Poemele din „Parabola stâncii” ( Grup editorial Crai nou. Mușatinii. Bucovina viitoare, 2003 ) pot fi considerate expresia orfică a dezrădăcinării, cu trimitere la acel jelui-m-aș și n-am cui ce mai plutește încă, precum un duh al apelor și al văzduhurilor, peste munții ciuntiți de poezie și de codri ai zilelor noastre.
Mircea Motrici nu este un tradiționalist, dar a păstrat, din profesiunea de credință a poeților grupați în numele acestui curent literar, sentimentul sacralității, îndeobște atribuit țărânii pe care o calci, aerului pe care îl respiri, și, mai ales, veșniciei care încă mai înnobilează, cu luciri de fată morgana, satul românesc.
Stânca din titlu este o expresie a durabilitații, a eternității, poate, a spațiului unic și pur către care tinde, în arcuirea lui peste timp, orice demers liric: Fiecare / poem / alege / poetul / precum izvorul / care-și caută stâncile ( Poiana ochilor, p.121), deci actul de creație înseamnă opțiune, numai că poezia, cu fărâma ei de dumnezeire, vine de undeva, de dincolo de percepția umană, ca o realitate imanentă, înzestrată cu voința proprie de a-și alege receptacolul. Poetul dă numai glas la ceea ce i se trimite din atemporal, el este un purtător de mesaj, asa cum sunt stâncile alese și dăltuite de izvorul primordial, cauzalitate și scop în egală măsură.
Durabile în memoria poetică sunt tablourile în mișcare, adunând elemente de decor cu simbol clar precizat, topit apoi, ca tema unei simfonii, în construcții muzicale ce repetă fraza inițială, schimbându-i conotațiile, până la intrarea în sfera esenței pure a gândirii. Un răsărit de soare pe Oadeci, pădurea și depărtările Sucevei, casa bunicilor, caii zburând peste porți, toate aceste elemente pașnice și aproape idilice își transferă sensurile din concret în abstract, pentru a da glas răscolitoarei nostalgii: Să cred că / mă aud / chemat / în largul / unei clipe (Într-o zi, p.9. )
Parabola stâncii este o carte zămislită din nostalgia trecerii ireversibile a timpului, nelipsită ca temă din veacurile de poezie a lumii, pentru că nimeni nu măsoară mai bine rostogolirea clipelor în neant ca imaginația poetică, și Mircea Motrici nu avea cum să scape de obsesia capcanei temporale în care intrăm încă de la naștere, cu un fel de sfințenie a fricii care ne înnobilează: Am ars / pe altare de priviri / Candela / chemării / mai pâlpâie (Ecou, p.13).
În câmpul semantic al timpului intră sintagme ocolitoare, copaci obosiți / de / povara anilor, cumpăna vremii, icoana timpului, captura timpului, dar și construcții metaforice purtătoare de încărcătură afectivă: Timpul / se stinge / ca o lumânare / fără sevă ( Lacrima cerului, p.55 ).Spaima extincției este dublată de un stânjenitor sentiment al pierderii capacității de a cunoaște, de a vibra la elementele supuse câmpului nostru perceptiv: Timpul / aleargă / și ne lasă / în urmă / cu poveri / nedorite (Templu, p. 55-56).
Maturitatea biologică, dar și cea artistică, filtrează elementele spațio-temporale, reconstruind un univers paralel, suprapus celui real și cufundat în aduceri-aminte și tăcere ca paliative pentru rănile din sufletul ce refuză îmbătrânirea. Case triste, ulițe prăfuite, vecini care se mută în cimitirul de pe deal, ferecându-și viața trăită cu lacăte de necuvânt, un hotar veșnic mișcător la granița dintre lumea viului palpabil și cea evanescentă, cu sfânt miros de viorele și toporași din pădurile amintirii: Să aștern / dorul / pe crestele / unde / viorelele / și / toporașii / în clinchetele lor / seamănă / neuitarea (Într-o zi, p. 9 ).
