Cronică. Poeți clujeni în Slovacia.
Partea a II-a


Bánska Štiavnica

Orașul e puțin umblat la orele acestea ale unei dimineți de sâmbătă în luna lui cuptor, trecem pe o stradă cu clădiri păzite de reprezentări sculpturale și urcăm până la zona pietonală, pavată cu piatră cubică. Strada urcă și mai departe de atât, însă ne oprim aproape de monumentul Trinității. În clipa în care pășesc în acest oraș și respir aerul lui, instantaneu îmi trece migrena de drum și-mi pironesc ochii pe vestitul monument. Nici nu mi-aș fi imaginat că voi găsi undeva o asemenea capodoperă barocă, coloana Trinității păstrată atât de bine și plasată în mijlocul unei intersecții sau a unei piațete destinată promenadelor. În spatele monumentului se află o fântână. Spicele aurii sau razele soarelui de pe soclu și crucea, parcă sunt plasate special în acel loc, încât din orice parte te-ai uita spre vârf, ai impresia că locul lor e pe cer și că de acolo au coborât pe coloană. Aici e un oraș în care m-aș pierde pe o coamă de deal, printre biserici, case cu fațade vechi, drumuri pavate și casteluri. Pentru că priveliștea pe care o aveam era a unui drum care coboară spre un centru și urcă în partea dreaptă, deluros. Iar în față, pe o altă culme, chiar destul de aproape de locația în care eram, (nici măcar atât de departe cum e dealul Cetățuii clujene de centrul urbei, ci mult mai aproape) se vede Castelul cel Nou, devenit muzeu. Un oraș superb, construit pe multe coline abrupte. Coborâm pe lângă biserică și mergem în dreapta spre un magazin micuț, cu souveniruri. Sunt prima care spun să ne oprim acolo și ultima dintre cei care ajung la magazin, preaprivind și fotografiind clădirile și străzile în pante înguste, pe care aș putea să jur, nu doar că le-am mai văzut cândva, dar și că le-am visat în copilărie, așa cum le văd aici, pavate, urcând, cotind și coborând prin nonconformismul acestor coline superbe. Și mă gândesc că Bánska Štiavnica, chiar este un oraș în care m-aș rătăci de tot, prin ferestre și vitrine inedite, prin terase ori casteluri, printre clădiri și monumente.









Intrăm în magazinul cu souveniruri și noi, fetele, Eszter, Andreea și cu mine, aproape că ne pierdem printre cercei, medalioane, eșarfe sau pietre semiprețioase. Nici băieții nu se lasă mai prejos, cumpărând poșete, brățări sau alte câteva obiecte de dus familiilor lor, ca amintire. François și-a luat țigări, Eszter, cercei superbi și colier, Andreea și ea și-a luat bijuterii, Dinu, o superbă trăistuță și desigur o clepsidră iar eu amintiri pentru prietenele de acasă, care îmi îngrijesc în lipsa mea, pisicile. Nu apucăm să ieșim bine, că un alt magazin cu souveniruri de alt tip, își deschide ușile pentru noi. Pești din sârmă argintie sau chiar din argint, un îngeraș din aceeași sârmă împletit, tablouri mici cu grafică, bijuterii, păpuși pe sfori și multe alte obiecte miniaturale, numai bune de cumpărat. Nu ne oprim decât să privim și trecem mai departe. Ne hotărâm să stăm la o terasă iar Dinu îmi spune din mers să transmit că va coborî delușorul să-și găsească încă o clepsidră, pe care o ochise în magazinul cel mic, al doilea. Sus, la mașini ne dăm seama că e deja târziu, fiindcă astăzi, sâmbătă suntem incluși în programul taberei, „poeții clujeni”, așa că decidem să ne întoarcem. Ne urcăm în mașini însă Dinu lipsește. Îl așteptăm, dar nu vine. Ne temem de opriri neregulamentre cu mașina și Eszter iese să-l caute la magazinul cu souveniruri. Nu-l găsim. Nici la cel micuț, cu peștii de sârmă nu e. Ne temem că l-am pierdut pe Dinu și totuși, cine nu s-ar pierde de tot aici, mă întreb, în timp ce îl căutăm. Însă Dinu se pierduse în timpul măsurat de clepsidrele din colecția lui. A trebuit să vină cineva, poate o mână divină, să le întoarcă, cu tot cu Dinu, care s-a întors și el, la grup. Clepsidrele sunt de vină, orașul și vremea aceasta pe care o consemnez aici, de iulie copt la Bánska Štiavnica!

Drumul de întoarcere la tabără ni s-a părut de două ori mai scurt, cu toate că am tăcut mai mult și am privit pădurile și zonele deluroase ce treceau pe lângă noi, vitezomane. Am luat masa și ne-am pregătit sufletește pentru seara poeților clujeni, apoi cu bucurie, am urcat din nou delușorul din Nenince, la vii.










