“Toate formele de viața sunt nascute din Unda Vieții și fiecare dintre acestea are un spirit. Fiecare spirit nou este gazduit de un corp. În urma experiențelor de pe Pământ, fiecare spirit se maturizează și crește. Când corpul moare, spiritul matur îmbogățit de existența lui umană, se întoarce in Unda Vieții, aducând cu sine experiențele, dându-i posibilitatea de a trăi și a crește.”


Pentru a descoperi ce gândesc japonezii despre suflet, am încercat întâi să îmi dau seama ce credem noi, românii. Rezultatele au întârziat să apară. Părerile sunt împărțite, așa că am restrâns aria de cercetare: Ce cred eu despre suflet? Mi s-a părut că în loc sa ies la liman și să ajung la o concluzie rezonabilă, mai mult m-am înfundat. Din tot ce am citit și am experimentat până acum, nu am reușit să-mi conturez o părere clara despre acest subiect. Îmi place să cred că fiecare are un suflet iar moartea nu este sfârșitul. Mai departe rămâne un mister. Din ce este făurit sufletul? Ce se întâmplă cu el după ce moare? Unde ajunge? Și atunci, daca nu pot spune ceva despre ce cred eu, cum pot spune ceva despre ce crede un popor?

De vreo douăzeci de ani încoace, a început sa fie mediatizată in Japonia ideea de Spirit al Pământului. Așa ca am început să cercetez problema sufletului pornind de la această idee și căutând resurse în istoria religiei japoneze.

“Unda Vieții … care guvernează existența de pretutindeni, este sursa tuturor lumilor și a vieții de pe toate planetele.”

Unda Vieții este de fapt Spiritul Pământului, energia din care se formeaza viața. Într-un final, toți oamenii mor. Ce se întâmplă după aceea? Corpul se descompune și într-o formă sau alta se întoarce în Pământ. Asta o stim cu toții. Dar ce se întâmplă cu conștiința și sufletul lor? Sufletul, deasemenea se întoarce în Pământ. Și nu numai acela al oamenilor, dar tot ce există aici, tot ce posedă un spirit. Acolo fuzionează și cutreiera Planeta. Hoinăresc, converg și se divid, devenind ceea ce numim “Unda Vieții”.
Cu alte cuvinte, Unda Vieții este acea “îmbulzeala” de energie a sufletelor ce cutreiera Planeta.
Individul își dezvoltă aceasta Energie a Spiritului prin experiențele trăite, acumulând amintiri și într-un final maturizându-se. Atunci când corpul gazdă moare și Energia se întoarce în Unda Vieții, va oferi aceste memorii și experiențe Undei, pentru a învăța din ele și a se dezvolta.
Se poate spune că există doi “zei” iar la amândoi, conceptul este același. Unul dintre ei este întunecat și încearca în permanență să-l cucereasca pe celălalt. Unda aceasta negativa nu este creata de Pământ ci vine din afară, intrând în contact cu Planeta și îmbolnăvind-o.

Acum se pune întrebarea daca Unda Vieții este ea însăși marele râu al Energiei Spiritului din care izvorăște toată viața pe Planetă sau este ceva ce se găsește în fiecare dintre noi?

Răspunsul la amândouă întrebările este da. Pământul, Orașele, Unda Vieții, toate acestea sunt considerate Tărâmul Făgăduinței, iar acest Tărâm este pacea pe care o gasim în interiorul nostru. Dar răspunsul la întrebările acestea nu este da in cazul fiecărui individ. Tărâmul Făgăduinței (un fel de Rai), este personal pentru fiecare in parte. Este orice îi dă unui om un sentiment de împlinire, bucurie și fericire.


Tribul Ainu (ainu înseamnă om) sunt indigeni japonezi. În centrul concepțiilor lor despre lume, se află sufletul. Tot ce se află în Univers, are un spirit. Câini, pisici, copaci, oameni, chiar și Pământul. Și pentru fiecare există câte un zeu. Toți acești zei exista într-o relație simbiotica ce include omul.
Ainu privesc moartea ca pe o separare a sufletului de trup. Corpul rămâne în aici iar sufletul merge în cealalta lume care este de fapt o oglindă, cu aceleași valori, dar timpul și spațiul inversate. Astfel dreapta aici e stânga acolo iar vara aici e iarnă acolo. Sufletul stă într-una din lumi până ce este pregătit să se întoarcă în cealalta. Nu există distincție între Rai si Iad, nu există judecată dupa moarte. Dar trecerea aceasta nu este întotdeauna armonioasa. Sufletul unei persoane rele poate fi respins de predecesorii săi de dincolo sau un suflet prea atașat de lumea aceasta s-ar putea sa nu vrea să mai plece.
Trupurile celor decedați sunt îngropate individual. Casa era arsă din temelii iar familia se muta în altă parte. Acest obicei a fost interzis in 1871 de către guvernul imperial japonez.

