Duminica, 3 iunie.

Nu stiu unde merg, nu mai stiu daca turnurile bisericilor ies din urechile mele, daca parul vantului a zburat de pe teasta mea. Bat la usi zavorate ca un strigoi: imi raspunde steaua polara. Si oamenii rad. Au inchis drumurile lor cu lacate. Dati-mi casa din inima! Furati-mi zilele, aruncati-mi scutul, dar nu ma lasati fara zidurile casei mele stravezii ca apele marilor limpezi - e inlauntrul inimilor n-o luati cu voi in pamânt…dati-mi-o inapoi…va implor!
Am visat ceva ciudat azi-noapte. Se facea ca mergeam pe un pod de sticla cu ochii invaluiti de ceata cautand padurea intunericului pe care stiam ca n-am s-o gasesc decat intr-o lume viitoare. Alergam cu picioarele desculte, infierbantate de focul iadului ce-mi ardea unghiile, si pielea si bataturile. As fi vrut sa ma opresc, dar imi era imposibil. Alergam mereu intr-o eterna haituiala solara si-mi fredonam cantece de sirena pierduta in mare, crezand ca in felul asta voi suferi mai mult si mai mult. Ma uram enorm… indeajuns pentru a ma pedepsi continuand sa traiesc.
Mi se pare nefiresc sa crezi ca un om ar putea fi vreodata fericit. Speranta nu e decat un șarlatan care ne insala neincetat. De fapt fericirea incepe doar atunci cand ne pierdem speranta. O sa ajungem la un moment dat sa vrem sa ne vindem averile cu orice pret, dar nu vom mai avea cui. Vom cauta saracii cu lumanarea, dar de pomana noastra nu-i va pasa nimanui. Vom cere chiar mai multe porunci…20-30 pentru ca zece vor fi prea putine. Vom cauta chiar mai multi dumnezei caci pentru unul singur se aduna prea mult miros de rasina.
Cantecele tale merg inauntrul inimii mele ca furtunile aruncate in mare, ca ochii stelelor peste cerurile nestiute. Cantecele tale nu le inteleg niciodata, chiar daca le am aici, in inima mea. Daca n-as fi fost om, munte inalt si vulcan tot as fi fost…fulgerele mi-ar fi adus vesti din viata cosmica si m-as fi topit mereu in mine, ca un vulcan. Deseori raman cu gandurile impietrite si-mi inchipui palate din cristal cu ziduri din cranii si femei dansand tinandu-si pielea setoasa de roua sangelui tanar.


Miercuri, 7iunie

Pentru cine sa beau vantul? Pentru cina sa mananc anii pe care trebuie sa-i traiesc? Legati-ma. Innebunesc. Prieteni, sunt istovita. O hiena imi tulbura creierul, o hiena flamanda. Peste trei zile ma voi urca in turnul bisericii si voi sufla din el ca intr-o trompeta uriasa.
Unde e libertatea? Libertatea mea, crizantema pe care am primit-o de la cativa morti de geniu in dar. Acum merg pe strada si intalnesc numai femei slute…oare nu sunt si eu ca una din acelea? Si luna vajaie despletita strambandu-se la blugii mei rupti astupand pete de huma din vremuri de demult. A coborat o noapte pe insula – o noapte putreda, rece. Sunt cativa strigoi in ea. Unde sa fugim? Unde? A ridicat cineva ziduri inalte, a randuit prizonieri…
In vesnica-mi haituiala solara mai aud lupii urland. Mi-e dor de tine si iti caut chipul – unde-ti sunt mainile de argila si zapada? Unde ti-au ramas umerii? Mai aud lupii chemand luna cu arcade solare. Mai aud chemarea ochilor tai in eter. Padurea isi tremura ceata, dar langa mine stai tu coborat in dezastru. Vreau apa. Da-mi paine si apa. Stai! Nu pleca! Cand te alung, sa nu pleci…si nici macar sa razi, si nici macar sa plangi…ramai mereu langa mine, asa…rezemat de un gand…

Vino sa numeri. Cate paduri au inchis usile simfoniei? Marea e din matase si fiare cu aripi – uneori transatlanticul duce in america oase. Vino sa numeri. Cate petale ori ploi de stele trecura? De pe strazi cati umeri suavi si stricati iubiram? Vino sa numeri. Muream mereu si moartea nu m-a doborat…nu mi-a incrucisat bratele. Muream, dar pamantul nu moare, si eu sunt pamant.
Inima ta e neagra si numai geruri vin dinlauntrul ei – uneori sare stafia nelinistita a spanzuratului din tine – si ma prinde ceata.
Mai vine cineva langa tine. Aud pasii ei in inima ta. Cand tu-mi vorbesti, ea strapunge cu spini visul meu alb. Atunci cand treci plin de furtuni, ochiul ei galben pandeste si se macina ca un mort in vesmantul adanc al pamantului, al nimicului. Mainile tale imi aduc viata, dar mainile ei se intorc serpuind cutitele mortii.
Pe marginea vietii am plecat. Din cararile oraselor vinete de-acolo unde oamenii cascau intre ei, de-acolo unde legendele se vindeau si arta e aprinsa intre baruri. Pe marginile vietii am mers, dar tot aud pasii tai in inma mea. Aud pasii dinaintea visului alb. Aud pasii mortilor din tine.