După prânz urcăm la pivnițe, la terasă, unde începe evenimentul în care suntem incluși. Hizsnyai Zoltán prezintă ceea ce urmează să se întâmple în această seară. Ne spune că se bucură pentru faptul că suntem aici, invitați în această tabără - acesta fiind un moment multicultural, față de care poeții locali se pare că își arată interesul. Domnul Hizsnyai ar dori să ne prezinte el, dar nu vrea să pronunțe greșit numele noastre, așa că îi va da cuvântul poetului Attila Balázs, inițiatorul acestui proiect cultural. Se amintește faptul că se va edita o antologie, datorată întâlnirilor poeților români cu cititorii și scriitorii din Slovacia. Se dorește ca acest proiect multicultural să aibă succes și suntem încurajați. Attila începe să ne prezinte în câteva rânduri pe fiecare dintre poeții români: Ion Cristofor, Adina Ungur, Dinu Virgil, François Bréda, Márkus Barbarossa János și Barabás Zoltán. Apoi, explică publicului că va urma un concurs de traduceri ale aceleiași poezii, la care s-au înscris patru vorbitori de limbă română și maghiară: Barabás, Barbarossa, Balázs și Bréda. Apoi, ne invită pe rând să ne citim poeziile în limba română. Publicul ne ascultă cu atenție și interes, dornici să afle cum sună poezia scrisă în limba română. Eu, deși am litera „U” în nume și în consecință sunt obișnuită să iau cuvântul aproape întotdeauna la final, fiind singura prezență feminină, sunt invitată ca lectura să înceapă direct cu poezia mea.





Adina Ungur – Verdele din părul meu

așa-mi place mie să-mi port părul verde, nici măcar
nu zâmbesc când spun asta, e ceva ce-mi dă o stare de liniște
ceva ce mă contopește cu terminațiile ramurilor în anotimpurile calde
ai fluturi, zicea bunica răsfirându-și degetele a fantezie
încântată că semăn cu ea, am, ziceam și trag la culoarea asta a mea
o să-ți spun numai ție, ăștia mă ajută să-mi fac trăsură de cuvinte
să le înham și să plec prin lume cu salate fermecate, să mai găsesc oameni
să-i mai tămăduiesc, dar sigur că a trebuit să apari, domnule, tu
și să-mi spui că Dumnezeu te urcă și te coboară, să-l urci și să-l cobori
de-a dreptul, să-mi iei capul de pe umeri sau scalpul, să ți-l întinzi în cameră
să-l faci mochetă verde, cu fluturi, pe care în fiecare dimineață
acum te grăbești să îngenunchezi și apoi să te rogi, predictibil, la mine
numai așa, ca să mă faci să-ți mai zâmbesc o dată


François Bréda începe primul cu traducerea liberă, Balázs F. Attila, cerându-și scuze pentru faptul că uitase traducerea acasă. Publicul se miră, François traduce și se mai adresează și auditoriului, care zâmbește din când în când.



Urmează să-și citească traducerea, domnul Barabás Zoltán, poet din Oradea. Dar înainte de lectură îmi adresează câteva cuvinte:

"Îți mulțumesc pentru această misiune. M-am bucurat mult să-ți cunosc poezia. Este pentru prima dată când mă întâlnesc cu lira ta Adina, această muncă artistică, pe care o profesezi la un nivel foarte înalt."



După lecturile traducerilor poeziei "Verdele din părul meu", a urmat o discuție despre fluturii mei verzi, dacă ar fi sau nu, peiorativi. Dacă ei ar fi doar fluturi sau aceasta ar putea fi o trimitere pe care Attila spune că a sesizat-o ca nuanță. Se amuză și se întreabă cine dintre cei patru au prins cel mai bine adevărul poeziei. Ajung la concluzia că Barabás Zoltán s-a apropiat cel mai tare de sensul poemei scrise în limba mea natală și Attila, care își uitase acasă traducerea. Ion Cristofor este invitat să-și citească poezia, în continuare.

Ion Cristofor – Noapte cu stele la Nenince
Se dedică lui Balázs F. Attila


Stai la masă cu Ady
Zece soiuri de vin și o sută de fete
Bem în tăcere mahmuri, mai întunecați decât orice istorie
Pe gâtlej se revarsă pusta încinsă de foc
Răsună harabnice voci sălbatice
Cântec de îngeri și fete
În jur stele șoptesc în fino-ugrică:
Dulce licoare e viața acum
Când brusc, cineva îți deșurubează creierul
Ceața învălmășește gramatica și istoria
Limbută, oarbă și dulce e moartea și gloria
Tiptil, tiptil se cuibărește sub oasele craniului tău, o femeie
Brusc, se întunecă
Ady îți face semne cu mâna, din calea lactee.



Primul care traduce este Balázs F. Attila. Al doilea este François Bréda. Al treilea este Márkus-Barbarossa János. El stârnește cele mai multe zâmbete, adaptând într-un mod jucăuș poezia și traducând-o cu mult umor, înțelegem noi, din reacția publicului. Barabás Zoltán nu a tradus de data aceasta, fiindcă nu primise textul în limba română. Dinu Virgil este invitat să-și citească poemul.

Dinu Virgil – Poeții

Poeții?
Și-au băut în cramă versurile
până la ultimul cuvânt.
Îngerii le turnau în pocale așteptând avizi
ascunși după o perdea de lumină
bacșișul de frumos
tors de mila muzelor

Am trecut și eu să-mi iau dreptul
stângul cred că deja îl aveam
la fericirea de a scrie.
Am strâns prea tare paharul
și cioburile s-au risipit prin lume:
poeme



François Bréda este primul care citește traducerea poeziei lui Dinu Virgil. Apoi citește și Attila. Din nou, versiunea lui Barbarossa stârnește zâmbete, iar noi devenim chiar supărați că nu putem înțelege cu exactitate felul în care sună poeziile noastre, traduse în limba maghiară.

