agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-10 | [This text should be read in romana] |
PERSONAJE:
GRETY GIGI GORE GUNOIERUL Scena I Interior de bistrou cu aspiratorul pornit. Grety împinge în centrul scenei un cerb și un flamingo pe suporți de lemn, ambele roase de molii. Pămătuful din mâna femeii ridică nori de praf. GRETY: Pfăi, mamă, dar put, într-adevăr. Oribil! Deci hoiturile astea îmi stricau aerul. Păi și normal, așa-mi trebuie dacă am fost fraiera lor. Mi-au luat ochii cu ele, asta e limpede ca lumina zilei. Uah, măiculiță, chiar că îți mută nasul. Păi da, interesul poartă fesul, mama lor de șnapani. M-au fraierit, m-au îmbrobodit, asta-i. Eram exact ce le trebuia: o gâscuță bălaie, serviabilă, pe sfert încuiată… ce mai, bună de jumulit. (pauză) Ei, mă rog, poate nici eu n-am fost ușă de biserică… Vai, Doamne, iartă mă, chiar așa să fi fost?… Și, brusc nervoasă, pornește aspiratorul, năpustindu-se cu el asupra împăiatelor. GRETY: Uf, mama lor de spurcăciuni, la ce bun atâta chin... Numai o toantă s-ar mai speti cu momâile astea. Și ce dacă le călăresc Genu și Vivy de dimineață până seara? Ar fi timpul să le cumpăr altceva, un căluț de lemn, un tractoraș, ceva mai acătării... Zău, dar ce dracu oi lungi-o eu atâta? La gunoi cu ele! Dacă tot e decembrie și tot fac curățenie generală, oare n-ar fi cazul?… (pauză) A, nu, nu tocmai azi... e cu păcat. În felul lor, de ce-aș minți, curăței erau, manierați erau, își plăteau la timp chiria. Ce-i drept e drept, partea lor atât era: chirie plus menaj. (pauză) Și chiar așa, de ce-aș umbla acum cu „perdele”?… (chicotește) Că nici serviciile mele nu erau de lepădat! Păi ce, nu le scăpărau lor călcâiele de cum le călcam pragul? Oho, și pe unde nu mă înghesuiau atunci afurisiții … Scena II În bistrou răsună acordeonul. Gore stă sprijinit în coate la una dintre mese. Dinspre bar se apropie Gigi, care aduce o tavă cu sandvișuri și două cești de cafea. Cu ochii țintă la exemplarul de flamingo, Gigi împinge tava spre Gore. GIGI: Zău așa! Să mor dacă... Cum naiba o fi cârâind un păsăroi ca ăsta? Ce, chiar deloc n-o fi cârâind? Ia stai nițel… Crrr… A, nu. Crrruu-ac! (asta îl satisface): Ce zici, n-ar suna bine? GORE: Mda, poate. GIGI (încântat): Clonc, clonc, crrru-ac! Fantastic, simt că mă prinde! (se descoperă în oglinda de pe perete): O, nu, fantastic!… (se scălâmbăie înaintea cristalului): He, he, orice s-ar zice, suficient de roz sunt și eu… Pe cuvânt, mi se potrivește de minune! GORE: Păi da, e și normal, azi un sauvignon, mâine un cabernet. Te mai și miri că ești roz… (pauză) Pe mine, unul, dintotdeauna mă… (se concentrează asupra cerbului): … m au cucerit animalele cu personalitate. De pildă rumegătoarele... cerbii. Uite-te și tu, ținuta, coarnele astea falnice!... (ridică teatral capul): Să vedem dacă-mi iese… Mmuu! (se îneacă): Hm… (își drege glasul): Mmmuuuu! GIGI: Oarecum scremut, amice. GORE: Ba chiar deloc. Ascultă: Mmmmuu-u-uu! GIGI: Nu-ți sparge bojocii, Gligoraș, păcat de tine. Dai oricum pe alături, n-ai încotro. Iartă-mă, numai a cerb n ai avea tu aer. GORE: Cine vorbește! De parcă maică-ta te-o fi clocit! Eh... te izmenești și tu acolo, clămpănești, ce mare scofală. GIGI: Hopa și rosul unghiilor! Orice ai zice, măcar la mine sună plauzibil: Crru-ac! Ai auzit? Clonc, clonc, crrru-ac! GORE: Da, da, mare brânză… Poftim: Mmmuuu! Ce găsești tu fals aici? GIGI: Neconvingător, asta e. Recunoaște, nu te poți transpune. Măcar ureche muzicală să fi avut. GORE: Ei, nici așa! Eu afon?… Ia ascultă, vere, fii atent: (se opintește): Mmmu… GIGI: Mai bine o lăsăm pe altădată. (pauză) Dar de asta ce părere ți faci, colega? Un așa mic dejun copios și numai doi euro! Chilipir curat, ce mai! GORE (luând absent un sandviș): Chiar? Numai doi, zici? GIGI: Ei nu, nici să ne ambalăm. Patronii de bistrouri… îi știi și tu. Ãștia te escrochează cu mare artă, nu se lasă ei până nu te îndatorează la sânge. Sau, dracu știe, să fie azi vreo zi specială, o sărbătoare de care noi n-am aflat? Gore ridică din umeri, mușcând tacticos din sandvișul său. Nici Gigi nu se lasă mai prejos; mănâncă și el. GIGI (oprindu-se brusc din mestecat): Crrruac! (examinează cu dezgust sandvișul): Ce Dumnezeu o mai fi și drăcovenia asta?!... Măi, Gore, fii atent ce glumă sinistră… GORE (abulic): Nu-nțeleg… Ce, ce glumă? GIGI (scuipă pe jos): Uaah, cred c-am și înghițit o gură. GORE: De ce? Mie nu-mi par rele, zău. Păi cum, nu-s tot cu pastramă și măsline? GIGI (clatină din cap): Ã-ă! Gustul… e altul. De pastramă de șnauzer, mai degrabă. Ia stai, nene, un pic! Chestiile astea lucioase și negre… Aoleuu! MÃS-LINE!? Ei na, dă-ți seama și singur. (îi întinde restul de sandviș): Ce, tu n-ai ochi? Nici pentru PICIORUȘELE astea mici?... GORE: C-care... piciorușe?? (speriat, aruncă sanvișul pe masă): Nu pot să cred... Nuuu! Gore dă ocol mesei, îndreptându-se revoltat spre bar. GORE (bate cu mâna pe tejghea): Domnișoară dragă, ia fii amabilă și spune ne… Gândacii… anul acesta, nu ți au mai… bucătăria? GRETY: Mai clar, domnu’?! Adică dac-am făcut dezinsecția? Și cu ce drept mă întrebi?… Măi, măi, bănuieli la tot pasul! Hai să-ți arăt ceva, totuși… Grety și Gore ies prin spatele barului. Gigi își pune mâinile la ureche sub formă de pâlnie. VOCEA LUI GORE (intimidată): Vai, domnișoară, nu era necesar… VOCEA LUI GRETY: Uite-te, dom’le, mai ca lumea, că de-asta te am adus! Spune drept, au pe unde să scape? VOCEA LUI GORE: O, nu, nu. VOCEA LUI GRETY: Uite, convinge-te. Pe aici intră, cad, și gata, ai mei sunt. Pe deasupra și curați, fără insecticid. VOCEA LUI GORE: Impresionant! Vai, cum se cațără unii peste alții! Le dai și de mâncare? VOCEA LUI GRETY: Ce, am căpiat?! Rețeta mexicană tocmai asta recomandă: să fie flămânziți! Ies mult mai crocanți așa. VOCEA LUI GORE: O, eu n-aș avea sufletul ăsta. Zău, mi-e milă de ei, îi văd disperați. Se zbat ca peștii pe uscat, nu altceva! VOCEA LUI GRETY: Ce atâta milă… (pauză) Da, dom’le, într adevăr, e ceva cu ei astăzi. Mă întrebam și eu ce au, de se agită-n halul ăsta… VOCEA LUI GORE: N-o fi cumva azi o zi mai altfel? VOCEA LUI GRETY: Lasă-mă, dom’le, ce atâta altfel! (cade pe gânduri): Mda, au cam luat-o razna, văd. VOCEA LUI GORE: Pesemne au simțit ceva nelalocul lui. VOCEA LUI GRETY: Poate… Ia stai! Cum adică, voi făceați tărăboi fără măcar să-mi fi citit meniul? Era sub nasul vostru. Uite, scrie negru pe alb: „specialitate mexicană cu gândaci de bucătărie”! GIGI: Isuse! Asta nu-i normală! VOCEA LUI GORE: Posibil, așa o fi. Dar pe Gigi-l interesează în primul rând prețul, n-am ce i face. VOCEA LUI GRETY: Bine, prețul ca prețul, dar nici așa clienți! Să nu știe ei ce bagă-n gură. GIGI: Ba am citit cartonașul fiecărui fel. Ce-i cu asta? Un nume de mâncare, dracu de-o pricepe! Și, orișicât, de la distanță toate chestiile astea par apetisante… VOCEA LUI GORE: Eu le-aș fi preferat totuși pe cele cu măsline și pastramă de pui. Și n astea mexicane am simțit ceva carne. Tot pastramă? VOCEA LUI GRETY: Ei, aici avem o chestiune de „copirait”, stimate client. Da, bineînțeles că ține de specificul casei, numai că avem destui concurenți la acest capitol. Îți pot dezvălui doar că… GIGI: Praf în ochi! (ascultă încordat șușotelile tot mai slabe): Cum, cum?