Joi, 14 iunie

Cum sa zbor inapoi? Ochii au prins radacinile noptilor instelate si mainile mi s-au lipit de nelinisti. Daca meduzele si delfinii, daca malurile albe ale vazduhului si corturile lunii de ceara ma vor intreba despre amurgul orelor in tine, despre calatoria in praf, o sa am umbra unui cuvant?
Sa-mi lasati umbra tacuta in pierdutele vazduhului porti; in adancile violete stele de unde incepe nimic. Imi plang vestalele negre trecerea prin fumul serpilor lumii – mai curat decat lacrima sa ma adun in eter.

Stau in odaia mea ca un sarcofag de piatra neagra numai cu numele lui si fosnetul moleculelor – aud creanga stelei czatoare, ma aud in gaura afunda a bufnitei. Toate nisipurile si paraiele atonale si florile galben colorate cu arome galbene de otrava, toate gropile parului noptii se impltesc in sarcofagul de piatra. Aici e odaia unde nu sunt, unde imi sta primavara in ochi. Suiti la ea. Aici rasuflam si ma odihneam. Nu sunt aici. Nu mai am buzele portocalei si aburul narilor leopardului – e un cadavru ascuns in unghere, jos in umbrele ramase fara mine. E omul din care strangeam miere si fugeam in el ca intr-o insula vie in anotimpul dragostei. Nu sunt aici. Lasati-ma…


Luni, 18 iunie


Merg printre labele muntilor, printre brazii muscati de stele insetata de hergheliile cu pocoave din cristal si platina, de coamele izvoarelor mereu altele, hohotind – rostogolite in extaz.
Cine m-a imbracat in zdrente? Cine mi-a dat cioturi in locul ramurilor? Mananc visul si sunt flamanda, stau necunoscuta in lacul ochilor lui ca o stafie mereu alungata. Degetele mele de iedera nu vor piatra si inima tremura la cuvintele pietrelor.
Cand luna asterne patul, cand florile se scutura de broderii, cum sa nu plang dupa tine?. Am ramas printre crengi uscate, printre serpii crengilor ca un drum fara umbre. Ia-ma la picioarele tale, fi-mi umbra, lacrima, ingaduie-mi prezenta la radacina ta – o sa tac, am sa-ti ascult linistea si o sa-ti privesc ochii fugiti la alta dragoste, dar lasa-ma in singuratate, cu tine…te rog!
Te-ai intors langa alge si scoici, la fiordurile ruginite – in lumina ta ai plecat. Eu am ramas intr-o gaura obosita, ca un hot fara prada si inima, ca un vesmant care nu acopera nimic. Multe ceturi m-au ratacit – palmele zvarleau buchete de saci dolofani in vapoare si oasele trozneau ca rotile carelor. Am strans de gat omul din mine, l-am cutremurat, l-am mintit, si iar l-am nascut.

Miercuri, 20 iunie

Te-am cioplit in grota mea de sihastru, vanturile si ochii ploilor sa nu te macine, dar mortii fara mormant din tine au deschis usi negre de pulbere si mi-au invelit idolul cu sfarsit. Mi se pare ca fur din pamant si duc plantelor iarba verde si patima. De-acolo coborata merg acolo, uneori impietresc izvor cateodata si mereu durere sunt – nu mai ajung spre mine? Si ma aprind si ma primenesc in halourile eternului. Ai venit imbracat cu pulbere si petale de morti – garoafele tale sunt manjite cu sange din care nu se naste arta. Parca esti lespede fara dragoste, fara ochii inaltelor frize. Acum steaua coboara de zinc si reci departari te mestec pana aici la cerul din carte.

Doua coperti ma inchid intr-o noapte a cartii – albatrosii dau aripilor flacari de sticle vie si delfinul rade fara amintiri. Nu mai aud suieratul hienelor si ma asez in tine, in cearcanele tele ca un geniu rau.
Esti marea mea neagra – nisipul te vâra in buzele midiilor, in corturile tulburi ale crabilor – cum sa fii joc pasilor lumii? Inima ta e aprinsa de durere sub falezele si pescarusii stelelor – cum sa fii joc pasilor lumii? Lasa-ma…lasa-ma insula alba, in marea ta neagra.
Eu stiu ca m-am nascut noaptea strigand lumina. Dunarea unduia printre buzele mele mici – stelele muscau din ochii mei. Mereu tulbure printre oameni framant maluri si lunec spre arcadele cerului.
Ai plecat cu inima mea in tine cantandu-ti libertatea si stelele – aici vanturile au spice de zapada, si noptile iederi lunare. Intoarce-te si du-ma unde bolta mea in tine se sfarama… strigatul meu e salbatic ca viata padurilor neumblate unde numai fiarele si vanturile au patruns – strig catre voi, legi ale cerului, legi invrajbite si pline de sange si dor aruncate intre orele noastre numarate – lasa-ti-ma, bolnava de visuri mari, impodobita cu cale si pasari maiastre, cu radacinile imprastiate printre oameni! Dar ascultati-mi strigatul …strigatul meu pentru el…
Cei ce vor veni in urma mea vor gasi un cantec ramas in ochii tai – un cantec inceput si mort. Mainile vor cauta mainile visate cand miezul intunericului va intra prin draperii si nu va fi decat amagire – nu va fi decat dezolarea cantecului mort. Genele tale vor creste arbori plini de somn, de umbre stricate. Dar ochii, imparatiile ochilor lunecate in ceata, nu vor mai primi nimic…nici chiar Dragoste!