La acel moment a apărut primarul din Nenince, Zoltán Kuzma, care auzind că există o poezie care se referă la satul pe care îl conduce, a făcut rugămintea de a se repeta lectura în limba română și maghiară a poeziei. Așa că poetul clujean Ion Cristofor își recitește în limba română poezia „Noapte cu stele la Nenince”, urmând ca variantele traduse de cei trei poeți de limba maghiară, să fie recitite și ele, spre bucuria și plăcerea primarului. Momentul este savurat de absolut tot publicul și în special de primarul satului slovac. A fost un joc frumos, reușit, acesta al traducerii, concluzionează cu toții.



Lectura poeziei continuă cu Dinu Virgil.

Dinu Virgil - Viața

m-am născut
în noaptea în care
n-am mai suportat întunericul
voi muri
în ziua în care
n-am să mai suport lumina
În rest
pe-aici, printre păsări și flori
culegând timp
în clepsidre



François Bréda își citește traducerea, după care urmează și varianta lui János Márkus Barbarossa, care mărturisește că i-a plăcut poezia și că deja este tradusă și finisată în limba maghiară. Apoi, citește una din variantele lui, amuzându-se cu toții ca de obicei: „Jocuri de cuvinte, așa înțeleg eu textul, așa în traduc! Am mai multe variante de traduceri. Traductore traditore!”, afirmă în zâmbetele tuturor, artistul.



După acest moment se citesc poezii de François Bréda. Si manuscrisul unui volum, de János Márkus-Barbarossa, fiecare text, în lectură proprie. Publicul ascultă, uimit și încântat. Păcat că nu prea înțelegem, ne spunem noi, cei trei, în sinea noastră, din nou. După această parte lirică și totodată amuzantă a programului au început discuțiile.

Prozatorul contemporan Grendel Lajos, prezent la acest eveniment, a luat cuvântul primul, adresându-ne câteva întrebări și invitându-ne la o discuție multiculturală.

Grendel Lajos
Care este diversitatea stilurilor și grupările poeziei actuale din Cluj-Napoca? Dacă faceți parte dintr-o anume grupare?

Ion Cristofor
Literatura română, ca și literatura maghiară traversează, după unii, o perioadă de criză la ora de față. Este o impresie falsă, pentru că literatura actuală, cultura este însăși criza. Mai precis, o cultură vie este o cultură dilematică, care își pune întrebări. Știm ce-a fost în literatura maghiară și în literatura română, în perioada dictaturii comuniste. După revoluția de la noi, scriitorii au înțeles și folosit libertatea în foarte multe feluri. Faptul că nu mai exista cenzură, i-a determinat pe unii să scrie, de pildă, poezie sau literatură pornografică. Nu erotică, ci pornografică. Mă refer, nu la generația mai în vârstă, cum sunt eu, ci la tânăra generație, care vede în pornografie un exercițiu de exersare a imaginației. Eu fac parte dintr-o generație care a scris poezie și critică literară, respectiv istorie literară, la o revistă studențească, care a apărut de la înființarea ei în limbile română, maghiară și germană: Echinox. De acolo au plecat foarte mari scriitori. Unii trăiesc în Ungaria, Germania, Statele Unite, în Israel, alții au rămas în România. În plină dictatură, Echinoxul a fost o instituție a libertății, în ciuda cenzurii. Un mare lider al UDMR-ului a fost redactor la Echinox, eu nu l-am mai prins: Marko Bela. Noi am învățat acolo o lecție foarte importantă, pentru români și pentru unguri, mai ales. Nu știam ce va veni, când eram tineri și proști – acum tinerețea a trecut. Nu știam că vom intra în Uniunea Europeană, că vom putea scrie liber și vom putea circula, liber. Este o șansă pentru români și pentru unguri, deopotrivă. Însă, în entuziasmul pe care îl avem cu toții, uităm de marile pericole. Trăim într-o epocă a mondializării, unde cultura care ni se dă în România și nu numai, există o cultură de tip: Coca Cola. Uitându-mă la televizor, am constatat că aceeași porcărie vedem și la noi, dar și aici. Acesta este marele pericol la care suntem supuși: români, maghiari, slovaci, nu mă refer la nemți sau la englezi sau la francezi. De a înghiți această subcultură și de a crede că aceasta este adevărata cultură. Statul, indiferent că suntem în România, Ungaria sau Slovacia, judecând după ceea ce văd și la televizor, se declară un protector al culturii. În realitate, la ora actuală, statul poate face foarte puțin pentru cultură. Prin urmare, sarcina de a păstra identitatea noastră de unguri, slovaci sau români, aparține scriitorilor și artiștilor, în general. Există o regulă de fier: micile culturi sunt înghițite de marile culturi! Putem să ne iluzionăm și români și slovaci și maghiari, că aparținem unei mari culturi. Cunosc destul de bine cultura maghiară și pot spune că noi avem culturi originale, cu foarte mari talente, însă trebuie să fim lucizi și să recunoaștem că nu ne putem compara cu cultura germană sau franceză sau britanică. Dar și cultura franceză de care spuneam, dacă vorbiți cu oameni care cunosc cultura franceză și aparțin ei, sesizează pericolul culturii Coca Cola. Cultura și limba franceză este invadată de americănisme, de englezisme. Prin urmare, nu am răspuns integral la întrebarea dumneavoastră, fiindcă ceea ce se întâmplă la ora actuală în cultura română este ceva foarte interesant: e o diversitate de curente, o mulțime de reviste, dar nimeni nu mai citește. În perioada dictaturii comuniste, un poet de succes avea o carte în multe exemplare, 200.000, până la 2 milioane de exemplare. Prin urmare,


