În această duminică vor citi Alexandra Mihalcea și Gelu Diaconu.

Domnul Lucian Chișu, a cărui absență o simțim de câteva săptămâni, va fi prezent la această sesiune.

AÈ™teptăm È™i comentariile voastre pe adresa [email protected] sau [email protected]


ALEXANDRA MIHALCEA

Femeia copac

Mă plouă albastru
Sub talpa piciorului stâng,
Moștenit de la mama...
E mai scurt decât dreptul
Și aduce-a copac.
Mi-a crescut
Scorbură-n gleznă,
Iar mâine un cerb își va face
Cuib în genunchi.
Mă plouă albastru
Sub scoarța copacului stâng
Și simt piciorul drept
Cum a-nceput să încolțească


Tăceri de fiere

Nu mă cunoașteți...
Și dacă ați ști că prin venele mele
Curg păsări cu riduri adânci,
Poate că n-ați mai întoarce privirea.

Nu mă cunoașteți!
Și nu știu de ce dracu'
Mă mai obosesc să vă spun
Că dacă ați da la o parte
Perdeau asta care-mi acoperă tâmpla,
Ați găsi cioburi de lună
Încrustate pe rămășițele mele de gând.

Voi nu mă cunoașteți,
Chiar dacă toate tăcerile voastre
De fiere
Mi se preling pe obraz
Sub formă de lacrimă
Taraba zilei
demonilor mei

Înfigeți-vă ghearele
ÃŽn carnea mea.
Haideți, curaj, și mai adânc!
Sfâșiați sufletul
Și așa schilodit,
În bucăți pe care să le vindeți
La taraba din piață:
"Una bucată suflet
Strivit de trecători neatenți,
Cu doar cinci sute de lei!
Promoție: trei bucăți la o mie!"
Despicați-mi venele
Și răscoliți-mi viața
Care încă se mai încăpățânează
Să se prelingă prin ele.
Apoi, lăsați-mă dracului în pace
Să dorm!



Ploaia de spini a cuvintelor

Cuvintele - ploaie de spini
Se sparg în ecouri
Cioplindu-mi obrazul...

Am uitat de mult
În ce limbă
Ar trebui să zâmbesc,
ÃŽn ce anotimp
Ar trebui
Să mă țin pe picioare,
ÃŽn ce zodie
Ar trebui să tac.

Ajută-mă să-mi amintesc
ÃŽn ce veac ar trebui
Să respir,
ÃŽnainte ca buzele
Să mi se lichefieze!

Adam și Eva, Anno Domini 2005
S-au găsit pe o margine
Uscată de toamnă.
Nu știau cine sunt, unde merg...
Sau ce vor...

S-au încleștat unul de celălalt
Într-o noapte dulce-amară
Și... poate că au rămas așa
PreÈ› de prea multe ploi.
Se iubeau nebunește (la figurat...
La propriu iubea numai ea),
Azi în bucătărie, mâine...
Poate în hol...

Ieri? Nici ei nu mai știu...
(Și nici măcar n-aveau ochelari!
Poate așa ar fi observat gândacul din colț,
Care încerca să le spună prin semne
Că au furat prea mult de la viață
În prea puțin timp
Și unul din ei va trebui să plătească)

De la fereastra lui se vedea centrul orașului...
Dar Centrul Universului era acolo,
Între pereții camerei lui,
Așa că ea se uita
Mereu din exterior pe fereastră...

Dimineața ștergeau urmele de păcat
Rămase pe masă
Și se dregeau cu o bere
(Prietenii știu de ce!)...
Ea avea o cană
Pe care trona pictată o vacă.

Seara... Seara o luau de la capăt.
"O do not love too long",
Zicea unu'... Yeats...
Cine dracu' să-l bage în seamă?
"O do not love too much!
Sau, mai bine, at all!"
I-au urlat pereții
Când au trezit-o din somn
Și i-au arătat că din încleștarea lor,
El... el a rămas
Doar cu urme de unghii pe corp...
Ea... cu junghiuri în piept
Și cu o poftă... ne-bună de viață




Hard rain

Copiii diformi au ieșit din flori pe maidan
Și țopăind cu rândul
Pe singurul picior
Neintrat în putrefacție încă,
Schelălăie obsesiv:
"Paparudă-rudă, vino de ne udă!"
ÃŽn timp ce ochii lor yo-yo
Se zdrobesc în ritmuri păgâne
Pe trotuar.
Astăzi e dezlegare la… pește:
Își scoate tacticos târfele obosite
Pe taraba din colÈ›
Și le vinde sufletele infestate cu HIV
Pe o mie de lei.
"Paparudă-rudă, vino de ne udă!"
Hit the road, Jack!
Aici, până și bisturiului tău îi e scârbă
Să se afunde în carne…
S-ar putea trezi
Plantat într-o pungă de silicon.
Mai bine hai să-ți ghicesc
În măruntaie de sfinți,
De zei, semizei, dumnezei...
Dumnezeii mă-sii de ploaie,
Că nu mai vine odată!
"Paparudă-rudă, vino de ne udă!"