Gesturile poetului vin de departe, cu solemnitatea aproape uitată a ritualurilor străvechi, și implică intrarea au ralenti în spațiul sacralizat. Se deschid uși, se conturează poteci și ulițe, sclipesc ferestre ca niște ochi bătrâni de licurici, se ridică pleoapa amintirii: Deschid poarta spre orizont / pleoapa amintirii se ridică / de pe streașină picură boabe / de rouă pe prispa crăpată [...]Chemările sunt înăbușite / într-un lacăt / Tăcerea se rostogolește / spre grădină ( Căutare, p.16)
Rupt pentru totdeauna de sat ca ființă socială, poetul supercivilizat în zarva orașului are mânieri romantice și un acut sentiment al alienării, repede molcomite de o sfătoșenie tipic moldavă, în care resemnarea, conștiința inutilității oricărei revolte și acel blajin de veacuri șăzi ghinișor, tăti trec, par a musti înțelept în fiecare poem: Razele șterg pe frunte / muntele / Vârfuri de brazi / desenând pe cer / chipuri de îngeri / Gând înflorind în cupe de brândușă / învelite în priviri fugare / Unde sunt / Olimpiadele / pentru întrecerile / sensibilității? (Septembrie, p.18).
Peisajul intră în suflet pentru a se îmbogăți proteic, într-o gestică șlefuită până la perfecțiunea dincolo de care nu mai e decât neantul și un nou început: Stânca / în neclintirea / apei / Vulcan blând / țâșnind din / piramida / amăgitoare a / veșniciei / pe altarul mării: / Lumina ( Lumină, p.29).
Tablourile în mișcare înfățișate de Mircea Motrici au ceva din delicatețea poemelor Magdei Isanos, prin apelul la lumină, prin obsesia transparenței și printr-o incredibilă ( nu desuetă !) franchețe a exprimării propriei trăiri: Niciodată / n-am primit / darul pe care / l-am oferit / Sunt bob de / rouă / În cautarea / privirii / Aștept / dimineața / respirând / prin / vârful degetelor (Așteptare, p.28). Dragostea ca temă poetică, departe de a fi suspectată de autocenzură la nivelul expresiei artistice, împrumută diafanul parfumului de brăndușă, culorile stinse ale toamnei târzii și fragilitatea bobului de rouă, prin aceste imagini Mircea Motrici apropiindu-se cumva de poeții din câmpia Bărăganului: Gheorghe Istrate, poate și Ion Gheorghe, sigur Nicolai Tăicuțu: A venit / m-a atins / mi-a lăsat / o șoaptă / Pe mugurii ei / am găsit în / zori / scrise cu rouă / versurile / depărtării ( Atingere , p. 33).
Dragostea arde mocnit, mai mult sugerată decât clamată cu violenta nonșalanță a poeziei tinere de azi, și amintește izbitor de modul de abordare a sentimentului într-un roman tulburător și, din păcate, aproape uitat , Adela, de G. Ibrăileanu: În amurg / se împletesc / vocale din / șoapte de / iubire // Le aștept / în locul / unde tăcerile / se strigă / arzând ( Ardere,p.34).
Deprinderea reportajului, observarea atentă a oamenilor și a locurilor au fost întotdeauna însoțite la Mircea Motrici de o anume duioșie, de neconceput parcă în epoca sastisiților de informații și malformații ingurgitate docil de pe network. Cine mai crede azi în firul de iarbă, în tăcerea temeliilor și în adierea blajină a dojenii din codrii verzi de brad? Câte un poet, venit să binecuvânteze târzii ceasuri de lectură adevărată. Îndepărtat / de cuvinte / cu seninătatea / arzând / sub clopotul / cu limba mută / unde vântul / s-a inecat / cu tăcerea / temeliilor ( La taifas,p.46-47) el, pierdutul în spațiul urban, unde frazele orașului / bătute în cuie pe acoperișul vremii / clatină poemele / risipindu-le (Ritm cotidian, p.88-89), scrie despre munți și stânci uitate între ape, despre suflet și ceasuri de tihnă, despre pâine ( ...O pâine părăsită / o pâine proaspătă încă / lângă o alee de asfalt aburind – Cursă lungă,p. 108), cu o profunzime și cu o lipsă de emfază derutante: ulița / copilăriei/ pe o / rază / de / Luceafăr / vestea / reîntoarcerii / din / Þinuturile Nordice // Reîntoarcerea / așteaptă / dincolo / de / gardul / cu / sârmă / ghimpată (Reîntoarcerea zimbrilor, p. 118).