Grendel Lajos
Pe timpul comunismului au existat ediții numerotate. Atât de mare a fost cererea de cititori încât ele erau foarte ieftine. Putem avea opinii diverse despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Probabil că culoarea sau ieftinitatea cărții erau criteriile de alegere. În ziua de azi, numai acele cărți sunt cumpărate, care se prezintă mai luxos. Acestea se vor și citi. De aceea aceasta e o societate fantomă, interesul cititorilor se limitează la realitatea absolută, care altfel este interpretată de generalitate și altfel, de către cei interesați. În fiecare țară s-a întâmplat altfel. Crede că după `90, a scăzut interesul pentru citit, pentru că acesta se reduce la realitatea existentă, acei puțini cititori.


Dinu Virgil
După Revoluție au apărut foarte multe medii de informație. Net, televiziuni, presă. Pe de altă parte, nimeni nu putea controla aceste tiraje care creșteau. În mod cert se citea mai mult pentru că nu existau atâtea tentații. Lectura înlocuia într-un fel, hrana de care eram privați. Fiind editor, știu exact ceea ce se publică, mai mult sau mai puțin valoros. Ca să poată accede o carte la o piață de cititori, de tipul lui Hary Poter, trebuie publicitate la fel de mare ca la Coca Cola. Totul se învârte din păcate în jurul banilor, există literatură care interferă undeva cu istoria, literatură a epocii noastre, scrisă acum, contemporan, dar vreau să cred că literatura care va rămâne va fi cea care se referă la marile concepte. Omul, timpul, Dumnezeu. De aceea, noi, cei care nu ne-am născut în timpul potrivit, trebuie să ne ducem crucea până la capăt, e o misiune pe care ne-am asumat-o și trebuie să ne gândim bine la ce generație ne încadrăm. Atât de complex e omul, încât genurile și speciile se pot sub-sub clasifica. Și atunci cred că istoria literară se axează clasificându-ne pe perioada în care ne-am născut, așa cum spunea domnul Cristofor, în anii `90, `80.

János Márkus-Barbarossa
Cred că instoria literaturii nu se poate segmenta în timp. Literatura ori există, ori nu există.

Barabás Zoltán
Îl avem alături pe prozatorul Grendel Lajos, laureat al celui mai mare premiu acordat din istoria literaturii maghiare: premiul Kossuth pentru literatură.

Grendel Lajos
Fiecare traduce sau scrie în feelingul generației sale, însă, dacă vrei să faci o literatură adevărată, faci o literatură despre existență.

Dinu Virgil
Dar eu ce spuneam adineaori? Numai că nu m-ați lăsat să termin. Voiam să ajung la ideea că suntem la mâna criticilor. Criticii sunt agenții noștri publicitari. Nu pot să spun că-s romantic sau postmodern sau transmodern, ci încerc să fiu poet, dacă pot. Asta, depinde de mesajul pe care îl transmit eu, dar în aceeași măsură și de receptorul meu, care este cititorul.

János Márkus-Barbarossa
Aș dori să introduc în discuție un alt termen: receptorul este în aceeași măsură coautor cu scriitorul. Altfel, nu merge.

Grendel Lajos
Dacă privim literatura din partea recepției, cine receptează, în mare măsură aceștia trebuie să fie la fel de pregătiți ca scriitorul.

János Márkus-Barbarossa
Și fiindcă societatea e scindată în zeci de bucăți, noi nu putem găsi materialul de bază, care coincide cu al nostru.

Grendel Lajos
Nu găsim, dar dacă tu scrii o poezie și găsim un cititor pentru tine, unul singur, înseamnă că ești sugestiv. Nu ne putem gândi la mase mari de cititori, dar ai pe unda ta câțiva cititori școliți. Mai mult, nu se poate la ora actuală.

János Márkus-Barbarossa
Literatura, la ora actuală, nu este un bordel, unde toată lumea are acces!

Grendel Lajos
Interesul de grup pentru literatură, oare nu este legat de faptul că literatura ar trebui să zică printre rânduri, acele lucruri pe care nu le aflam de la televizor, înainte. Aceste lucruri pe care le așteptam din partea literaturii, sunt spuse prin publicistica de toate zilele. Masele largi așteptau în vremea odioșilor, ca această publicistică să spună într-adevăr ceva exploziv, adevărul crud.

Ion Cristofor
Lumea nu mai citește. Primăria din Cluj a acordat elevilor din clasele a XI-a, cărți gratuite în valoare de 300.000 de lei. 10 Euro. Din cei 3.800 de elevi, au mers să-și cumpere, cu bonul acela, mai puțin de jumătate. Au aruncat cupoanele la gunoi. Televizorul, internetul, le este suficient. Asta este grav.

János Márkus-Barbarossa
Literatura, cultura, a căzut în acea categorie ca și prostituția, care vine de 5.000 de ani. Atunci aș dori să fiu și eu o prostituată, dar să mă ia cineva. Să aibă cineva nevoie de mine.

Hizsnyai Zoltán
Mi se rupe sufletul, dar trebuie să întrerup discuția, fiindcă trebuie să luăm masa, însă ne vom întroarce și vom relua discuția de aici.