Joi, 21 iunie

Clepsidre ori perle risipite pe lac, stelele-n cer. Broastele tac. Ninge peste adancurile lumii cu seri. E ca si cand luna si copiii ar fi plecat din oras pentru totdeauna. Ninge cu adanc si cosmare. Iar tacerile au gurile-amare ca sinucigasii. Cu mainile intr-un munte de ceata, scotocii focul, am scluptat lucruri, copaci, idealuri.
Pleaca oamenii si raman diminetile. Nu ne cunoastem decat din oglinda in care ne priveam amandoi, ca doua aripi de padure ale aceleiasi obsesii. S-au zbatut vipere printre coacazele de neon. Nemarginirea se naste continuu. Pe malurile fluviului au iesit zeii si turmele. Sa fim oare singurii care privim aceasta desavarsita rotire a astrelor, celebrandu-i ciclurile, dezmierdandu-i mirifica fascinatie? Erau amorfe in care vantul inchipuise odinioara statui si religii, viclenii, rasluieli si meandre. Ni se cocotase dimineata pe umeri si nu murisera stelele. Argumente mari de piatra spinteca visul, timpul umbla prin lume, zorile ajungeau inaintea oamenilor. Ca niste jurisprudente ale hazardului data impotriva beznei, pururi, din vai frenetice izbucnesc descaletorii. Orice noapte presupune o zi inainte si una dupa. Mi se pare ca sunt un scranciob in care se da huta infinitul...

Am incercat si eu ca si Cioran, sa inteleg de unde vin lacrimile si m-am oprit dintr-o data la sfinti. Sa fie oare ei responsabili de stralucirea lor amara? Se pare insa ca lacrimile sunt de fapt urmele sfintilor. Nu prin sfinti au intrat ele in lume, dar fara ei nu stiam ca plangem din regretul paradisului. As vrea sa vad o singura lacrima inghitita de pamant. Toate apuca pe cai necunoscute de noi…in sus. Numai durerea preceda lacrimile. Sfintii n-au facut altceva decat sa le reabiliteze.


Sambata, 23 iunie

Stelele curg pe umeri halucinante ca femeile despletite din Orient cu trunchiuri de fum si de plante colonizate lent. N-am sa termin niciodata de scris…noptile noastre au curs paralel, linii simple si negre; ne-am zgariat prin gravuri, ne-am stricat, singuratatea spanzura ca-ntr-o noapte tot ce gasea. Iti paream un ficus care inteapa luna. Iti paream o voce care trece podul. Omul e un document al universului; o tacere lichida tonifica amurgul, ochii lor depresiv de albastri miroseau a paine. Cateva zdrente de lumina, deasupra gleznelor isi feresc genunchii de pete. Toamna isi lasa oboseala in palme si se uita la ea. Piersicile o ascultau, plictisindu-se, cum tacea, iar fluturii lacrimau in pahare.
Am crengi in mine si ingeri de melancolii incalcite. E-o ninsoare teribila. Am parasit apele si ne-am retras in pietre. Am parasit pietrele si ne-am retras in copaci. Am parasit copacii si ne-am retras in aer. Am parasit aerul si ne-am facut inchipuire si stele. Dar pietrele, copacii si pasarile, dar aerul, inchipuirea si stelele au venit dupa noi in vis. De fapt murisem de-atunci ca un intuneric duios. De fapt murisem de-atunci ca melancoliile in sala de asteptare a bucuriei. Te si miri ca soarele nu s-a topit, nu s-a sfasiat…
Mereu e altfel... Cunoasterea e suferinta. Viata isi urmeaza ei insisi ca o apa curgatoare. Am dormit pe flori salbatice, sangele vantului picura din copaci , si ma gandeam la tarancile cu coacaze si vorbe domoale. Plecam din noi, din lucruri si din soapte, ca sa indeplinim o noima a carei aroma ne tulbura.

In loc de epilog…

Am vazut rasarituri si apusuri de soare, am vazut rasarituri si apusuri de luna. Totul e unic. Mereu e altfel. Si cantau pasari paradoxale…