Shinto (“Calea Zeilor”) este religia națională a japonezilor. Shinto se concentreaza asupra spiritelor (zeilor) cu care interacționau oamenii și acestea se numeau Kami. Multe Kami sunt spirite ale strămoșilor, împăraților, animalelor, cascadelor, pădurilor sau râurilor. Nu există un zeu mare și puternic, numai zei mulți și mărunți. Fiecare dintre ei are limitările sale. Cu toate acestea, Zeița Soarelui AMATERASU este dominantă. Nu exista reprezentări ale zeilor ca în templele budiste. Ceremoniile religioase sunt încercări de a le face pe plac și a-i amuza pe Kami.
Există patru afirmații în credința Shinto ce trebuiesc respectate: onorarea tradiției și a familiei, dragostea pentru natură, să nu se apropie de altare murdari, sa onoreze festivalele și ceremoniile. Deci să respecte și sa trăiasca viața.
Spre deosebire de Ainu, japonezii din antichitate nu au divizat existența materiala și spirituală, ci le-au considerat inseparabile.
Conform mitului Shinto, la început se afla un singur lucru în Univers. Apoi acesta s-a împarțit în două: Cerul și Pământul. Kami s-a dezvoltat din Cer, apoi au mai apărut doi Kami, unul de sex feminin, celălalt masculin, iar ei au născut alți Kami: tărâmul japonez, natura si oamenii. Oricum, Shinto nu a considerat existența aceasta a lumii ca fiind Kami. MOTOORI NORINAGA, un învățat al secolului al XVIII–lea, spunea: “Orice pare extraordinar de impresionant, posedă calitatea excelenței, virtuții, și inspiră un sentiment de uimire, era numit Kami.” Aici “calitatea excelenței” însemna o putere enormă ce influența multe lucruri. Este ceva mai presus de puterea și creația oamenilor. Aduce noroc și fericire dar în același timp poate aduce ghinion și răutate.
Nu există adevăr absolut. Adevarul se gasește în individualitatea fiecăruia.
Este considerat păcat: incestul, să distrugi altarele sau să furi obiecte sacre, să rănești sau să ucizi oameni, în special copii, să otrăvești sau să înjuri.
Lista virtuților și codul moral, include: loialitatea față de țară, aprecierea și respectul părinților, păstrarea unei relații armonioase în cuplu, în societate, discreția și modestia, dezvoltarea intelectuala și contribuția în societate cu această abilitate intelectuală.
Trupurile morților erau îngropate în cimitire ce se situau pe dealuri și puteau fi văzute din sat. Astfel era împlinita dorința decedaților de a-și vedea descendenții și chiar îi vizitau în timpul unor ritualuri.
Shinto nu este o religie care să-și centralizeze interesele în lumea de dupa moarte, ci în această lume. Oamenii cred că viața lor va fi prosperă atâta timp cât își dau silința aici și acum, ținând seama de cuvintele divine chiar dacă sunt și clipe de restriște pe lângă cele bune.

În timp ce ceremoniile sunt de cele mai multe ori Shinto sau Creștine, înmormântările sunt aproape întotdeauna Budiste.
Cei mai mulți dintre decedați sunt incinerați iar cenușa este pusă într-un vas mic numit KOTSUTSUBO. Acesta este ținut pe un altar în casă până urmează să fie îngropat. Festivalul budist Bon este unul dintre cele mai importante tradiții la japonezi. Este perioada în care se roagă pentru sufletele strămoșilor. Spiritele lor se întorc acasă reunindu-se cu familia. Un fel de Halloween al japonezilor ce are loc intre 13 si 16 August.


Se pare că nu suntem chiar atât de diferiți până la urmă. Multe dintre credințele lor coincid cu ale noastre. Moartea nu este sfârșitul, reîncarnarea oamenilor sau reîntâlnirea de după moarte. Moartea nu trebuie privită ca pe ceva tragic sau înfricoșător dar asta nu înseamnă că nu trebuie să incercăm să fim mai buni și sa ne ajutăm unii pe alții.

“Unda Vieții, care guvernează existența de pretutindeni, vine și pleacă din spațiul dintre viață și moarte. Iar dacă repetiția este dovada vieții, inevitabil istoria va continua să se repete. Dar dacă aceleași lucruri trebuie să se repete … ne vom supune sorții vieții.”

Totul pare să aibă un singur scop: a-i asigura pe oameni ca orice s-ar întâmpla, nu sunt singuri.

Realitatea este însa cu totul altfel. Nu trebuie decât sa te uiți în jurul tău. Nimeni nu vrea să moară. Oamenii mor din cauza bolilor sau a accidentelor. Moartea vine pe neașteptate și nu există noțiune de bine sau rău atașată de ea. Nu lasă în urmă un sentiment dramatic ci un sentiment de goliciune, pustietate și singurătate. Când pierzi pe cineva la care ții foarte mult simți acest spațiu mare și gol și te gândești: “Dacă știam că așa se va întâmpla, aș fi făcut totul altfel.”






Pentru:

“Cei care iubesc această lume,
… și au petrecut timp cu prietenii lor.

- Adunați-vă din nou și dedicați-vă timpul…”