Întrerupându-se aici, cu regrete, pentru că trebuia să luăm masa exact la acea oră, seara poeților clujeni urmează să continue, după această pauză, ne anunță Hizsnay Zoltán și așa s-a și întâmplat. După ce ne-am readunat la terasă, discuțiile au reînceput.


Barabás Zoltán
Am explicat colegilor că s-au născut două poezii, în timpul cât am întrerupt conversația noatră. Cu acestea vom continua șirut discuțiilor. Adina Ungur, Dor de căpițe și Dinu Virgil, Nenince. Mi se dă cuvântul.

Adina Ungur - dor de căpițe

în căpițele din slovacia nu te poți iubi
dacă îți vine așa un dor, sunt rotunde
te-ai putea da de-a berbeleacul, eventual
să te râdă bătrânele flori de soare din lanuri
ori tinerii știuleți de porumb
mai bine te duci la viile din nenince
iei o sticlă
o pui cu tine în pat
o pupi întreagă până se termină
și dormi ca un rege la curtea franceză

numai așa o să-ți mai treacă dorul
de iubit în căpițele din slovacia


Cum poezia a fost scrisă în spiritul glumelor auzite în aceste zile - referitoare aproape în exclusivitate la femei și la alcool - publicul a gustat umorul meu, atunci când m-am referit la baloții de fân din Slovacia, respectiv aluzia populară a căpițelor noastre tradiționale.

Dinu Virgil – Nenince

Dimineața cocoșii învață
să cânte pe limbă de soare;
Seara greierii plâng
pe raze de lună;
În rest liniște,
timpul își toarce
clipele zilei,
acoperind oamenii
cu pace divină...
Clopotele mai tălăngăne
prin hăuri ascunse,
via se coace
pentru setea poeților.
Ne rupem greu de evadarea
într-o lume
uitată de oameni
pământ al literaturii
coapte de cuvânt.


Balázs F. Attila
Vorbind despre literatura română am fi foarte ridicoli să spunem că este o literarură periferică sau una marginală a Europei de est. Este momentul să amintim câteva nume: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Caragiale și așa mai departe. Și imediat observăm că mulți dintre scriirorii români aparțin elitei literaturii moderne. Nu am pomenit de generația mai tânără, dar întregi colonii literare trăiesc în Berlin, Israel, Portugalia, Franța și acești poeți români slujesc în acest fel literatura română, aceștia s-au zidit în istoria literaturii moderne. Aducându-mi aminte de perioada când am trăit în România, întotdeauna mă întorc la această cultură, ca să îmi hrănesc sufletul, si sa-mi improspatesc creatia.

János Márkus Barbarossa
Într-o cultură latină vorbim de alte tipuri rădăcini și altă origine spirituală decât într-o cultură insulară cum este cultura maghiară. Această cultură specific-maghiară are norocul dar și păcatul, idee pe care și Lajos a conturat-o, că în afară de noi, nimeni nu ne înțelege. Într-un cerc spiritual latinesc, spațiul literar și mediul de trai asigură un context mai larg și admirăm și invidiem acest lucru. Într-adevăr fiecare se mulțumește cu ce are mai bun, dar cunosc puțini oameni care se înstrăinează de atmosfera străină. În acest context prețios, avem de învățat și ar fi cazul să ne întâlnim mai des, fiindcă din aceste întruniri nu devenim mai săraci, dimpotrivă. Pupilele noastre se vor deschide mai larg și condeiele noastre vor deveni mai abile. Dacă se dorește sau nu, este un fapt împlinit, respirăm același aer european și emanăm același CO2, ceea ce ocazional este toxic, dar este în același timp și însuflețitor. Mulțumesc.

Grendel Lajos



Nici în vise nu am pomenit că scriitori români și maghiari din slovacia se vor întâlni cânva în Nenince. Este un lucru fantastic de mare și mulțumim pentru această oportunitate. Aș dori să se vorbească puțin și despre centrul sau descentri culturali. România este o țară mare, dar are o capitală îndepărtată de Cluj-Napoca, București, iar capitala este întotdeauna hotărâtoare. Dacă ne referim la Germania, acolo este Berlin, Köln, Hamburg. Statele acestea sunt centralizate pe capitală. Clujul este un oraș care se află departe de capitala țării. Există un regionalism spiritual al scriitorilor din Cluj-Napoca, în sensul în care există Scoția în cadrul Angliei? Și oare există posibilitatea de a supraviețui în mod spiritual ca un centru aparte de capitală? Dacă nu există, nu are importanță acest lucru. Dacă există, cum se prefigurează acest eveniment pe plan spiritual, estetic sau pe plan literar? Există așa ceva și în România, nu un provincialism, ci ceva aparte și spiritual?

Ion Cristofor
Pentru că sunt cel mai bătrân, încerc să vă răspund eu. Spun o banalitate, dar cred că e un adevăr evident. Patria scriitorului este limba. Aparținem unei limbi, nu numai patriei. Granițele se tot schimbă, dar limba rămâne. Prin urmare, indiferent că scrii la București sau într-un cătun amărât, important este să ai talent. Tolstoi nu scria la Moscova, ci undeva la ferma lui, prin stepa rusească. Literatura română are o situație specială în sensul că limba română este foarte unitară și la noi moda regionalismelor nu funcționează.