Omul care aduce ploaia
E prins în trafic.



Tocirea


"Soldatul mărșăluia, mărșăluia,
mărșăluia
până când..."
Până când mi se toceau
Toate gândurile
Că într-o zi își va ridica cizma
De pe sufletul meu
Strivit de atâta tăcere.
Până când mi se tocea
Ultimul strop de zâmbet...
Ultima fărâmă de "noi".
"Soldatul mărșăluia, mărșăluia,
mărșăluia
până când..."
Pe loc repaus, soldat!
Scoate-ți, te rog, cizma
Din tâmpla mea...
E atât de tocită,
Că au început să-i crească
Fire de iarbă.
Degetele mele au înghițit
Destul pământ
Și au capitulat - victime colaterale.
Pe loc repaus, soldat...

Dar... "soldatul mărșăluia, mărșăluia,
mărșăluia..."



Scrisoare către mama

Mi-au crescut fluturi cu aripi de ceară
Din ochi și mă dor!
Și printre gene îmi curg
Petale de crin.
Mamă, noaptea îmi inundă plămânii
Niște insecte ciudate, cu miros de pământ.
Știai că șarpele stă încolăcit
Pe piciorul meu, gata să muște?
Așa că, fii bună,
Lasă-mi niște bani pentru țigări
Și nu mă întreba când mă întorc acasă.
Nu știu... ne vedem mâine,
Sau... poate
Peste un an...
(Ceasul meu nu arată
Niciodată ora exactă).
Să știi că vă iubesc și pe tine și pe tata...
Pe toți...
Chiar și pe mine mă iubesc puțin uneori,
Când îmi topești fluturii-n palmă.
Să mă ierți, mamă, că nu-ți scriu mai mult…
Te rog, nu uita
Să-mi lași o fereastră deschisă.




Ce gândește Electra înainte de plecarea tatei la război


Mama și tata au plecat să se culce
Printre morți cu privirile goale.
Mi-au lăsat un bilet în care spuneau
Că nu m-au iubit niciodată,
Pentru că n-am fost cuminte...
Am uitat foșnetul rochiei în șifonier
Și nu se cade să porți o rochie mută!
(Poate că mama și tata n-aveau de unde să știe,
Dar eu am auzit că rochiile albastre oricum nu foșnesc.)
Mi-am lăsat unghiile să crească prea mult,
Până s-au încolăcit în jurul cuvintelor,
S-au înfipt în ele și le-au spart în silabe:
Ma-mă... ta-tă...
Mai târziu am încercat să le lipesc cu super glue,
Dar le-am greșit ordinea: mă-ta!
(Motiv în plus pentru ca mama și tata să nu mă iubească.)
Mi-am ondulat genele cu virgule decupate
Din cărți, ziare și reviste de modă,
Am încălțat pantofi cu toc de ușă
Să-mi facă piciorul mai fin
(Apoi le-am tăiat limbile
Ca să nu spună pe unde am umblat).
Atunci, mama și tata mi-au tăiat părul,
Mi-au dat un măr ras la masa de seară
Și au plecat să se culce
Printre morți cu privirile goale.
Mi-au lăsat un bilet în care spuneau
Că nu m-au iubit niciodată.



Ospiciul lui Pygmalion


Credeați că mai sunt aici? Nici măcar nu ați observat când am plecat... De ce vă uitați așa la mine? V-am spus că nu sunt aici! Am intrat într-un film alb-negru și mă văd... Despletită... Dezorientată... Alerg! Alerg printr-un labirint care duce spre nicăieri. Mă pierd, mă regăsesc și alerg mai departe. Părul mi se încolăcește în jurul gleznelor. Mă trage înapoi. Mă împiedic, cad... mă ridic și alerg mai departe. Nu țin minte să fi avut vreodată părul atât de lung... Alerg...Mă lovesc de un zid care îmi strivește un gând, apoi mă aruncă spre altul și altul... și altul... Mă uit peste umăr cât să-mi văd toate gândurile prelingându-se pe pereți și alerg mai departe.
"Oh, show me the way to the next whisky bar, oh, don't ask why, I tell you we must die..."
Opriți, dracului, muzica asta și arătați-mi unde-i prăpastia!
Alerg! Stop cadru! Doar lacrimile mai au voie să miște! Le simt cum curg pe obraz, ating buzele și se sparg. Le simt gustul sărat și încep să alerg mai departe.
Ajung pe margine.. sar... și-mi cresc aripi! Dați-mi jos aripile! Nu le vreau! Vreau să cad! Să-mi văd mutra alb-negru strivită pe trotuar! Să-mi văd sângele alb-negru scurgându-se în canalul de lângă bloc! Să dea Apa Nova vina pe mine, că am înfundat canalul și de aia sunt inundații! Să-mi văd hoitul alb-negru încurcat în părul alb-negru, mai lung ca niciodată!
Și să vă văd pe voi color, râzând și spunând că nu am înțeles nimic de la viață...






