupe mai bine urechile, prea pline de o ceară poetică de slabă calitate.

ES PICĂ: Păi ce, tu crezi că eu sunt vreun contabil de silabe? Sunt doar unul de cuvinte, adică un combinator destoinic.

IR LICĂ: Adică un fel de robot care ia de colo, ia de dincolo și, cu inteligența-i artificială, creează poeme la fel de artificiale.

ES PICĂ (zeflemitor): Ce robot, dom’le? Oi fi eu zero, dar nu mă-mpac bine cu 1. Nu te uiți ce mușchi poetici am? (Își umflă bicepșii.) Dacă mă-ncordez puțin, rup toate zăgazurile poeziei.

IR LICĂ (ironic): A, da, știu și eu! Crezi că ești singurul care se rupe-n figuri? Apropo de versurile alea pe care mi le-ai indicat pe perete, unde vezi tu figuri de stil? E doar un epitet amărât, deja tocit de-atâta amar de poezie.

ES PICĂ: Tot nu te uiți ce mușchi poetici am. (Își încordează, încă o dată, bicepșii.) Privitor la versuri, habar n-ai tu cât au contat ele să intru în UPBP.

IR LICĂ: Ce naiba mai e și UPBP?

ES PICĂ: Uniunea Poeților Băutori Profesioniști, fraiere!

IR LICĂ (îl imită pe Dandanache): Aaa... asa, neicusorule. Nu stiam.

ES PICĂ: Ce știi tu... Toată ziua lira-lira, liru-liru, s-a umplut de somn claviru’. Totul e să scrii din realitate, fraiere, și din corazon. Inima ta poetică să fie neîntrerupt gestantă.

IR LICĂ (căzut pe gânduri): Dar asta nu e grafomanie, textul ca pretext pentru a da o formă scălâmbă furnicăturilor din degete? Vax gândire, vax simțire. Doar piruete de cuvinte fără noimă.

ES PICĂ (ironic): Păi asta înseamnă să fii profesionist.

IR LICĂ (tot ironic): Așa, așa! Să dai glas unei manele.

ES PICĂ (supărat): Ce-ai, dom’le, cu manelele?

IR LICĂ: Eu? Nimic. Ziceam și eu.

ES PICĂ: Ia nu mai zice, că te fac pe loc arșice!

IR LICĂ: Asta e! Unii se impun prin violență verbală; alții, prin puterea cuvântului.

ES PICĂ: Puterea e la mine. Cei ca mine vor stăpâni lumea, dacă nu deja o stăpânesc.

IR LICĂ: Nu te contrazic, mediocrii se găsesc ușor unul pe altul, doar dintr-o privire se recunosc. Pe când oamenii cu un fel de a fi aparte rareori găsesc pe cineva asemenea lor. Dar nu în mulțime e puterea adevărată. Puterea adevărată e nevăzută.

ES PICĂ: Tu ești Ir Lică, și eu sunt Es Pică. Mai tare cine-i? (Își umflă iar mușchii.)

IR LICĂ: Mă uit în sufletul tău și văd un mare gol. Nefericitule!

ES PICĂ: Vai, Doamne, vei fi fiind tu vreun fericit! De-aia te-au părăsit toate muzele.

IR LICĂ: Ți se pare. Au libertatea să vină când vor. Nu le forțez ca tine. Într-un fel, ele te pedepsesc fiindcă nu le dai liber deloc. Ce să mai spun de vacanțe! Se răzbună, adică suflându-ți în urechea poetică (și așa înfundată) doar enormități. Degeaba îți umflă mândria câte unul sau altul asemenea ție. Te compătimesc, n-aș vrea să fiu în pielea ta.

ES PICĂ (Mai aruncă un fulger de ură spre Ir Lică.): Vaai! Uite unde era milostenia!

IR LICĂ: Păi vezi?!

Ir Lică iese din scenă.

MIGRENA 2

Același decor.

Personaje: IR LICĂ, ES PICĂ, MUZA 1, MUZA 2

Un moment de tăcere. Reapare Ir Lică, urmat de Muza 1 și Muza 2.

MUZA 2 (către Es Pică): Aaa, frumos decor! (Se apropie de perete și citește un înscris aflat chiar în centru.): „Destinul meu e ca să fiu poet / că sunt iubit de muză în secret.” Minți, n-am făcut un secret din faptul că te iubesc. Deși, recunosc, sunt puțin masochistă dacă accept să te folosești de mine zi și noapte. De-aia-ți mai arunc așa câte o gogomănie, să râdă și curcile de tine.