János Márkus-Barbarossa
Dar trebuie să spun un lucru foarte important: mie îmi pare rău, mi-ar plăcea enorm să citesc texte și în dialectul din Botoșani și din Craiova, fiindcă diversitatea ca atare e și o bogăție. Nu știu de ce renunță limba literară română la această diversitate. Fiindcă eu sunt un fel de dictator în felul meu, eu zic și susțin că fiecare dialect fie mic, este un câștig pentru limbă și pentru expresie. Am și încercat, am scris vreo 5 cărți în dialecte diferite. Nu cred că ceva unitar ar putea fi cel mai bun, diversitatea, culorile aduc un specific aparte, chiar dacă nu sunt comercializabile.

Grendel Lajos
Actualmente, în Statele Unite ale Americii, dacă privesc literatura americană din secolul al XIX-lea, am în față ca reprezentativ fiind studiul lui Faulkner, care este regional, dar este într-adevăr, de nivel mondial. Literatura evreiască, de asemenea, care este totodată și regionalistă și mondială, literatura din California, întreb dacă există culori specifice zonei Ardealului.

Ion Cristofor
Dar există culori specifice! De pildă, generația `80, de care aparțin eu: ceea ce se scrie la Cluj, nu seamănă deloc cu ceea ce se scrie la București. Deși, biologic aparținem aceleiași generații, nu ne place să fim comparați. Cu totul altfel se scrie în Moldova. Iar, în ce privește literatura scrisă în dialect: există și scriitori dialectali în literatura română! Dar nici unul nu a avut un foarte mare talent și lipsa talentului, nu faptul ca scria într-un anumit dialect, nu i-a impus. Dialect vorbit probabil de câteva sute de oameni, care a atins valori universale. Poți să scrii într-un dialect și să fii un mare scriitor, dar noi nu avem scriitori, de pildă în Banat. Asta este o chestiune de opțiune. Poți să scrii în dialect și să te adresezi vorbitorilor dialectului.

Grendel Lajos
Pe graiul unei regiuni se poate orienta o literatură de valoare mondială. Faulkner a utilizat dialogul persoanelor de culoare din sud. Este un canon universal acceptat, dar sub acest aspect apare o culoare regională. Nici decum nu ar fi vorba să mă adresez numai cititorilor unei anumite regiuni, ci ridic acest limbaj literar la nivel mondial.

János Márkus-Barbarossa



În 1974 am încercat să fac o evidență a limbilor vorbite în România. Am găsit 18 limbi diferite, din care o singură limbă, de exemplu, dialectul rromani, a avut 14 variante. Mi-am pus întrebarea, sensul comun e să înțelegem limba română, apoi ne traducem cum putem. Dar ce trebuie să observăm, e că în românia se vorbesc 18 limbi naționale ale europei și dialectele amintite sunt doar o anexă. Termenul cel mai important și termenul comun este să ne înțelegem cumva. Probabil ultimul crater al europei unde s-au unit atâtea limbi a fost România de astăzi și avem și necesitatea și bucuria să creem cumva ca aceste ambiente. Este probabil ultimul spațiu european care nu a fost încă intoxicat de ideologia coca cola și întocmai acest tip definește identitatea noastră atât de indefinibilă. Asta ne face interesanți, iar noi nu suntem de asta conștienți. Nu știu de ce nu putem exploata puțin această situație. Fiindcă alții trăiesc dintr-o idee, noi avem multe idei. Probabil aceasta ar fi de altfel, nu numai scopul și practica de viitor a culturii și literaturii române dar și a celei slovace, fiindcă insulele acestea prezintă ceva deosebit. Lumea nu mai are puncte deosebite, toate se cunosc. Nici nu ne dăm seama cât suntem de valoroși.

Grendel Lajos
Ca să revin la punctul inițial. Cultura coca cola, care este un păcat pentru români, maghiari și slovaci. Cum ne-am putea feri de aceasta: mai întân spun că sunt român sau maghiar clujean, apoi sunt transilvănean, la urmă sunt din România. Am mai multe identități, care nu se contrazic între ele. Dacă sunt local patriot, nu înseamnă că sunt provincial. Consider foarte important că la prima scară este bine ca eu să fiu numai clujean. Să trecem într-o altă stare spirituală. Dacă ne amenință orice, să nu pierdem plasticitatea autenticității, să apărăm o formă de identitate. Să nu îmi pierd elasticitatea, de a intra într-o sferă flexibilă. Nu trebuie să ne pierdem indentitatea, dar trebuie să acceptăm și să asimilăm cele mai variate forme ale culturii bune, valoroase. Cultura nu e o formă statică, e ceva care își acceptă formele ca și ceața de dimineață. Numai atunci trăiești în câmpul de mișcare. Nu cumva autoapărarea să ne despartă, să ne închidă și să pierdem posibilitățile multiple, respingând prioritățile și rămânem în starea unui univers închis. Un fel de muzeu, lucru pe care nu ni-l dorim. Multiculturalitatea își pierde mecanismul natural de a se autoalimenta. Nu există o cultură națională pură.