---------------------------------------------



GELU DIACONU




Prăbușirea casei D. (1)


uite ce am ajuns

ți-am spus atunci
să nu vinzi apartamentul
lucrurile se vor întoarce împotriva noastră
am vorbit amândoi în sufragerie
beam mystic vodka
din pahare cu fund de sifon

ce importanță mai are

erai încântat de idee/ nu vedeai
adevărul/ m-ai contrazis
trebuie să fac și eu ceva pentru tine
și pentru frații tăi
măcar acum

ce nu am înțeles

de ce tocmai acum
lasă că mai e timp
trebuie să faci întâi operația
țineai cârjele lângă tine
ca pe un talisman
deși le urai

parcă te grăbeai la întâlnirea cu moartea

o să fie bine
mâine semnez actele
îți sclipeau ochii
mirosea a băutură ieftină
mama ne-a făcut cafele
dar eu mă amețisem
era târziu
am plecat cam pe șapte cărări

luminile orașului se clătinau odată cu mine


Prăbușirea casei D. (2)


clădirile se învârteau în jurul meu

m-am așezat pe bordură în fața bisericii
mi-am aprins o țigară
Doamne ce părere ai despre treaba asta
sau ce mai zici acum despre liberul arbitru
tata s-a hotărât să vândă
până la urmă lucrurile nu sunt atât de simple
o să mă despart definitiv
de camera în care mi-am pierdut virginitatea
cu tipa aia mignonă care știi ce mi-a zis
când i-am mărturisit că o iubesc
zice hai mă dă-o dracului
cum să iubești o târfuliță ca mine fii serios
m-a impresionat accesul ei de sinceritate
stăteam amândoi la fereastră și fumam
era trecut de miezul nopții
în blocul de vizavi erau câteva lumini aprinse
avea sânii goi nu-i păsa

mi se părea că sfârcurile ei sunt două perle negre



Prăbușirea casei D. (3)


atunci am înțeles că nu se mai putea face nimic

am văzut actele mi-ai zis gata
s-a aranjat totul
trebuie să te ocupi de mutare
știi că numai în tine am încredere

am privit-o pe mama

stătea în bucătărie pe scaunul ei
pe aragaz fierbeau oalele cu mâncare
pentru cine gătești mamă
am întrebat-o/ cum pentru cine
frații tăi trebuie să vină acasă

cel mai trist a fost faptul că

m-am dus în camera mea
patul era tot acolo/ șifonierul vechi
cu ușile lui care scârțâiau sinistru
m-am așezat mi-am aprins o țigară
lucrurile erau lipsite de viață

acolo am făcut prima dată dragoste cu C.

am deschis fereastra
tipa de vizavi mi-a făcut cu mâna
un camion adusese marfă la complex
cineva a strigat de la balcon
hai bă că a băgat votcă

am aruncat chiștocul în grădină
mi-am dus mâinile la tâmple

și-am început să plâng



Rătăcire



ieșirea bruscă în aerul tare
apoi mersul împleticit până la chioșc
gândurile ca prin ceață amintirea
nopții nedormite plecarea intempestivă
din camera ta
din apartamentul tău

mi-am luat bere țigări
și am privit înapoi

ningea cu fulgi mari
probabil trebuia să mă gândesc la ceva romantic
dar nu puteam scăpa de ideea
că era o zi de rahat

trebuia să mă întorc acasă

nu făcusem dragoste și asta mă enervase
toată noaptea am stat cu ochii
lipiți de tavan
cearșaful mă zgâria ca un șmirghel
mă amuza teribil
cum fornăiai ușor pe o nară

vânzătoarea m-a privit chiorâș
când i-am întins un pumn de mărunțiș
și câteva bancnote mototolite
ultimii bani

ca să-i fac în ciudă
m-am așezat turcește lângă afurisitul ei de chioșc
în zăpada moale
am desfăcut o bere
și am așteptat să pleci la serviciu

în timp ce oamenii alergau smintiți de colo-colo
era o dimineață jegoasă în municipiul București