… (se întinde până peste tejghea): Ce tot bălmăjesc ăștia? Nu pot pricep o iotă… Cei doi reintră simultan. GORE: Dezolat, colega, vina era a noastră. N-am știut ce comandăm, asta e. Era o specialitate mexicană, una cu gândaci prăjiți. GIGI (mimând revolta): Dumnezeule, oh, nu! GORE: Da, ai auzit bine: cu gândaci prăjiți. Învățătură de minte, dacă nu citim unde trebuie. GIGI (plictisit): Așa zici? Mă rog, după cum spui că stau lucrurile, ăia mici și negri ar trebui să conțină și puțină carne, nu crezi? GORE: Carne? Ãăă… (se privește cu barmanița): Să-i zic?… GRETY: De ce mă întrebi pe mine? (îl apreciază din ochi pe Gigi): Cui, ăstuia roz? Nu-mi inspiră încredere. Nici nu-l cunosc, în definitiv. GORE: Doar nu vorbești serios, sper. Chiar așa, domnișoară?… Ne spălăm pe mâini, da? Ciudat, tare ciudat. După ce atâția ani ne-am luat mic-dejunul în bistroul tău… hm, urât din partea ta. GRETY: Da, evident că-i al meu, și ce-i cu asta?! Numai eu știu cât am strâns din dinți până ce l-am… Dar ce mă justific eu acum, l-am plătit până la ultimul bănuț. Basta! GIGI: Oho, cunoaștem noi! Cu cât și cu ce… Oricum, nu zic nimic, e-o reușită. (pauză) Chiar e nevoie să mă mai prezint, domnișoară? A, se înțelege, nu poți recunoaște, chiar așa, pe oricine. După ce că sala e prost iluminată, mai e și „aglomerația” asta… GRETY (atinsă): Ei, nu zău?… (pauză) Ah, da, parcă putea fi altul? Mai mult ca sigur, ești clientul cel slăbănog. Gigi… parcă, nu? GIGI: Auzi tupeu la asta! GRETY: Da, cum să te uit? Îmi datorezi doi euro în cap. Þi-am și scris-o mare, pe șervețel, cu pixul, să nu uiți. GORE: Cum, el? Spui că-ți datorează? Hm… Doi euro, zici? Precis atât? Eh, da, o situație care… (caută în buzunar): Poftim, domnișoară: unul pentru mine, unul pentru el, în total doi. E-n regulă? GIGI (înfuriat): Nu dai nimic, Gore, nici un șfanț! (vine și el la tejghea): Cum adică, dar am plătit o dată consumația! Atât mi-ai cerut, stimabilo: doi euro. GRETY: Nu zău? Sandvișurile mexicane cu doi euro?! Încurci borcanele, „stimate” client. Uite lista de prețuri. Fă tu socoteala, că eu pesemne aiurez… GIGI: Nici o socoteală! Atâta mi-ai spus, atâta ți-am plătit: doi euro. Și cu asta, să ne fie de bine! GORE: Dar nu merită, rozule… GIGI (răstit, lui Gore): Auzi? Roz ești tu! Mie nu-mi spui cum îți vine la gură. GORE: Pricepe și tu, Gigi, este sub demnitatea noastră. Vino puțin… (îl trage deoparte) … o vorbă doar. Auzi, am o presimțire sumbră. Aș zice să ieșim naibii de-aici. Imediat! GIGI (intrigat): Stai, Gore, mi-o spui așa, hodoronc… Zi-mi-o pe șleau, ce e? Se aud zgomote apropiate, asemănătoare celor pregătitoare de furtună. GORE (alarmat): Tu n-auzi?… Totul ne previne că vom avea clipe nefaste. Degeaba faci mutra asta, Gigi, eu am semnele mele, nu fii chiar așa sigur pe tine. GIGI: Ce ne poate paște? O tornadă, un tzunami, un cutremur?! Acum ești și seismograf, te pomenești. GRETY (ton ridicat): Pierdere de timp, domnule Gore, ăsta nici pe mă-sa n-a crezut-o când l-a făcut prost. Lasă că-l deșteptăm noi… se apropie de Gigi): Cu toate au făcut exact șapte euro, adică trei euro cincizeci, porția. Tu mi-ai dat… (pocnete de tocuri) Uite o, o am încă aici, în sertar… Poftim, asta ți-i blestemata de hârtie! O vezi? Cinci euro! De aia ți-am și scris pe șervețel, mare cât carul, cifra doi! Dar nici o problemă, te-a salvat milostivul domn Gore. GORE: E prietenul meu, domnișoară… Acum noi ne cam grăbim. GIGI: TU te grăbești. Eu nu. Păi cum vine asta? Escroaca să ne îndese pe gât gândacii ei „apetisanți”, noi să plecăm val-vârtej, iar ea rămâne cu bănuții-n pușculiță. În ruptul capului! Am plătit-o, așa că o să mănânc ceva mai de Doamne-ajută. GRETY (iritată la culme): Doar nu v-am băgat nimic pe gât! Ați cerut sau nu? Treaba voastră! Și apoi mă doare n cur dacă v-a plăcut ori ba! Aici sunteți la mine și vând ce-am eu chef. Clar? E meniul meu, e dreptul meu. Doar n-am ajuns ca toți sclerozații să mi toace creierii și să mă frece la melodie. Zgomotele exterioare se propagă în structura rampei, se amplifică, făcând ca totul să vibreze asemenea unei schele gigantice. GORE (implorând): S-o ștergem, Gigi!… Pe cuvânt, nu-mi place vuietul ăsta… Nu-mi place chiar deloc! GIGI: Ce-ți spuneam! Am avut dreptate cu gândacii. Ce, ăsta ți-e cutremurul? Mă faci să râd. Așadar, te-a prostit „mititica”! Scrâșnetele încetează subit. În ușă apare Gunoierul. Își dă șapca pe spate, ștergându-și sudoarea cu mâneca. GUNOIERUL: Ceva pentru mine, don’șoară? Azi pot duce orice. Sunt cu duba. GRETY (distantă): N-am. GUNOIERUL (ton schimbat): Don’șoară, alt necaz, așa e?… (privește bănuitor spre împăiate) Dacă te deranjează careva, nu-ți fie frică, pot face față… GRETY (ca trezită): Mă, codoșule, tu trăgeai cu urechea?! Ieși, pramatie, că altfel nu mai răspund de mine!… GUNOIERUL: Grety dragă, doar nu ne cunoaștem de ieri, de azi… GRETY: Scumpul de el, abia acum și-a dat seama! GUNOIERUL: Ei, lasă… Păi de când îți tot bat la ușă? Cu duba ar mai fi și alții, știi bine… GRETY: Ha! Ce-i, băiețel, te trage cumva ața îndărăt? Cam târzior, teleleule, cam târzior. Poate te-or fi muiat ploile de atunci, de ți s-a făcut de-un acoperiș cald. Așa-i, fustangiule? GUNOIERUL: Nu mă lua chiar așa, în balon, Grety!… (pauză) Bine, am plecat, văd că nu ești în apele tale. GRETY (îl oprește): Auzi, Ionuț… Dacă tot ești aici, ia cu tine și momâile astea… (îi arată animalele împăiate): Aruncă-le-n dubă, fă ce vrei cu ele. Hai, ia-le odată și dispari. GORE și GIGI (alarmați): O, Grety, nuuu!