Dinu Virgil
Tot în contextul regionalismului s-a spus despre România că este o țară mare. Cred că mai are o caracteristică. Are toate formele de relief și ca poet consider că o anumită parte din natură te poate inspira într-un anumit mod. Atunci e normal ca un ardelean trăit într-o anumită zonă muntana, să scrie altfel decât un muntean. E un punct de vedere. Să nu ne amăgim, în vremurile prezente, ca să circule cultura, este nevoie de bani. Trebuie să fim pragmatici și să înțelegem că avem nevoie de reviste, de cărți și de alți factori care să o susțină. Din acest punct de vedere, Clujul devine o enclavă când vine vorba despre finanțele, care pleacă de la București și se împart tot în zona Bucureștiului. Fiecare partid politic trâmbițează faptul că există bani pentru cultură, dar mulți dintre aceștia îi folosesc ca persoane sus-puse să călătorească în Franța, licitațiile sunt făcute cum trebuie să fie făcute pentru a câștiga anumite persoane. Așadar, din acest punct de vedere se poate vorbi de un regionalism: financiar! Am plecat de la faptul de a circula cultura.

Barábas Zoltán
Problema se pune de la cum se comercializează cultura locală, de unde este finanțată și cum?

János Márkus Barbarossa
Și în Ungaria problema e la fel, până și potecile duc și se întorc de la Budapesta. Nu există nici o posibilitate de evadare.

Ion Cristofor
As vrea să-i mai spun ceva colegului meu. Apropos de mândria de a fi clujean și de modul în care se distribuie banii pentru cultură. Primăria de la Cluj acordă în fiecare an sume impresionante pentru acordarea unor premii literare scriitorilor români, maghiari și germani sau de alte naționalități din Cluj. Premiile sunt mult mai mari decât cele pe care le acordă Bucureștiul. Prin urmare, din acest punct de vedere, sunt mândru că sunt clujean.

Hizsnyai Zoltán



Răspunzând cuvintelor lui János, Ungaria a devenit un drum anevoios și pentru maghiari. Scriitorii maghiari încearcă să scrie ungurește, încă. Mai încolo vor învăța să scrie în germană. Au tentația să scrie despre coca-cola, dar nu au ajuns încă acolo. Globalismul va ajunge la acest nivel, încât și guvernul maghiar le va finanța activitatea culturală.

O voce din public.
Cu această conversație culturală amintită, aș dori să vorbesc din punctul de vedere al traducătorului din maghiară în slovacă și invers. Începând cu termenii aceștia de comparație între cele două limbi, aș avea două întrebări, în legătură cu limba română și cu limba maghiară, vorbite în Ardeal. În termenii științifici ai literaturii slovace, există o expresie specifică – ca de exemplu literatura Slovaciei din Sud, în cazul elementelor în care operele literare s-au scris în Sudul Slovaciei, cu un amestec de alte dialecte sau alte limbi. Se știe că în Sudul Slovaciei trăiesc unguri, care încearcă să tematizeze modul existențial al acestei societăți compacte, care în modul cel mai natural au producțiile lor literare, expresii proprii, fraze proprii, moduri diferite de a se exprima, m-ar interesa dacă în literatura română există un fel de influențe sua schimb literar și cultural. Intrebarea e dacă nu ne-am pierdut cumva și nu am încercat să scriem și în limba română? Dacă există tentația de a scrie și în limba română? (referitor la scriitorii de etnie maghiară din România).

János Márkus Barbarossa
Si eu am încercat, dar nu am simtit nivelul acceptabil, de aceea nu am dat textele sub tipar. Dacă aș simți vreodată că ating acest nivel, aș publica. Deși cunosc foarte bine limba română, îmi doresc mai mult și dacă nu pot, mai degrabă renunț.

Ion Cristofor
Răspund printr-un exemplu. Cel mai mare prozator al României a debutat în limba maghiară, Oliver Rebreni. Dacă n-ar fi fost încurcat într-o afacere cu bani, destul de tulbure, la cazarma din Gyula, probabil că Ungaria ar fi avut un strălucit general, pe numele Oliver Rebreni. Liviu Rebreanu a fugit în regatul României și a devenit cel mai mare prozator român. Important pentru a desemna aparteneța unui scriitor este limba în care scrii. Scriitorii maghiari care trăiesc în România, sunt, desigur cetățeni români și sunt consemnați de dicționarele românești, fiindcă așa este firesc și civilizat, pentru că ei aparțin literaturii maghiare.

Hizsnyai Zoltán
Există un scriitor slovac Peter Machovski care a scris o carte în limba maghiar, apoi una în limba slovacă și istoricii limbii, nu îl pot încadra, nu știu unde aparține. Deși, el unde ar putea aparține altundeva decât literaturii? Sunt trei sau patru oameni de acest gen, numai aici în Slovacia. Nu e vorba de dezrădăcinare, ci e vorba de necesittea de a te exprima într-o limbă sau alta.

Grendel Lajos încheie discuția serii spunând că îi place modul de a gândi al nostru și i-ar plăcea ca acesta să se transforme într-un program național de schimburi culturale. Să ne adunăm mai des, fiindcă nu noi avem de pierdut, ci, cei ce nu ajung aici.

Seara a adus după sine noaptea, pe aceste discuții interculturale, la terasa viilor din Nenice, unde, pe nesimțite s-au strecurat țiterași locali, cântând minunate melodii tradiționale, pe glasuri și corzi. Am mai stat să-i ascultăm și apoi ne-am retras, fiindcă a doua zi era cea de trezit dimineața și de îndreptat la drum spre România.



