PATIMA

Apa mâloasă, se rostogolește greoi pe sub podul vechi din lemn, acoperit.
În podul, care unește malurile ca un simbol de trecere peste timp, ca o dorință de a uni trecutul cu prezentul, pătrunde un car tras de boi.
Roțile carului lasă urme adânci. Roțile.
În spatele carului cu opincile, aproape târându-le pe pământ, Þăranul este “dus” în podul acoperit, ca într-un tunel al timpului.

În fața unui vechi Castel, o roată de car imensă ține loc de masă.
Într-o tăcere apăsătoare la această masă stau stană de piatră pe scaune înalte : Vechilul, Filfizonul, Boierul, Jandarmul, Preotul, Judecătorul. Al șaptelea personaj, Þăranul, stă la aceeași masă dar mai retras și ușor întors cu spatele într-o atitudine oarecum de negare a celorlalți, frământând în mâini o bucată de pământ.
La colțul castelului își face apariția Nebunul, care, cu mâini tremurânde, duce la gură o bucată de pâine. Firimituri îi curg din gură și printre degete.
Zărește personajele și se retrage speriat dar curiozitatea învinge. Cu mișcări furișate se apropie de masă și trece pe la fiecare personaj, încercând să înțeleagă menirea fiecăruia.
Ajunge la Þăran, se apleacă și-l privește mirat cum frământă pământul în mâini.
Când se ridică, spre mirarea lui, celelalte personaje au dispărut, scaunele rămânând goale.
Înconjură “masa”, trecându-și mâna pe spătarul scaunelor, apoi se așează pe scaunul pe care a stat JUDECÃTORUL. Se încruntă și ridică degetul acuzator spre Þăran apoi se apropie de el, moment în care Þăranul scapă pământul din mâini.
Abia acum, Nebunul, începe să înțeleagă prezența personajelor și gestul curgerii pământului printre degetele Þăranului.
Speriat, uitându-se din când în când în urmă la Þăranul rămas singur, Nebunul fuge îndepărtându-se de “masă”. Ajunge într-o pădure pe care o străbate greu, zgâriindu-se, cade. Ajunge în câmp și sfârșit de oboseală, cade în țărână. Vede pământul afânat. Își înfige mâinile în el și încearcă să repete gestul țăranului, scapă pământul printre degete. Repetă furibund de mai multe ori gestul, apoi, cu un râs isteric aruncă țărâna în sus care cade ca o ploaie peste el.
Din patru zări spre Nebun se îndreaptă patru Cavaleri, îmbrăcați în cămăși albe și pantaloni negri, călărind patru cai albi.
Cavalerii, îl înconjoară pe Nebun, rotindu-se în jurul lui demențial, lovindu-l cu boturile cailor, apoi pleacă în cele patru zări de unde au venit.
Nebunul se dezmeticește cu greu.
Cavalerii, în trecerea lor fugară, au lăsat fiecare câte un semn.
Lângă Nebun, pe pământ se află răsturnat un ceas cu pendulă, pendulă care ieșise prin geamul spart. Arătătoarele încă se mai mișcă fără să indice nici o oră pe cadranul alb. Lângă ceas, rezemată o secure, iar la mică distanță, înfiptă în pământ, o faclă aprinsă.
Acum Nebunul a înțeles pe deplin mesajul Cavalerilor : “a sosit ceasul ca Þăranul să-și facă singur dreptate”.
Printr-o pânză de foc, Nebunul vede pe rând cele șase personaje. Limbile focului le mângâie chipurile.
Nebunul cuprins de spaimă fuge, întorcându-se la “masa” de la Castel. O găsește răsturnată. Scaunele celor șase personaje sunt de asemenea răsturnate. Singurul scaun rămas neclintit este cel pe care a stat Þăranul. Nebunul își trece ușor mâna pe spătarul scaunului, apoi urcă scările de intrare în Castel. Din întâmplare, se lovește de Filfizon, care coboară scările încet. Filfizonul îl privește cu lehamite apoi cu un gest ironic, își curăță cu mânușile albe locul atins de Nebun.
În holul mare al Castelului Nebunul este amenințat cu cravașa de către Vechil.
Nebunul pătrunde într-o încăpere goală unde, în fața unui șemineu fără foc, Boierul se balansează într-un balansoar, fumând pipă. Rotocoale mari de fum sunt îndreptate spre Nebun, care se refugiază într-o altă cameră mare și goală. Aici îl găsește pe Preot cu fața la perete, rugându-se la o icoană imaginară.
În altă cameră, înaltă, goală, doar o masă și un scaun pe care stă Judecătorul și care ridică degetul acuzator îndreptându-l spre Nebun.
De aici Nebunul iese afară, în spatele Castelului, unde îl găsește pe Jandarm cu pușca în poziție de tragere.
În grădina Castelului, Nebunul îl vede pe Þăran, care stă în picioare, cu capul gol, în cămașă, fără curea. Se apropie încet de el, cade în genunchi și încearcă să-i pună pământ în mâini, pământ pe care mâinile Þăranului nu-l mai pot ține. Atunci se retrage sfios.
Imaginea Þăranului, se sparge în mii de bucăți.

Din podul acoperit, vechi, din lemn, iese Þăranul în fruntea boilor, conducându-i.