… GUNOIERUL: În regulă, le iau… (îi privește chiorâș pe cei doi): Eh, un bărbat ar chiar n-ar strica aici... GRETY: Gata, cară-te, techergheule. Ieși, am zis! GUNOIERUL (bombăne): Cum vrei, cum vrei… Gunoierul trage împăiatele lângă ușă. Apoi, fără menajamente, apucă de gât exemplarul de flamingo. GIGI: Hei, hei, nu așa, omule! E totuși un flamingo autentic, nu topor! GUNOIERUL: Vezi-ți, dom’le, de treabă. GIGI: Stai așa, nu-l lua încă! Poate ne înțelegem noi… Gigi și gunoierul discută ceva pe ton coborât. GORE (îndurerat): Auzi, Doamne, până și cerbul… e rușinos! Chiar cadoul meu, Grety?… Mare păcat, eu cel puțin îmi aminteam cu plăcere … Nu i se răspunde. Gigi se întoarce satisfăcut. GIGI: Haide, mergem, Gore! Am aranjat eu pentru amândoi. Vorbim pe drum. Odată cu gunoierul ies și ei. Scena III Gigi și Gore stau la masă. Unul poartă sacou făcut din pene roz; celălalt o frumoasă pereche de coarne. GORE (își izbește fruntea): Chiar! Cum de nu mi-am dat seama de la început!? Acum mi-o amintesc perfect. Asta era, sărut-mâna, domnișoară, este chiar hârtia mea de cinci euro. Păi ce naiba, era nouă-nouță când i-am dat-o lui Gigi. (se întoarce spre Gigi): Îți vine să crezi, rozule? Până la urmă tot mi-am amintit! GIGI (evaziv): Ce să înțeleg, prietene… Că uiți de la mână până la gură? Adineauri jurai că ți-am spus: „lasă, lasă, ne socotim noi mai încolo”, iar acum... Zău așa, ce te-a apucat? Păi doar știi cum s-a întâmplat, am și martori … (rotește capul după sprijin) … mă rog… Acum ca ce chestie o-ntorci, colega?! GORE: Ce să-ți fac, dragă… mi-am adus aminte, asta e. Și încă limpede, punct cu punct! Hârtia aia de cinci ți-o dădusem pentru porția mea obișnuită ― două sandvișuri și cafeluța. Ce naiba, rozule, mai încape vorbă c-a fost așa?! GIGI: Atunci cum îți explici vorbele tale? Cele dintâi, desigur. Mie, de pildă, îmi sunau veridice, chiar convingătoare. Ei da, poate m-aș fi îndoit și eu, dar așa, ca vechi și bun prieten… GORE: Normal, rozule, nici n-ai interesul. GIGI: Vai, Gore… adică ce, că mi-aș pungăși eu vechiul coleg de birou? Pentru doi amărâți euro? Hai să fim serioși. Și să știi, amice, începi să mă dezguști. GRETY: Da de unde! Care doi, nesimțitule? Șapte au fost, îți spun eu. Șapte euro! Oho, de n-ar fi fost bunul domn Gore… GORE: Ei poftim! Tu auzi ce spune, rozule?… GIGI: Baliverne, gogoși. Tu o crezi pe șmechera asta, sau pe mine? GORE: Aici nu de crezut e vorba, ci de bani. GIGI: Stai nițel. Cam de câți ani crezi că ne servim noi aici, la masa asta, zi de zi, micul dejun? GORE: De… multișor, așa e, nu mai rețin. O grămadă de ani, bănuiesc. GIGI: Ei bine, îți spun eu. De cam… GRETY: Ce mai contează! Nici n-am chef să aud. GIGI: …de șais… GRETY: Am spus: nu mă interesează! Dar deloc! Nu mă in-te-re…! GIGI: De șaisprezece ani. GRETY(spumegă): Lasă că mi-o plătești tu! GORE: Da, într-adevăr, sunt mulți, mulți într-adevăr. Și e drept, te-ai ocupat numai tu de adusul tăvii, de plătit... Chiar așa, drăguț din partea ta, Gigi! (pauză) Ia spune-mi, te rog, nu cumva tot de atunci o cunoaștem și pe domnișoara…? GIGI: Poate glumești. Pune-ți tembelarii, colega! Păi ce, n-o accepți? Este chiar Grety… E „gonflabila” noastră în persoană! (gâtul rotit îi pârâie): Nu-i așa, Grety?… Parcă și tu de șaisprezece ani te învârți pe-aici. GRETY (înciudată, trântește pumnul în tejghea): Lua-v-ar dracu de aschimodii! Pieriți din casa mea! Totul se clătină, lumina scade. Când intră Gunoierul, locul lui Gore și al lui Gigi este luat de cele două animale împăiate. GUNOIERUL: Mai e ceva de aruncat, don’șoară? GRETY („fierbe” încă): De aruncat?… Nu, nu… A, ba da! (arată spre animale): Astea două momâi. GUNOIERUL (le apreciază din ochi): Hm, cum naiba… nu-s tot alea? GRETY: Poate da, poate nu. Ce-ți pasă ție? GUNOIERUL: Îmi pasă, că-i muncă prost făcută. GRETY: Nu mă interesează. Am salubritatea achitată la zi, așa că fă cu ele ce-ți spun. GUNOIERUL: Bine, cum dorești, don’șoară… (însă nu se clintește) GRETY: Ce mai aștepți? GUNOIERUL: Bine, o fac, dar, pe cuvânt, don’șoară, e ultima oară! Că nu știu, poate m-ceam stricat de cap… (râde, ridicând neglijent cerbul): … e ca și cum aș duriga la deal roata morii. GRETY: Hei! Mai cu atenție, omule. Ah, ce faci, nu coarnele!… Coarnele cerbului se desprind și izbesc cu zgomot podeaua. GUNOIERUL (speriat): Să mor eu dacă le-am atins! GRETY: Ce mai contează, lasă-le unde sunt… Pe astea le păstrez. GUNOIERUL (ducând împăiatul spre ușă): Ești sigură? La ce ți-or folosi? La mânere, nu-i așa? GRETY: Uf, pisălog mai ești, măi Ionuț. Mă privește pentru ce le țin. Mulțumit? GUNOIERUL (cătrănit): Lasă-mă, don’șoară, că iar mi-ai zis „Ionuț”… Zău, cine-i ăsta? Neprimind răspuns, omul își termină treaba și iese. GRETY: Ce se-ntâmplă cu mine, Dumnezeule?... Am doar vedenii, năluciri, trec prin situații cumplite, diavolești… uite, se-ntărește carnea pe mine! Am luat-o probabil cu pluta, zău, brambura la vale, nu mai știu ce vreau, ce îndrug, cui vorbesc, unde mă aflu. Auzi idioțenie: de nervi, aș fi în stare să sar cuiva la gât doar ca să mușc, să sfâșii, să zgârii ceva... Asta nu-i demență, nu-i sminteală? (pauză) Mai curios e că acum le simt lipsa. Da, nu mă prefac câtuși de puțin... chiar din suflet îi regret. Ei făceau parte din mine, îmi aparțineau, erau din lumea ce-o cunosc doar eu. Bineînțeles, n-ar fi trebuit să-i azvârl ca pe un tampon mânjit. Ah, Doamne, oare cu menopauza asta nenorocită o voi mai scoate eu vreodată la capăt?... Mereu aceeași tevatură, țâfnă, nervi și iar nervi. Împinsă din afară, o fereastră cedează. Gore și Gigi se rostogolesc înăuntru. GORE și GIGI (la unison): Crede-ne, Grety, nu ai pentru ce fi tristă! Îți suntem alături, scumpă fată! Poți conta pe noi, fii liniștită! GRETY (înviorată): Vai, și eu care mă îndoiam, nătânga de mine. Oh, Doamne, iartă-mi căpoșenia! (pare spășită): Ei, da, o merit cu vârf și îndesat, că doar m-am bizuit pe pramatia de Ionuț. Pe când voi doi, lua-v-ar dracu’... (ușor amuzată): ... Hai, ștergeți-o repede în baie, dar imediat, că îmi puțiți a hoit, a gunoi. (le întoarce spatele): Cu alte cuvinte, Doamne, chiar să pot crede că n-o să mai fiu singură? De aici încolo, permanent? Și că, de fapt, nici n-am fost vreodată? Pare nu-știu-cum… Oh, iartă-mă, Doamne, mi-e rușine, poate mi-e frică s o accept. Uite, în cap cineva îmi turuie că n-am făcut mai