IR LICĂ (către Es Pică): Ce-ți spuneam!

ES PICĂ (către Muza 2): Cum, tu ai râs de mine până acum, fără ca să-mi dau seama?

MUZA 2: Păi, dacă zero intuiție, zero meditație, doar povești porcoase care, e drept, ți-au intrat până-n oase!

ES PICĂ (dezamăgit): Și eu care credeam că-ți plac mușchii mei poetici! (Își arată iar bicepșii.)

IR LICĂ: Da, dar poezia e altceva, nu e culturism.

MUZA 2 (către Es Pică): Are dreptate, iubire. Te mai enervez puțin, până îmi dai și mie vacanță. O merit. Chiar te-ar ajuta să scrii și tu mai bine, să treci la un stil mai de doamne-ajută. Cum să scrii așa, fără un răgaz de meditație?

ES PICĂ: De-ați ști voi cât meditez! E drept, cum dau paharul pe gât, cum mă ia așa un fel de tremurici poetic. Și nu mă mai pot abține.

MUZA 1 (către Ir Lică): Ia uite la el cât e de viteaz! Dacă i-ai da o liră în mână, sigur i-ar rupe corzile.

ES PICĂ (către Muza 1): Ei, da, tu și cu Ir Lică, toată ziua liru-liru, până vi se rupe firu’.

MUZA 1 (către Es Pică): Păi ce treabă avem noi cu firul tău epic? Între noi fie vorba, și ăla se rupe brusc, odată ce ți s-a tăiat filmul. Că bei până nu mai știi de tine!

ES PICĂ: Și eu ce treabă am cu tremuriciul vostru poetic? Eu am fibră poetică. Ia uite-aici! (Iar își umflă bicepșii.)

MUZA 1: Degeaba, fibrele nu te ajută să ajungi la vreun deznodământ.

ES PICĂ (către Muza 2): I-auzi ce zice!

MUZA 2: Are și ea dreptate. Ei nu se înșală unul pe celălalt, pe când noi... o-ho-ho!

ES PICĂ: Vrei să spui că tu mă înșeli, te dai cu liricii ăștia, iar mie îmi spui numai gogoși, să râdă toată uniunea de mine.

IR LICĂ (către Es Pică): Ai ajuns rău dacă și nasolii ăia din UPBP râd de tine!

ES PICĂ: Mă, tu vrei să te bat? (Iar își umflă mușchii.)

IR LICĂ: Mai bine să ne luptăm în versuri. Uite, ele două (arată spre Muza 1 și Muza 2) sunt în juriu.

ES PICĂ: Bine, începe tu! Muza mea te critică pe tine, iar a ta, pe mine.

IR LICĂ: De acord.

Urmează o pauză în care muzele șușotesc la urechea poetului pe care îl inspiră, iar poeții transcriu pe o foaie versurile auzite. Regizorul poate hotărî cu de la sine putere durata acestei pauze.

MIGRENA 3

Personajele: aceleași ca în migrena precedentă

Același decor.

IR LICĂ (citește de pe o foaie):

De parcă totul s-ar fi oprit într-un strigăt înăbușit,

toate lucrurile din jur păreau să filtreze povara

acestei măsuri a singurătății, un farmec inuman,

dureros până-n tâmplele cerului, de care se lovesc

inimile alegându-și săgețile mistuitoare.

Eu vin din alt veac, în care toate regăsirile noastre

erau prilej de sărbătoare a sufletului și a minții,

ne strângeam fără de căință la piept, păream icoane vii

în care Dumnezeu și-a proiectat așteptările Sale.

Nu bănuiam că așa de repede Îl vom dezamăgi,

la fel, unul pe altul, rătăciți de propria esență.

Cine să mai bată atunci măsura însingurărilor

până s-ar domoli arșița din sânge, fierberea crudă

ca de vulcan erupând să ne acopere visele vii?

A trecut și cumpăna dintre veacuri, tot aievea te văd

cum treci în sunete de vioară, în rochia vaporoasă

ce-ți acoperă trupul tău liră, adorat și de epici.

Fă-le în ciudă epicilor să te slăvească-n balade,

în epopei, ca pe frumoasa Elena, blânda mea muză!

Eu nu am decât oda aceasta întârziată în timp,

spre stupefacția zeilor zilei rătăciți în Olimp.