Mi-ar fi plăcut să apuc a-i spune scriitorului Grendel Lajos că undeva în mine, chiar există mândria unui patriot local, despre asta vorbesc chiar textele mele sau bucuria de a fi scriitor clujean, dincolo de faptul că nu fac parte din nici un fel de grupare literară sau nu ader la vreun stil ori curent literar, că îmi cânt orașul, așa cum aș putea scrie și despre alte locuri încântătoare sau pline de valori tradiționale sau culori locale specifice, călătorind spiritual sau fizic prin acele locuri, ceea ce s-a și întâmplat cu vizita la Nenince. Fiindcă literatura se poate scrie oriunde și referitor la orice, atâta timp cât găsești ceva important și interesant de spus. Că adun ceea ce mi se pare valoros și bun, din fiecare drum al meu. Și ca dovadă, voi scrie o cronică a trecerii și petrecerii noastre în Slovacia, respectiv în tabăra de la Nenince și chiar despre aceasta discuție pe care cu toții am descoperit-o a fi interesantă, deschisă, îmbogățindu-ne pe fiecare dintre noi.

Despre cultura coca-cola sau despre manelele noastre, parcă mi-ar fi venit să spun că sunt totuși o exagerare, dacă nu m-aș fi întors acasă din Oradea pe tren, cu o trupă de maneliști care mergeau la mare. Nimic neobișnuit, dar răspunzându-le la întrebarea unde am fost, mi-au adresat-o pe următoarea: "dar mai există în ziua de astăzi poeți? Faci bani pe cărțile tale? Ai bani? Ai fost la mare anul ăsta?" N-am fost de mai bine de 15 ani, la mare, nu-mi permit! le-am răspuns, iar bani, nu prea am. "O, atunci e clar că nu ai valoare!", au decretat ei, dând din nou muzica mai tare. Concluziile le trageți dumneavoastră, fiindcă povestea care ar urma despre paralela literatură-finanțe, respectiv adevăratele valori, ar fi prea vastă.

Duminică am pornit spre casă. Am venit la drumul cel lung, foarte bine, cu familia scriitorului orădean Barabás Zoltán, mai precis cu dânsul și cu soția lui, până în Oradea. Pe drum am rememorat momentele din Slovacia și m-am bucurat de cât de mult m-am îmbogățit și cât de multe am învățat de la fiecare. De la Bálazs F. Attila, respectul pentru poezie și literatură, fie ea scrisă în limbi diferite și pentru poeți, arta de a fi un prieten devotat și adevărat, de la Ion Cristofor, cum poți rămâne tânăr și inspirat, chiar și ajungând la vârsta părinților mei, de pildă, de la Dinu, despre energia, responsabilitatea și puterea de muncă a unui tânăr de vârsta mea, căruia dacă îi vei da un paradis de liniște, va scrie masiv și bine, de la Eszter am învățat cât de importantă este grija, delicatețea și finețea unei prezențe într-un anume grup, de la Barbarossa, cât de deschis la nou și policalificat poate fi un artist complet, de la Barabás, insinuarea prezenței proprii prin acte de seriozitate și implicare, de la Bréda, cum pot pleca la plimbare, cele mai bune poezii scrise vreodată iar de la Grendel Lajos, am primit confirmarea că literatura e sau nu e, fiindcă ea trebuie să conțină mesaje sau sa atingă valori ale marilor concepte până la urmă, existențiale.

Sensibilitatea plastică, de spirit și de suflet ar fi unul din punctele comune dintre noi, iar ele nu numai că există, dar ființează și ne locuiesc, ca fiind entități aproape distincte undeva în noi, dar care uneori, scot capul și privesc lumea cu ochii aceia care nici nu clipesc atunci când scriu sau lecturează literatură.

Din Oradea am venit cu trenul, până acasă. Ceilalți poeți clujeni au pornit cam tot atunci, însă au mers cu Balázs F. Attila, pe un alt drum. La Cluj, ne-am mai întâlnit de câteva ori de atunci, în aceeași formație, bucurându-ne de amintirile din Slovacia și de noi. Am povestit și că despre alte proiecte, cum ar fi: atelierul artistic de creație „Danubius”. Sau un asemenea proiect in anii viitori.
Și pentru că am fost atât de fericită să particip la acest proiect, organizat de "Asociația Culturală din Þinutul Homorodului", cu sediul in Vlăhița, și finanțat de "Promocult" pe care l-am numit „Poeți clujeni în Slovacia”, în încheiere le voi dedica tuturor celor implicați în tabăra de la Nenince si la celelalte manifestari, un poem scris în Slovacia.





Adina Ungur - poeții din cluj-napoca


uimiți,
vin poeții din cluj-napoca în slovacia
nimeni nu știe ucm au ajuns, dar se plimbă pe ulițe, veseli
umblă vorba că ar avea cu ei aripi incolore croite din cuvinte
pe care le-au ascuns undeva sub pleoape, probabil
survolând granițele, grăbiți

cocoșii cântă la fel ca acasă și greierii, la fel
le intră poeților clujeni păsări și fluturi pe ferestre
se plimbă pe urmele scriitorilor maghiari
sau gustă vin din pivnițele cu mucegai nobil și
bănuți lipiți pe pereți
mănâncă în tabere cu difuzor
și își scriu gândurile, nu se știe pe unde

în câteva zile vor pleca de-aici
așa cum au venit
poeții slocaci se vor plimba pe urmele lor, zâmbind
pe-aceleați ulițe sau prin iarbă le vor găsi
aripile incolore construite de cuvinte
pe care le vor răsfoi de-acum,
uimiți


29 iulie, 2007
Nenince, Sk

















Adina Ungur