nimic pentru asta. Nu zic nu, are dreptate, are chiar multă... E normal pentru una ca mine?... GORE și GIGI: Încetișor, fată dragă, nu te pripi. GRETY: Ba la toți dracii cu chibzuitul, cu amânatul! (se întoarce spre ei autoritar): Iar noi n-am încheiat-o încă, să știți. Chiar deloc! Că vă cunosc prea bine, perverșilor. Haideți, stați aici jos, lângă mine. Grety, oarecum împăcată, se lasă pe scaunul unei mese. GRETY: Păi cum ați putea fi voi alții? Sunteți exact ceea ce trebuia să fiți. Știu bine că mi-ați sufla mereu în ceafă, ați rânji când m-aș scobi în nas ori m-aș scărpina nu-știu-pe-unde, sau că v-ați da coate văzându-mă deasupra bideului. GORE și GIGI: Vai, Grety, ești nedreaptă! GRETY (aproape țipând): Nedreaptă, eu!? (dar își revine): Nu mai spun nimic, nu vreau să știu… Haideți, băieți, așezați-vă aici, la masă. Veniți odată, bazaconiilor! Lumina începe să pâlpâie. Cei doi se așează la masă. GIGI: N-ai idee, Grety, cât ne bucură că ne inviți iarăși la masa ta. Și, mai ales, sub înfățișarea de acum, nu cea dintotdeauna. GORE: Da, absolut, subscriu. GRETY: Ia mai tăceți! (se face liniște): Ei bine, recunosc, și mie-mi cade bine prezența voastră. Atâta doar că… Vouă nu vi se pare nițel cam deplasat să trăiești doar în trecut? Neajutorat, Gore îl consultă din ochi pe Gigi. GIGI: Hm… Cam… Despre care trecut vorbești, scumpă Grety? GRETY: De-al vostru, bineînțeles. GIGI: Aha… numai de-al nostru. Așa, deci? Uite, cel puțin într-al meu, bunăoară, observ și o fătucă veselă pe care o cheamă… ca pe tine, „Grety”. Coincidență, zici?… Și apropo, Gore, cu trecutul tău cum e? GORE: Ei, al meu… Păi… cam la fel, tot cu Grety. Dar de unde atâtea trecuturi? Să fi fost pe alese… ehe, Gigi, n-avea tu grijă, demult mi-aș fi găsit eu unul ceva mai acătări. GIGI (hâtru): Aoleu, chiar așa? Te pomenești unul de la second-hand, cu stofa rărită la coate și pantaloni lustruiți în fund. Așa era, parcă? Bine, de acord, o să tac. Cu o condiție, însă: numai dacă și Grety semnează condica de prezență în trecutul amândurora! (râde, făcând o reverență): Ai auzit, Grety? Ne ești indispensabilă. GRETY: Ce te miră? E natural să fie așa. De fapt, lucrurile se prezintă mult mai bine decât vă închipuiți, numai că voi recidivați prostește în a neglija un mic detaliu. Ceva tot atât de „indispensabil” ca și… GIGI și GORE: Ce anume, Grety? Hai, te rugăm, spune-ne! GRETY: Stați numai o secundă, vă spun imediat... (merge la bar și revine cu trei halbe pline): Credeți-mă, dragilor, nu m-am mai destăinuit altcuiva, așa că tot ce vă cer este să mă ascultați cu toată bunăvoința. Și nu mă îndoiesc, auzindu-vă trăncăneala, că vă va interesa și pe voi subiectul. (ciocnesc tustrei berile) Ei bine... într adevăr, de la o vreme încoace mă tot surprind gândindu-mă la toate câte mi s-au întâmplat cu șaisprezece ani în urmă… GIGI (șarjând): … odată ca-n povești, a fost ca niciodată… GORE (agasat): Taci și ascultă, minte de găină! GRETY: … pe când percepeam lumea în nuanțe mult mai intense, mult, mult mai vii, o lume devoratoare, după cum și voi, bănuiesc, aveați cu totul alte priorități, alte atracții… Căci dorința, ardoarea, ori sexul ― cu excepția banului și a acoperișului de deasupra capului ―, cu toate păreau a fi în ordinea lucrurilor, deci subînțelese… V-o mai amintiți probabil pe Grety cea zglobie. Cam focoasă fătucă, mereu în călduri, nu-i așa? (pauză) Dar v-ați întrebat voi vreodată dacă ea mânca numai ce-i plăcea? Sau dacă-și cumpărase singură, din banii strânși, rochia pentru Crăciun? O, nu, desigur, voi n aveați timp. Pe ea o luați laolaltă cu lenjeria, cu toaleta, cu baia și cele două mese zilnice. Pentru voi, clienții vechi, ea intra în serviciile pensiunii. Inclusă în preț. GORE: Ei, nici așa. Eram totuși corecți, omenoși, te și recompensam când era cazul, să nu uităm asta… GRETY: Poate. Parcă. În orice caz, nu atât de des pe cât ar fi meritat-o, sărmana. GIGI: Ete na! Păi ce să le pretinzi unor simpli și distinși funcționari? Niște funcții care, înainte de toate, impun o etichetă, un cod etic, austeritate… salarii cu măsură. GRETY: Uf, acum scuze… Eu nu de scuze aveam nevoie, măi băieți. De știut, oho, știusem de la început cam ce hram purtați și pe unde anume, cu ce venit lunar… s-o lăsăm, că nu aici vroiam să ajung. GORE: Așadar îmi știai, ăăă… poziția ocupată la bancă. Adicăăă… la cea de investiții agricole, da? Și de Gigi… că era la hotel Gambrinus, biroul financiar, nu zău? GRETY: Dar ce vă închipuiați voi! Păi una ca M-me Girassoff nu se putea mulțumi cu aparențele unor clienți aciuiți la pensiunea ei de peste doi ani. Erați de-ai casei deja. GIGI: Ce chestie, Gore, chiar își aduce aminte! Frumos din partea ei. GRETY: Nu, băieți, nu așa. Hai mai bine să ne privim nițel în ochi. Mă urmăriți? Ei bine… tot atunci mi-ați devenit extrem de simpatici și v-am inclus fără rezerve în familia îndrăgiților mei. Iar asta presupune o legătură de lungă durată. Și să știți că nu glumesc. Cum mi-am dat seama? Simplu: nu-mi mai păsa de modul vostru caraghios de a vă susține „onorabilitatea” într-o societate ca a pensionului nostru — îndoielnică în fond. În fine, iată motivul pentru care v-o declar deschis: spațiul meu interior vă va găzdui și în continuare, oricând și la orice oră. (tăcere) Vă previn, însă… Voi nu veți exista decât aici, prin mine! (își duce la gură halba, golind-o cu nesaț) GORE: Păi cine-ți cere altceva? Nouă ne convine. GIGI: Pardon! Poate ție, ca european. Eu unul, trăgându-mă din Mozambic, aș prefera totuși niște meleaguri însorite, cu niscaiva cocotieri, poate bananieri… GORE: Cum să nu… și împăiat, dacă se poate! Uite, GRETY, ce pretenții deșănțate la un nerecunoscător. GRETY (nu-l ia în seamă): Bah… Eu una sunt frântă. Ei, gata cu vorbăria! O zdreanță stoarsă, așa mă simt… (se întinde și cască) Nu mai rezist o clipă, trebuie să mă întind… Cinci minute măcar. GORE: Somn ușor în cazul ăsta! Vise plăcute! GIGI: Dar ce atâta grabă, Grety dragă? Zău așa, spune-ne măcar nouă, ca unor prieteni de-o viață, ție de când nu ți-a mai tras-o careva?