MUZA 1 (către Muza 2): Ei, ce zici, nu-i fain textul ăsta?

MUZA 2: Sigur n-ai greșit timpul?

MUZA 1: Cum așa?

MUZA 2: Păi îmi pare că ar fi un fel de „amor” al lui Ovidiu către a sa Corinnă.

ES PICĂ: E așa de languros, dulceag și retoric, încât mi-e teamă că dau în diabet dacă-l mai aud încă o dată.

MUZA 2: Da, însă ar trebui să recunoști că ți se lipește de suflet.

ES PICĂ (adresându-se Muzei 2): Pe naiba! Ce lipici să aibă la mine? N-are un fir epic, niște personaje credibile, pare ceva scris la voia întâmplării. Și tu ce faci, mă trădezi?

MUZA 2: Trebuie să fiu corectă, n-am încotro.

ES PICĂ: Acum e rândul meu. Ia fii atent, meștere liric! Ia fii atentă, muză liru-liru! Sigur o să vă dau pe spate cu poemul ăsta, chiar așa de scurt. (Intonează cu pauze mari între versuri, fie ca să impresioneze, fie că nu prea vede bine de la aburii alcoolului.)

Mexicanu e un nume

printre băieții de lume.

Dă cu banul, iese marca,

și apoi, câștigă barca.

Ia în barcă pe o muză

ce-i frumoasă, dar obtuză.

Mexicanu zice tare:

- Hai să-ți prind un pește mare.

Crapu-ar fi la căutare,

dar și-o știucă ar fi bine,

nu m-oi face de rușine.

Muza blondă intervine:

- Mai bine m-ai duce-n sălcii,

nu să umpli fundul bărcii.

Hai, te rog, nu vreau la pește

(zic încet: Doamne ferește!).

- Uf, de mofturile tale

sunt sătul. Hai mai la vale

unde salcia te-așteaptă.

Dar, de-ai fi mai înțeleaptă,

ai prefera pescuitul,

că-i vecin prea bun cu mitul.

Și-au vâslit până la sălcii,

tot în tremuratul bărcii.

Sus, pe mal, pe-o creangă joasă,

o vrabie curajoasă

îi privea cu ochi de miere

să le dea multă putere.

De-aici, s-a-ntrerupt și firul,

nu mai știu care e șpilul,

că muza lui cea glumeață

s-a pierdut, ușor, în ceață.

MUZA 1 (către Es Pică): Vezi, ce-ți spuneam, n-ajungi niciodată la un deznodământ.

MUZA 2: Păi cam mereu i se rupe firul, chiar și atunci când pescuiește.

IR LICĂ: Și cum de prinde pește?

MUZA 2: Nu prinde nimic, cumpără de la hala de pește.

IR LICĂ: A, așa!

(Es Pică e foarte nervos. Se repede să-și lovească muza, dar se interpun Ir Lică și Muza 1.)

IR LICĂ: Ce-i cu tine, frate, de reacționezi așa de violent? Nicio poezie, fie și o glumă poetică, nu merită să ducă la dezbinare. Suntem oameni, ce naiba!

ES PICĂ: Da, am greșit, mânia m-a copleșit. Să facem pace!

(Ir, Lică dă mâna cu Es Pică, apoi își îmbrățișează muza. Es Pică face la fel.)

IR LICĂ: Frate, n-ar fi bine să mai facem, din când în când, schimb de muze?

ES PICĂ (iarăși enervat): Ce zici? (Își umflă iar mușchii și se repede la Ir Lică.)

MUZA 2 (către Es Pică): Stai, ce-ai înnebunit?! (către toți cei prezenți) Uite ce vă propun: noi, Muza 1 și Muza 2, să stăm una la o ureche a lui Ir Lică, alta, la cealaltă ureche. Apoi ne ducem la Es Pică și procedăm la fel. Ar rezulta niște poeme epico-lirice de toată isprava.

ES PICĂ (oarecum nelămurit): Și eu ce fac în timp ce voi îl inspirați pe Ir Lică?

MUZA 2: Meditezi, iubire, meditezi. Doar n-o să scrii fără întrerupere. (Către ceilalți) Sunteți de acord?

Toți își exprimă acordul și se îmbrățișează unul cu celălalt. Apoi se strâng într-o horă a bucuriei.

Sfârșit

18 aprilie 2023,

Moara