Cu ochii larg închiși


necunoscutul se așeză lângă noi pe bancă
părea bine dispus zâmbea teatral
mirosea a parfum Zara purta haine scumpe
mă privea cu un aer de superioritate avea
părul dat cu gel și-a aprins o țigară
nu erai deloc stânjenită de prezența lui

oamenii treceau indiferenți pe alee
a terminat țigara zâmbea mereu
atunci te-a fixat cu privirea parcă știam ce-o să urmeze
ți-a trecut mâna prin păr te-a sărutat tandru
apoi ți-a mușcat delicat buza de jos

nu erai surprinsă m-am ridicat nervos
cineva a scos un pistol a început să tragă
în porumbeii hrăniți de copilul famelic
cerșetoarea a început să adune cadavrele păsărilor
le înfunda într-o sacoșă rânjind
striga am ce să mănânc am ce să mănânc

am fugit cuprins brusc de spaimă
săream aiurit garduri de lemn putrezit
goneam nebunește pe mari bulevarde
printre tramvaie și automobile
în fața ușii apartamentului am găsit cufere
din care se prelingea o apă verzuie

am intrat repede în casă m-am dezbrăcat de haine




Erai caldă ca o pâine


parcă nu mai eram eu/ am venit
spre dimineață & lăsaseși ușa deschisă
te întrebam mereu nu ți-e frică
zâmbeai cu aerul că
moartea sau spaimele nu pot fi atât de aproape

era un frig câinesc
plecasem mai devreme de la schimbul trei
furișându-mă pe coridoare printre ziduri netencuite
de teamă să nu mă vadă șefii
am așteptat troleibuzul
era cinci dimineața
lângă mine se aciuase un câine jigărit
ce dădea complezent din coadă

m-am lungit în patul de ambră
ai spus ceva erai agățată încă
în frântura aceea de vis
ți-am strecurat mâna între coapsele umede
erai caldă ca o pâine scoasă din țest




Camera cu pereți de vată



soarele lumina prin pânza albă a ferestrelor
umbra mea subțiată se lungea
tăind camera diagonal

pereții erau tapetați cu vată
te-am strigat dar numele tău
înainta literă cu literă ca printr-o apă

atunci m-am dezbrăcat de hainele
ce îmi zgâriau pielea
și m-am așezat pe scaunul de sticlă
în așteptarea visului



Iubirile mor întotdeauna în zori


o lumină albăstrie pătrundea prin ferestre

auzeam autobuzele cum vin și pleacă
și respirația ta printre gânduri
zâmbeai în somn/ aveai
o coapsă dezvelită și umărul
rotund

trezirea pe care nu o doream

și lumina ce-mi violenta ochii
amețeala zorilor/ pașii
îndepărtându-se pe alei/ ploaia
dansa ritmic pe geamurile ce unduiau
ca luciul unei ape

și muzica nopții ce se-ndepărtează
și trupuri cu febră/ și margini de vis

mi se părea că port în mine un trup muribund





Resurecție



aș fi scris un poem nelămurit ca o aplecare de cer
ca o vedere către marea dispărută
aveam nevoie de o negație
din perioada mea nihilistă
rebel fără cauză fără motivație fără scop

văd mâna cum duce automat țigara la gură
limbile fumului ling irișii excitați
zâmbești cu aerul că nu știi

privesc prin ferestrele gândurilor tale
deschid ochii văd aceeași absență
îmi amintesc cum spuneai
dincolo lucrurile nu vor mai fi la fel

toate sunt așa cum le-am lăsat
biroul biblioteca televizorul cărțile tu
aș vrea să pipăi să adulmec să simt
mi-au crescut gheare imense
zgârii pereții furios trec mâna prin geamuri
sfâșii bucata de cer
rup peisajul ca pe un fototapet

mă lungesc gol pe patul în flăcări



Interferențe


de parcă n-aș vorbi despre mine

atunci a venit vara totul s-a năruit

mergi pe străzi case cu ziduri murdare
porți metalice ruginite lacăte imense
te stropesc automobilele pete late de noroi

stăteam toată ziua pe ștrand mă prăjeam la soare

autobuzul cu lumina chioară
bărbați cu fețe strâmbe femei urâte
adormi ca un bețiv pe scaunul tare

tipele îmi făceau ochi dulci mă gândeam la tine

ajungi acasă te așteaptă singurătatea lucie
pe masa din bucătărie sticla de votcă
ești așa obosit că îți vine dracului să plângi

în cutia poștală plicul roz cu rânjetul ștampilei

torni băutura în pahar vrei să uiți
pe sub chiuvetă foșgăie gândacii
nici nu mai știi de ce îți este silă
îți aprinzi o țigară de parcă ar fi ultima

mă distrez bine dragul meu la munte la mare

îți dai seama că nu mai are niciun rost
adormi de parcă te-ai sinucide