… GORE: Bă, măgar roz ce ești, tu îți permiți cam multe azi! GRETY (adormită): Cum adică să mi-o tragă… să mi-o… (cască) … tragă… Ce vrei să spui? GORE: Ei, iartă-l, du-te, fetițo, trebuie să te refaci. GIGI: Așa începe orice legătură, Grety! Ce-i cu tine? Amintește-ți când mă vizitai… GORE: Ba și pe mine! GIGI: Și gândește-te, n-ar fi oare timpul… GRETY: Aha, cu voi, da… (se freacă la ochi): Am înțeles, voi și tapetul. Dar să mă întind puțin mai întâi… Femeia iese prin spatele barului. GIGI și GORE (în urma ei): Somn ușor, Grety! Vise plăcute, fetițo! Scena IV Totul ca in prima scenă. Grety stă în spatele barului ștergând pahare. GRETY (energică): Să zicem că v-aș mai tolera o vreme. O zi-două cel mult. Dar să vă intre bine-n cap: măi, clienților, eu în orele de serviciu nu sunt „Grety” cu nimeni! GIGI: Ei, fetițo, ce-s toanele astea?… (se apropie de bar și șoptește): Dacă ești cuminte, poate azi după program o să mi fac timp de tine…! (apoi lui Gore): Orice-ai bombăni tu, mă Gore, dar pe „domnișoara” noastră de altădată nu ne-o va smulge nimeni din cap și inimă. GRETY: Auzi la el, canalia… GORE: Da, așa gândesc și eu. Ba încă ceva mai mult, rozule…. Ãăă, și am impresia că nici Grety … GIGI: O, de asta nu se îndoiește nimeni. Păi sigur, prietene, doar ai cunoscut-o și tu pe Grety, și încă la fel de bine, chiar dacă te jenezi s-o zici… (se apleacă spre urechea lui Gore): Nu-i o nenorocire să mai și uiți, vârsta e vârstă! Și apoi, la acea oră, peretele dintre garsonierele noastre era mai degrabă paravan decât perete… GRETY (colerică): Nu, nu și asta! Nu! GORE: Peretele? E drept, cam așa era. (pare nedumerit): Și ce-avea peretele?… GIGI: Cum „ce-avea”?! Ce naiba, te pomenești c-ai uitat. Păi orificiul ăla, scobitura… Gaura din zid! Ei, sigur, nu prea sărea ea în ochi, dar așa era concepută, să fie confundată ușor cu oricare din crinii tapetului, ce dracu... Ascultă, mă Gore, nu mi umbla mie cu cioara vopsită. GORE: Ãă, da, Gigi… Ai dreptate, orificiul era chiar acolo unde zici. (pauză) Să înțeleg de-aici că pe atunci și tu obișnuiai…? GIGI: Cum adică „și tu”? De ce nu zici „amândoi”? Ha! (pauză) Mda, dacă mă gândesc… noi n am mai discutat chestiunea asta. Știi ce propun? Hai s aruncăm cărțile pe masă! De acord? Să recunoaștem că ne-am iscodit unul pe altul, și încă nu de azi, de ieri. Ce rost ar avea acum, că tot ne știm „beteșugurile”, să mai facem și pe „îngerașii”? GORE (timid): Vasăzică… chiar te uitai? Chiar aveai tupeul asta? GIGI: Ba bine că nu! Doar n-am fost un împiedicat. Cel mai incomod, drept să-ți spun, mi-era atunci când mă prindeai cu ochiul pe gaură. GORE: Ei, nu, nu, de așa ceva chiar nu-mi aduc aminte. GIGI: Păi sigur, asta mi mai lipsea… O situație de genul ăleia, penibilă cât încape, când mă forțai să rămân câte cinci, zece minute înțepenit în vârful picioarelor pe scaunul meu de bucătărie cel șubred, și scârțâitor pe deasupra… Oho, nu mi era deloc ușor. GORE: Aha… Mmm, poate, dat tot nu-mi amintesc. Și, mă rog, cam când se întâmpla așa ceva? GIGI: Cum când? Atunci când îți aruncai ochii prin gaură și dădeai de cel mai stupid întuneric. Doar beznă și tăcere. Moment de tăcere. GORE: Aaa, cred că știu: când trăgeai tu storurile. Drept să-ți zic, rămâneam nedumerit c-o făceai în amiaza mare. Păi ce vrei, deveneam și eu suspicios… Mă tot cruceam: ce naiba vei fi avut de ascuns tu acolo? GIGI: Atâta doar că suspiciunea te făcea enervant din cale-afară, un catâr nu alta, că mă urcam pe pereți. Dar acum ține te bine, colega, atenție mare: EU N-AVEAM STORURI LA FERESTRE. GORE (râs mimat): Și vrei să te cred? Asta mi-o amintesc ca acum, la tine era o beznă de-ți băgai degetele-n ochi! GIGI: Uff, greu de cap ești... Ãla era OCHIUL MEU, ăla drept! Lipit de gaură, da. Și ai dreptate: dacă ți-ai fi vârât degetul, mi-l puteai chiar scoate. GORE: E oribil! Revoltător! GIGI: Da, desigur, revoltător… Însă cel care suferea la propriu tot eu eram. Nu-mi puteam permite vreo greșeală. Ar fi ajuns un firișor de lumină scăpat pe unde nu trebuie, ca totul să iasă la iveală. Păi da, ți-ai fi dat imediat seama. Trebuia deci să-ți suport cu stoicism holbările mioape, suflatul nasului, ștersul cheliei… GORE: Cu alte cuvinte, eram… ochi în ochi?! GIGI: Asta era situația, dragă coleg. Luată doar ca idee și încă îmi mai dă fiori. Degeaba îmi închideam eu ochiul din gaură, degeaba te-njuram în gând ca pe satana, că tot acolo ajungeam. Când catadicseai să-ți abandonezi postul de observator, eu deja eram ud. Leoarcă, din cap până-n tălpi. Halal distracție! GORE: Chiar așa pățeam? Nu m-aș fi gândit. Oh, dar dacă ai ști cât îți mai invidiam eu storurile! GIGI (plictisit): Ei, băiete, parcă ți-am spus… GORE: Da, știu, tu de fapt n-aveai storuri. Însă atunci, le aveam în cap tot timpul. Și muream de invidie pentru asta, ai cuvântul meu de onoare. GIGI: Mă exasperezi. Ce îi tot dai cu idioțenia asta? N-aveam storuri și gata! GORE: Așa zici? Ai uitat. Storurile mele erau de mâna a treia, infecte, jalnice. Nu le foloseam, le țineam doar de ochii lumii, strânse. (pauză) Apropo, încă ceva legat de orificiu… Dacă nu greșesc, întuneric de genul ăsta parcă zăreai și tu uneori la mine. GIGI (descumpănit): Stai așa. Ce legătură vezi tu între… (pauză) Ei, nu… Oh, Doamne, pricep, acum pricep, lua m ar dracu’! GORE: Adică ce, nici prin cap nu ți-ar trece că aș fi în stare să ți-o iau înainte? Află că exact aceleași sudori m au scăldat și pe mine. Și cocoțat tot pe-un scaun! Cum așa, chiar credeai că nenorocu i monopolul tău? Nu, stimate Gigi, în mai toate domeniile bântuie democrația! GRETY: Hei, domnilor clienți, dacă nu mai serviți nimic, atunci cărați-vă fundul de pe-aici! Îmi ocupați o masă! GORE (ridicând neputincios brațele): Uite-o, de exemplu, pe sărmana Grety. Cât de ciudat se comportă ea! Aici la ea, în bistrou, e-o harpie. Doar știi, odată era alta… GIGI: Deh, și bistroul e-o afacere. GORE: Afacere, zici? Care din ele, mă rog? Avea parcă vreo trei. GIGI: Cum adică… trei? Două! Prima: bistroul. A doua… De ea am beneficiat, ca tot clientul loial, și noi. Că ceva hormoni, he, he, mai aveam și noi, holteii! De unde deduci tu ca Grety se ocupă și de altă afacere pe care să n-o știu? GORE: Ei, afacere, îi spuneam și eu așa… Deprindere pur funcționărească. Pe scurt, cea de-a doua „afacere”, aia de care vorbeai, pentru Grety avea un regim aparte, ceva mai special. Și-n fond, nici ei nu-i displăcea să ne trateze în mod diferit... Aici n-am ce-i reproșa, fiecăruia din noi i-a dăruit o altă față a ei. Conștiincioasă din fire, ea n-a făcut decât să se acomodeze fiecăruia în parte, după temperament, după… caracter, după bonitate. Într-un cuvânt, alte intrări, alte ieșiri, alt câștig. Grety avea deci în afara bistroului încă două gestiuni întrutotul separate. Ale noastre! GRETY: Serviți ceva sau nu? Altfel mă scoateți din pepeni și vă arunc afară! GORE: O, nu e momentul, domnișoară… Cu ceva, totuși, nu pot fi de acord. Þi-am dat eu vreodată motiv ca așa, tam-nisam, să mă azvârli afară? Cum de te rabdă inima să te răzbuni pe-un biet erbivor?! GIGI: Dracu’ știe ce-o fi în capul ei. Uite la mine: un ditamai păsăroi roz cu gâtul strâmb… păi desigur, „în stradă cu el!” GRETY (explodează): În nici un caz nu v-am chemat eu! Și apoi, mă doare-n cot cum arătați! Aici sunteți la mine acasă și fac cu voi ce-mi place! Clar? Mă apăr, e dreptul meu! N-am nevoie de unii ca voi să-mi scoată ochii, să mi dea prin mașină creierii… GIGI (absorbit, lui Gore): Ce tot îi dai cu cele trei afaceri?… Fii nițel mai direct, te rog. GORE: Uite cum vine treaba… Între mine și Grety, ca două ființe civilizate, toate s-au aranjat de la sine, fără probleme. În schimb, între tine și ea lucrurile stăteau puțin altfel. GRETY: Nu știu ce boscorodiți voi acolo, dar v-o spun: subiectul mă enervează! (pauză) Bine, în cazul ăsta... lua-v-ar dracu! Femeia aruncă în cei doi cu ce îi pică în mână. GORE (lovit): Au! Vai, Grety, dar e sub demnitatea… GRETY (aruncă din nou): Uite așa! Asta meritați voi! GIGI (lovit și el): Au! Au! Tipa a-nnebunit! GORE (apărându-se): A, nu… Dar nici ei nu-i cade bine ce aude acum. GIGI: Ce, ierbivorule, ți-o fi spus mahalageoaica ceva? Þi s-a plâns de mine? GORE: Ea? Pardon! Ea ne vizita atunci pe amândoi, nu pricepi? Nici moartă n-ar mai recunoaște-o. Numai că, ai cuvântul meu, mă dezgustau la culme lucrurile ce i le pretindeai tu. Þineai cu tot dinadinsul să faci din Grety ultima ștoarfă, o nerușinată, o dezmățată culeasă de pe trotuar. Iar ea, cuminte și ascultătoare... Ce să facă, că doar tu plăteai! Și câta perversitate zăcea în tine, nu-mi puteam crede ochilor. GIGI (acru): Mai degrabă „ochiului”, spune așa... Am ajuns, în sfârșit, la ceea ce ne doare pe amândoi. Prin urmare, zău așa, măi Gore, tu chiar îți sorbeai cafeluța în timp ce ne „asistai”?… GORE: Da de unde, patul tău nici nu intra în raza mea vizuală. Atâta doar că mai puneam uneori urechea. GIGI (zeflemitor): Așaaa?… Atunci află că în schimb, dinspre mine, priveliștea patului tău era fără cusur. Panoramică! O scenă de toată frumusețea. GORE: Mda, așa gândeam și eu. De asta am tras patul lângă perete. GIGI: Cam târzior, colega, regret nespus!… Nu m-ai avertizat, așa că… asta e. Uite, de pildă… În pijamaua aia a ta cu buline negre și papucii ăia uriași, de mușama roșie, erai Pierrot în persoană. Și poți să mă crezi, până și mie, care te cunoșteam de atâția ani, mi-a fost peste poate să te reconstitui în minte fără plastronul, lavaliera și cotierele tale de funcționar model! Acolo, sub ochii mei, tu te încăpățânai să rămâi Pierrot, atât! Și culmea, altă ciudățenie: nu te atingeai de biata Grety până nu-și trăgea pe ea cămeșoiul ăla de noapte impresionant ce-l scoteai cu atâta pompă din șifonier. Un ritual familial? Presupun că ți l-a lăsat cu limbă de moarte bunică-ta, așa-i? Oricum, îmi mușcam limba să nu crap de râs. GRETY: Ticălosul… Se și amuza! GORE: Auzi, că tot veni vorba… Așa, ca fapt divers, cu ce l-ai găurit zidul? Cu șurubelnița? GIGI: Da de unde, așa l-am preluat! De fapt, eram convins că-i opera ta. Aveai și motive… un „spectacol” gratuit la orice oră, nu? Mi se părea logic. O „ingenioasă” cale să ți satisfaci de unul singur instinctele primare. GORE: Așa?!… Atunci spală-te pe cap cu imaginația ta perversă, decăzutule! Până una-alta, eu voi fi și mai departe pensionarul corect și onorabil care mă știam. Da, să știi asta! Așadar, fii atent la ce spui! GIGI: Ha-ha! Poftim? Tu corect și onorabil!? Am aflat cu ochii mei cine-mi era „onorabilul” Gore. Păi ce făcea el seară de seară? Nimic... Doar că își „demonta” cu delicatețe minunăția de coarne înainte de-a se băga sub plăpumioară… (se apropie de Gore și ciocănește unul dintre coarne): Phii, ce sunet! Ia spune, prietene, din ce material le-ai făcut? GORE: Aiureli! Os curat. Sunt veritabile și îmi aparțin. Adevărul e că mi le-am rupt într-o harță prostească cu un văr. Dar nu mă îndoiesc, îmi vor crește într-o zi altele noi. GIGI (malițios): Aha, ne-am lămurit. Te referi, desigur, la cele de altădată… Înduioșător! Pe atunci, da, era lucru normal să i-o mai tragi uneori lui Grety, de ce nu... Dar chestiile astea s-au întâmplat demult, totuși. Ei, atunci... la mai mare! Hai, dă măcar o bere și tu. GRETY: Mari onaniști ce sunteți! La taclale, la bârfit, așa? Ați ajuns de râsul curcilor. Faceți ceva, nu clămpăniți! (urmărește efectul): Degeaba, nici voi, nici eu, nu vom mai fi ce-am fost. Ne-a trecut vremea. Cumpărați dracului ceva, altfel vă azvârl afară! GIGI: Ei poftim! Și noi care o compătimeam. GORE: Chiar așa! Dacă mă uit bine, rozule, să știi că-ți dau dreptate. În definitiv, de unde atâta „sărmană”? Care „sărăcuță”, care „biată”? GRETY (plătind polița): Vai, sărmanul de el! Și de unde atâtea… „coarne”, moș Gore? GIGI: He, he, he, ți-a zis-o! Unu la zero pentru Grety, bravo! GORE: Păi tu i-ai dat ideea! Asta se face că nu-și vede capul de treburi, dar, vezi șmechera?, nimic, nimic nu-i scapă. GIGI (scârbit): Și ce dacă? E Grety … Chiar dacă-i la vârsta ei, este încă femeie, se apără și ea cum crede. N-ai auzit-o? Þi-a trântit-o în față, de la obraz. Fulgerul nemuritoarei Hecate! (pauză) Da, cam asta și e… (pauză) La urma urmei, noi cine mama mă-si suntem? Niște deposedați ai sorții, niște ratați siniștri care-și fac titlu de glorie din una, două, trei fotografii jerpelite, legate cu elastic și puse la loc de cinste, lângă inimă. Mă și mir cum de-am scăpat așa ieftin. Depindea doar de ea și acum ne-am fi pomenit guzgani, muște de cadavre ori alte scârboșenii. GORE: Dar nici așa, animale decorative! GRETY: Mi-era mai comod, ce vreți… N-aș recunoaște-o, dar am obosit, măi băieți, m-am lenevit și eu. GORE: Dar e-un infern! Ai tu idee ce-nseamnă viața la erbivore? Darămite a unuia răpănos, mâncat de molii, lăsat dinadins numai prin locuri întunecoase? Și-mpăiat pe deasupra! Ai fost răutăcioasă, fato, zău așa. GRETY: Trebuia să mă descarc cumva. Nu mai suportam să mă văd expirată. Mă diluam pe zi ce trecea, măi băieți, deveneam pur și simplu transparentă. Inutilă. Uitătura bărbaților trecea prin mine ca prin sticlă! Cum adică, nu mai interesam chiar pe nici unul măcar?! Nu, mi-era peste înțelegeri, mă tortura, mă schingiuia ideea… (geme, apoi irupe): Da, da, da, sunt o bătrână vacă machiată! Intră gunoierul. GUNOIERUL: Ba nu-i deloc așa, crede-mă, Grety, pe unii îi mai interesezi! GRETY: Uf, iarăși ăsta… GUNOIERUL: Eu, care altul!? GRETY: Da, uite cine… Ia spune, băiete, ce dracu poftești tu azi de la mine? GUNOIERUL: Păi nu m-ai chemat? A treia oară când vin și… tot degeaba. GRETY: Și ce dacă! Vii de câte ori am eu chef, clar?. În fine, deocamdată nu mă plictisi cu chestii de-astea. GUNOIERUL (pe punctul să plece): Bine, te las, te las… GRETY (ton schimbat): Ionuț…! GUNOIERUL (revine): Da, Grety? GRETY: Dar nu erai așa grăbit… sper? GUNOIERUL: Adevărat, nu prea. Dar de ce? GRETY: Atunci mai rămâi puțin pe aici, prin preajmă. Îți cer oare mult? Măgulit, gunoierul salută soldățește și iese. GORE: Eu nu-l prea înghit pe tipul ăsta. GRETY: Păi normal, e dintr-ai mei, „din topor” și el. Am crescut amândoi în suburbie, în același noroi. GIGI: Ehe, se știau pe numele mic! GRETY: Zău, te deranjează? Așa și e, ne știm în toate felurile eu cu Ionuț. Iar ca să spunem lucrurilor pe nume, aflați că Ionuț este primul meu ibovnic. Da, nici n-o ascund, căci o femeie nu uită niciodată așa ceva. GORE: Cum?! GUNOIUL ÃSTA?… GIGI: Hă, parcă numai atât? Păi, ia gândește-te. Oare ei, drăgălașii de Genu și Vivi… GRETY: Asta nu vă privește pe voi. Chiar pe nimeni nu privește! Nici o grijă, am plătit-o din plin, cu chinul și cu nervii mei. Și în fața lumii întregi, așa să știți. GIGI: Păi noi ce-am fost? Paravanul! GRETY: Și ce dacă? Vedeți voi, măi trândavilor, eu cel puțin am crescut doi copilași. Voi ce-ați lăsat în urmă? Adică ce, mă rog? Te pomenești că vreo gaură-n zid. GORE: Nu pot crede, Grety… Copiii?… Imposibil! GIGI: Haide, hai, trezirea, încornoratule. Află că-i are! Þin minte că am și întrebat-o odată: „Ce-i cu burtica asta, fată dulce?” Știi ce mi-a răspuns? „Sunt borțoasă, conașule. Ce, nu-ți mai plac?” Avea gura pân’ la urechi, drăguța de ea. GORE: Nu cred o boabă. Păi ce, să fi fost noi în așa hal de neglijenți, Gigi?… GIGI: Ași, colega, de parcă ea știe ai cui or fi! Că-i mai pune la idei și pe alții…eh, asta n-are cum să-i strice. În tot cazul, nu mai contează, gogoașa-i răsuflată. Copiii sunt mari de acum. Îi vedem cu toții. Doar ți s-au cățărat de-atâtea ori în cârcă. (pauză) Și-apoi, n-ai ce-ți reproșa, însinguratule; tu n-ai trăit decât pentru tine. În fond, ce te satisfăcea mai mult și mai mult acolo, în garsonieră? Fii cinstit! Abia așteptai să descui ușile marelui șifonier, să-ți scoți recuzita, și… GONG! În seara respectivă se juca a nu-știu-cât-a oară ― iar asta, doar pentr un public restrâns, privilegiat! ―, și la scenă deschisă, cutremurătoarea tragedie „Pierrot fugărind-o pe Colombina”… GRETY: Păi pentru cine, nenorociților, dacă nu pentru plozii mei, am făcut eu treburile astea? Uitați-vă și voi: la școală au rezultate de necrezut, după cât de puțin mă ocup de ei. Au atâta imaginație, atâta curiozitate! Și câtă candoare, scumpii de ei! GORE: Ba nu, fără glumă, rozule, eu vorbeam cât se poate de serios! Niciodată n-am fugit de răspundere. Dac-aș avea, chiar și așa, în ceasul al doisprezecelea, certitudinea, hm, cum că… GIGI: … că măcar unul dintre puști să-ți semene? GORE: Posibil, posibil, da. Ei, în cazul ăsta… GRETY: M-ai lua și de nevastă, Gore? Așa afumată și grasă? GIGI: Oho, și-ncă cum! Pleașcă din ceruri pentr-un moșneguț ca el! GORE: Nu te băga, Gigi, te rog! Da, Grety, mai c-aș face-o. Mai țin niscaiva bănuți pe la bancă, așa că n-aș veni nici eu cu mâna goală. GRETY: Chiar dacă ți-aș mărturisi că eu... cu mâinile mele... am găurit peretele acela? GORE: Nici vorbă. Nu te-aș crede. GIGI: Ba iartă-mă, colega, este chiar plauzibil ce zice Grety. Gândește-te și tu! Numai în felul ăsta avea ea eficiență: adică unul să dea reprezentația, celălalt să stea cu binoclul în loja voyerului. Iar a doua zi totul dacapo, dar invers, din ailaltă parte. Tehnica șosetei întoarse pe dos — ingenios, nu, Gore? Are geniu, s-o recunoaștem. GRETY: Ciuciu, rozule, el oricum mă iartă. Un suflet nobil, de-asta îl iubesc eu. El n-are nevoie să-i explic că e un truc străvechi, de pe când , mai călcam și prin Place Pigale, să pun un ban deoparte… Că doar așa am putut cumpăra de la m-me Girassoff pensiunea, dar ce-ți închipuiai! (apoi numai lui Gore): Și, dragule, nu-i așa c-ar fi bine să păstrăm și coarnele? GORE: Ce?… A, bineînțeles, la ele nici n-aș , renunța vreodată. De fapt, n-ar fi exclus să-mi dea în primăvară altele. Dar deocamdată le voi pisa pe astea vechi și… mă rog, câte-o linguriță, zilnic… să aibă din ce crește alea noi! Adevărul e că mă codeam mai demult să ți-o destăinui, dar cu atât mai bine… GRETY: Vai, dar de ce? Ar fi fala oricărui macho, ce naiba, scumpișor! GORE: Da, poate… și n-o lua ca obsesie. (schimbă deodată tonul): Însă… știi ceva? Tare aș vrea să-mi spui… dar neîntârziat… și, te rog, cu mâna pe inimă. GIGI (sarcastic): … dacă ești în stare să-l mai iubești, tu, Grety, după câte ți-a făcut! Apoi, dacă-ți iubești în mod nepărtinitor copiii! În caz că da, atunci mâine vremea va fi precis minunată, iar el fără îndoială te va scoate la o mică promena… GRETY: Ia mai tacă-ți pliscul, împăiat fără pic de suflet! GORE: Și nici caracter! Ce, amice, ți-e ciudă c-o să mori doar tu fără familie?! Asta-i? Vezi, tu în felul ăsta ți-ai risipit prietenii, iar acum încă unul. GRETY: GA-TA!! Am terminat pe azi. Tragem oblonul. Tu, Gorel scump, așteaptă-mă aici. GIGI (pe ton tragic): Eu atâta-ți spun: fii atent, băiete, ești un naiv, un fraier, dacă-ți iei o femeie la menopauză! Un monstru în travesti! „Colombina” ta zglobie și picantă e de-acum agățată-n cui, la recuzită. Și i-a luat însă locul — mare atenție! — „Il Capitano”! GORE: Prostii… Aiureli. GIGI: „Il Capitano”, o tragedie și mai mare! (râs mefistofelic) GRETY: Un căcat mare cât el, nu-l băga în seamă. Mai bine ai pune mâna și-l aruncă pe țicnit afară, iar noi să plănuim ce avem de făcut. GORE: E greu, Grety, că mi-e prieten… GRETY (autoritară): Care prieten! Nu vreau să aud de-așa ceva! Vino și ajută-mă, îți spun! GORE: Totuși, Grety… GIGI: … Il Capitano! Ce ți-am zis eu, încornoratule! (râs zeflemitor): Il Capitano! GRETY (înfuriată): Nu mă ajuți? Așa?!… Bine, atunci o să zburați împreună. (strigă): Ionuț! Ei vezi, asta înseamnă să ai pe cineva la nevoie … Ionuț! Apare gunoierul. GUNOIERUL: Da, Grety? Acum sper că… GRETY (îi face gunoierului semn să tacă, apoi se întoarce spre cei doi): În definitiv, vă și potriviți unul cu celălalt, chiar de minune… O, Doamne, mă cutremur! Cum dracu’ de nu mi-am dat seama cât de bine seamănă ăștia doi?… Da, păduchioșilor, știu ce aveți voi în comun: un suflet de rumeguș, de talaș, de paie! Am terminat-o cu voi, animale scârboase!… Mi am mâncat cei mai frumoși ani din viață lângă niște momâi! Haide, Ionuț, repede, azi avem de făcut marea curățenie… Lumina scenei începe să pâlpâie. GIGI: …un păsăroi cu gât șerpesc… un păsăroi c-un gât de rahat… un păsăroi c-un gât de rahat… GORE: … cerb, de ce tocmai cerb?… cerb, de ce tocmai cerb?… cerb, de ce, de ce, de ce… GRETY (trântind cu piciorul în podea): Tăceți! Tăceți! (apoi, împăciuitoare): Haideți, băieți, să ne-nțelegem ca oamenii!… (lovește din nou podeaua): Nu m auziți, nenorociților?! Lumina scade progresiv. Se fac auzite picioare izbind scena, îmbrâncituri, icnete, înjurături ale femeii, proteste violente. Urmează tăcerea. Lumina re-inundă scena, iar aspiratorul bâzâie. Scena V Cele două împăiate zac răsturnate de-o parte și de alta a mesei. Alături, aspiratorul și pămătuful de pene. GRETY (vădit epuizată): Doamne, n-aș fi crezut să iasă atâta prăfărie. Nu mai vedeam nimic, mă sufocam pur și simplu! Măcar mi-a dat prin cap să le scot afară, la aer. Păi da, uitasem complet de ele, asta era. Simțeam de multișor că le dădeau târcoale moliile, dar ce să fac, nici eu nu mă-nghesuiam. Noroc cu transpirațiile astea de la trei noaptea exact, de-un an încoace… Dar ce imaginație bolnavă, zău așa! Auzi ce coșmar: să mi vărs eu fierea pe niște biete momâi! Ptiu, drace, blestemată-i menopauza… Mai știi, o fi pedeapsa pentru rătăcirile tinereții. Ori că am eu pe cap atâtea? Mda, o apucată… n-oi scăpa eu prea ușor. Și acum ce să fac cu paiațele astea? Să le țin tot aici, la locul lor? Mda… poate o vreme. Până ce-or crește mari și copiii mei, până s-or sătura să le călărească toată ziua, și gata, nu mai știu nimic, la pubelă cu ele! O sursă de infecție și bătaie de cap pentru suferinda de mine! Pe lângă toate să nu uit cumva să înlocuiesc și tapetul, cu bobocii lui parșivi cu tot. Mi s-a acrit, am mereu impresia că privirea nu-știu-cui mi-ar sta înfiptă-n ceafă. Cel puțin în casa mea să mă pot mișca în voie. Chiar așa! (iluminată de o idee, strigă): Ionuț! (așteaptă un timp) Unde dracu-mi umblă derbedeul ăsta? Ionuț!! Intră gunoierul. GUNOIERUL: Ceva pentru mine, don’șoară? GRETY (încurcată că-l vede): Iarăși tu?… A, da. (îi arată animalele): Astea două. GUNOIERUL (le măsoară din ochi): Mm… Păcat! GRETY: Stai așa… În fond ce-ți pasă ție? GUNOIERUL: Bistroul va arăta cam trist. GRETY: Nu-i treaba ta. Am plata salubrității la zi, așa că fă cu ele ce-ți spun. GUNOIERUL: Fie, cum dorești, don’șoară… (tot nu se clintește) GRETY: Ei, ce mai aștepți? GUNOIERUL: Numai puțin… De unde ai scos… numele ăsta? GRETY: Eu? Care nume?… Aiureli! Tu fă-ți treaba sau cară-te. Hai, că mă grăbesc. (începe să strângă aspiratorul) GUNOIERUL: Ce chestie, tot „Ionuț”! Credeam că numai eu îl aud… Adevărul e că mi țiuie capul de numele ăsta, o etichetă lipită pe fruntea mea. Până și-n vis, noaptea, toți îmi zic „Ionuț”! GRETY: Ca să vezi… Așa ți-am zis? GUNOIERUL: Da. Nu că-i ciudat? Mai știi, n-o fi doar scrânteala mea! (râde, ridicând în brațe cerbul) GRETY: Hei! Mai cu atenție, omule! Ah, nu, nu coarnele!… Coarnele cerbului se desprind și izbesc podeaua. GUNOIERUL (speriat): Să mor dacă m-am atins de ele! GRETY: Nu mai contează. E bine așa… (arată spre coarne): Oricum, lasă-le aici. GUNOIERUL (ducând împăiatul spre ușă): Le păstrezi? Și ce o să faci din ele, cuier? GRETY: Poate, măi Ionuț… Poate cuier. GUNOIERUL (intrigat): Iarăși mi-ai zis „Ionuț”, don’șoară! GRETY: Ce spui? Aiurezi. Hai, băiete, ia-mi odată animalele de pe cap și dispari. GUNOIERUL (bombăne): Pe naiba, că am auzit bine… Gunoierul își termină treaba, închizând ușa după el. Se așterne liniștea. Femeia rămâne sprijinită în coate la o masă. GRETY: Simt că mai trebuia făcut ceva… Adineauri, da, parcă știam. Oare ce-mi ziceam? Ceva care-mi lipsește… La ce m-o mai servi capul, că uit aproape totul… (izbește în masă): Exact, TAPETUL, asta era! Scârnăvia asta de menopauză mă va ucide! Ușa scârțâie. În cadrul ei apar Gore și Gigi. GORE și GIGI (la unison): Grety, fată dragă, contează oricând pe noi. Suntem ai tăi! GRETY (scâncind secată de puteri): Ei, poftim, să te mai bizui pe unul ca Ionuț! (se declanșează criza): Dispăreți, lua-v-ar dracu’, marș, că puțiți a gunoi! (se întoarce cu spatele): Oh, Doamne, n-o să pot fiu singură niciodată?… Nuuu?!… GORE și GIGI: Ei, fată dragă… GRETY: Ba la paștele cailor! Măcar cu voi am terminat-o! Doar vă cunosc prea bine, perverșilor: voi oricum o să mi suflați în ceafă, veți râde mereu când mă scobesc în nas, vă veți da coate dacă mă scarpin nu-știu-pe-unde ori că folosesc bideul! GORE și GIGI: Vai, Grety, nedreaptă ești! GRETY (aproape țipând): Nedreaptă!? (gâfâie): Nu mai știu de nimic, nu mai gândesc… Lăsați-mă, cărați-vă odată, afară cu voi, hidoșeniilor, dizolvați-vă!… Lumina scenei pâlpâie. GRETY: Mamă, dar stoarsă mă simt… Groaznic!… (se întinde, cască): Nu mai pot. Mă duc, mă întind vreo juma’ de ceas… GORE: Somn ușor și vise plăcute! GIGI: Dar mai rămâi, Grety dragă. Zău așa, tu de când n-ai mai făcut dragoste? GRETY (se oprește): Dragoste… Dragoste…? (cască): Ce-i aia? GORE: Hai, lasă-l pe el, că-i neserios. Tu du-te, fetițo, trebuie să te refaci. GIGI: Să faci dragoste, Grety. Ce-i greu de înțeles? Ce făceam noi când mă vizitai, ce? Amintește-ți. GORE: Da, da, și pe mine mă vizitai! GIGI: Și gândește-te un pic, că văd cât suferi acum. N-ar fi oare timpul? GRETY: Aha, dragoste, pricep… (se freacă la ochi): E-n regulă. Mi-ați rămas voi și tapetul. Dar mai întâi să mă întind un pic… Femeia iese prin spatele barului. Intră, temător, gunoierul. GIGI, GORE și GUNOIERUL (în urma ei): Somn ușor, Grety! Vise plăcute, fetițo! Satisfacție deplină. Tustrei țopăie. GIGI, GORE și GUNOIERUL (la unison): Și nu uita, Grety, noi te așteptăm oricât! Ai tăi pe vecie! Lumina continuă să pâlpâie. CORTINA |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy