agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-15 | [This text should be read in romana] |
Cenaclul Agonia.ro se redeschide în Noul An 2007, sâmbătă 20 ianuarie, orele 14.00, la TNB / Café Deko, integrând doi autori, de factură diferită, dar pasionați de aceleași sfere de interes: teatru, artă, fotografie, filosofie, psihologie, muzică: Andreea (Medeea) Iancu și Florin Caragiu. Moderator al acestei ediții va fi Felix Nicolau
Andreea este studentă la Filosofie, în Craiova, activități literare și editoriale la diverse publicații, premii pentru poezie și creație literară, membră a cenaclului « Columna », antologată în «De alb de nufăr », « Sarea din lacrimi », pasionată îndeosebi de teatrologie. Florin - absolvent de Matematică și, ulterior, de Teologie; director al Editurii Platytera, București, din 2003; autor al volumului de poezii: Piatra Scrisă, Ed. Platytera, 2003, și al volumului: Cuviosul Ghelasie Isihastul, Ed. Platytera, 2004, a scris o serie de articole și dialoguri cuprinse în aparițiile editurii Platytera, multiple traduceri din limba franceză și engleză; arii de interes: teologia, filosofia, psihologia, iconografia, poezia, muzica, matematica. *** Să lăsăm să vorbească textele autorilor, noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa [email protected], dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko. Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului. Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit! *** Medeea Iancu dramatizarea desăvârșită/ scenariu ideatic-regizoral din unghiul în care spun cine se adună cu cine cine sărută pe cine trupul tău se încadrează între palmele mele, cine se adună cu cine comutativitatea implică regia/ am fost ai fost suntem nevoia de a nota gesturile într-o memorie _______lângă acea stradă nimic nu mai poate fi asemuit cu 1/1 iubirea ca plecare/ plecarea ca scenă. ochii tăi construiesc preferința mea, începând de la orice, mirosul tău de bărbat dorit, dramatizarea în limbaj vine cu un dom juan. doar acel dom juan, doar acea dona clara și comandorul ca 2+2=4 cu 4+4=8 țin bărbații în buzunare uneori bărbatul e inutil. evidența poetică este asemeni celei sexuale. trebuie să miroși a public a imediat. nu încetez să vorbesc despre tine și sfârșesc prin a-ți mirosi căldura care devine din zi în zi mai fierbinte mai departe. noi am făcut o noapte. când micul iisus intră în creșă azi-noapte am numărat poeții actorii sculptorii gențile zilele de pace fericirea mea este un câmp pe care pot așterne lucruri ordinare. vreau să aud pași și uși de mașini trântite. această dulce comprehensiune. patul tău sau oricare canapea albă a lui patrick căci mirosul tău rămâne sub soare pe scaune pe marginea căzii. să mă îmbrac cu chiloții tăi să mergem la un hotel sau să luăm barca trecând lacul putem visa la o zi în care soarele apune pe autostrăzile lumii. suntem cântec pentru tine nu vreau ca într-o zi pielea mea să te dezguste, să miros a chimicale a vanilie și a tutun să rup fotografii să rămân imobilă pe scaun. nu vreau ca într-o zi să te las singur să nu mai știu ce e ăla orgasm ce e aia dimineață în care îmi e teamă pentru tine ce e ăla tremur când pot deveni totul pentru tine. nu vreau să mă vezi așa nu vreau am țâțe mici și sunt poetă într-o zi mi-am dat seama că nicio crainică nu are charm. eu vreau să miroși a bărbat a tren a lucru. obiectivitatea sexuală este precum cea poetică în care pot fi oglinda, orașul, camera, lipsa ta. pierd din vedere noaptea și personajul în care am fost personaj. ignat și imaginarul când ignat cântă eu știu că e orb. are un cal, un câmp pe care se duce dimineața și așteaptă trenul. camera lui ordonează erecția, voma, spaima și nevroza. el stă și așteaptă ca orice femeie să vină să-i zică să se așeze pe scaun cu șlițul desfăcut. scena 2 pot să am personaje hipnotice ca un bărbat pe nume ignat pe care îl iubesc pentru că e orb. cu el simt părțile nedumeririi lui. dragostea devine solipsistă. sketche de iarnă lucianada punerea în scenă este o ascundere a unghiului, relativul deschide adevărul. descripția naște familia, un pat, o așteptare. structura spațială are atribute anterioare - cântul - zăpada ca zăpadă albă - scrisorile - spațiile verbale - gândirea exterioară. atracția imagistică are spații vizibile _ poeme _ tu ești o casă luminată _ iubirea apare în lipsa ta. vreau bucătăria ta întunecata, pâinea mucegăită, căpăcelul de sare, sarea e dulce ca o neglijență afirmată. orice structură propozițional-afectivă anunță trupul pragul castanele și corelarea. sketche cu discriminare pozitiv-matematică sarkozy când ne așezăm în proprietatea ființială a muritorului curul nostru împărătesc lasă delegația într-o parte și mizează. // cumcă limbajul nu ar fi individual, cumcă școlile nu au nevoie de predare, cumcă respectul crește din haine, cumcă afirmarea discriminării dă matematic un sketche în care cagula albă primează. sketche bătrânii caută semaforul cu gândul de a șede lângă șemineu, dar nimic nu se întâmpla dacă heloise admite că. jurnalul a ajuns o blasfemie, de aceea cripticul nu există aievea decât atunci când fracturismul este o notă de romantism și drumul piere. gl delegând regula să permită eticul și competența unde gellu badea mi-a spus te iubesc de azi când mi-ai întins spatele să-l cuprind între sânii mei, unde mi-ai spus că vrei să-mi mănânci unghiile degetelor și că aici orice vis rămâne un vis. gellu badea e coios și orice iubită așteaptă lângă acea mașină de spălat rufe părul lui trupul lui sărutul lui. orice d. susține că o fotografie este plecarea desăvârșită. atât te iubesc. ca și cum azi orice poet iubește o poetă ca și cum azi totul e pe un colț și după el vin oamenii. azi ard sau șed în fața ta pe scaun; cumcă mă porți ca pe un ghiocel numai voluptatea îmi deschide o ușă. în prag ești tu. te iubesc purtând pe marginea câmpului aripile diminețile nedumerirea tandră de sub palmele tale. ca și cum azi orice poet iubește o poetă. să mă trezească frank sinatra tennessee să mă trezească frank sinatra dimineața cafeaua și jeanșii mei comozi tu ceva teatru să pot să înghit bine cuminecătura. * ceea ce e trist este faptul că într-o zi cineva nu m-ar mai putea cunoaște. ca în filmul jean-philippe.îl cunoașteți pe johnny halliday? mi-a fost furată colecția johnny halliday. * crăciunul îl petreceam în cimitir beam wiskey apoi plecam acasă să-mi bandajez mâinile; de crăciun e bine să stai în parc și să afirmi sexualitatea. * mergeam des să cumpărăm ceapă cartofi alcool pahare pentru fericire; încă rămâne ceva din trecut. * tragi-comedia este genul de viețuire în care regizorii sunt coioși asta ador, o zi perfectă. * fiecare avem ceva din tennessee, chiar și mâinile mele și congruența lor creează un spațiu absolut. așa naștem iubirea la micul dejun no mum's land Ferguson mă privește prin monoclu văd cum stai și te frămânți zice el vei rămâne doar timp, timpul nu mă mai umbrește. așa ședeam cu picioare lungi trupul meu sunt buze îmi zice Groza nu poți convinge, nț chiar dacă m-ai săruta în atelier la Vasile; chaise-longul este un obiect sexual pentru mâinile tale genunchii tremură simt sub fese organul umflându-se dar - beau vin și fiecare monadă ce am visat-o este; port iubirea ta pe coapse pe brațe dar - mai ales aplaud și te iubesc beau vin. orice, orice s-ar întâmpla, Ferguson nu mai țuguia buzele a tutun, nu mă împerechez cu satana, no mum's land no matter what iubește cu ochii deschiși videopoem cu tine când mă gândesc la tine mi se pare că-mi ești superior. asta îmi place mă sperie mă face să cred că ești erou că ești un bărbat erou. când eram mică mă numeam ecaterina teodoroiu. aveam o fusta grena cu flori multe mici galbene. ești ziua lină. cu grijă te iubesc vocea ta este ceea ce aștept. deși vreau să te cuprind întru există o parte a eului tău care rămâne străină de mine. iubitule te țin în brațe din ignoranță *** Florin Caragiu lumina din umbră O să-ți spun despre drumul ce mă apasă ca un călcâi când visul năpustit cu o bucurie reținută îți umple mâinile abia ieșite din blocul de piatră. Deszăpezim odaia de țipătul așternut între noi, nimeni nu va-ntreba de ce-au fost retezate limbile ceasului, de ce cuvintele merg de-a-ndărătelea când nu mai se țin unul de altul. Vom împărți același strai, scăpărând amnarul până ce lumina din umbră ne va reda tremurul buzelor. sharp creștet de copil totul se-ntâmplă ascuțit: pietrele, noaptea, și mai ales ața trecută prin rănile descheiate ca un palton vechi de care cu greu te desparți chiar când începe să-ți înghesuie umbra în joacă-mi rupi nasturii, mi-i lași la plecare în palmă, ți-i zvârlu să-i prinzi și-i atârni de brăduțul stingher mână de mână ieșim în frig, sub cuiburi cu gene de zăpadă, mi-o iei înainte cu o literă, semn de recunoaștere până ce lumea apare-ntre noi ca un creștet de copil scriitură în capul oaselor Drumul se rostogolește peste copaci, cuvintele ridicate în capul oaselor privesc peste noi. Soarele mănâncă zăpadă, cheia rătăcită în iarbă se-nvârte discret, nu mă îndur să rup o floare: la despărțire îți împletesc în păr luna. Cândva ne adânceam scobiturile de sub umăr și tresăream curentați la fiecare atingere, acum timpul stă deoparte ca un sul îngălbenit. Dumnezeu îți scrie umbra pe pânzele plânse, încărcându-și penelul în coasta ușor sângerândă. între noi s-a crăpat de ziuă mâna îmi amorțește sub tine respir încet sub lumina difuză ca o compresă pe masa de-aseară au rămas firimituri de viață plângi în somn cu spinarea curbată de parcă ai încerca să faci loc cuiva între noi mă întorc lent și văd cum un înger te dăruiește lui Dumnezeu vreau să te trezesc dar tăcerea mi s-a cuibărit în palme și chiar dacă cerul tocmai se umple de pistrui între noi s-a crăpat deja de ziuă un colț nu știu cum la plecare agățasei din mine un colț mă priveai dar nu puteai face nimic picioarele ți-o luaseră înainte și mâinile ieșiseră din umeri spre îngerul alb lumea se spărsese ca o coajă de ou cuvintele fugeau și ploua cu privirea lui Dumnezeu remember Stau singur la colț, în sala mare și friguroasă, o aripă în pânza unui geamăt cu vise subțiri. Cuvinte scăpărate-n aburul palmelor duse la gură patinează pe afișul ușor deslipit, jumătate în umbră, se-ntorc spre mine cu siguranța unui orb ce urcă în flick-flack ecoul masiv. Zorii ațipiți în frânghii ascund în pumni mici de lemn apa dintre pocale. Pașii până la tine sunt mai lungi, de când cerul s-a ascuns printre urmele noastre. cioburi Când nu are sfinți la-ndemână Dumnezeu lucrează prin cioburi: le culege din țărână, privește-ndelung noroiul amestecat cu iarbă, îl dă ușor la o parte, îl curăță cu mâinile umezite de liniște până ce-apare o sclipire în care-și oglindește chipul. Apoi printr-o sigură mișcare accelerată în mii de ființe și lucruri o răsfrânge. Spre seară se-apropie cu ochii tăi în palme, în timp ce falsezi delicat la fereastră, o glastră atinge în treacăt un fald de mânecă, se sparge și florile-adorm pe pervaz. Cuvintele saltă pe clape, viața pare o frunză pe care vântul ți-a prins-o în părul atins de zăpadă, iar drumul, o limbă ce se pierde-n gâtlejul misterului. Când nu are sfinți la-ndemână, Dumnezeu aprinde din frunze uscate un foc în jurul căruia toate ființele vin să-și încălzească mâinile tremurânde. Zorba Ce frumos cad gând după gând, vis după vis, vers după vers, roadele muncii mele de-o viață, șopti cu respirația tăiată Zorba. Se prăbușesc scăldate în lumina ce-nvie verdele pur de sub dărâmături de lume. În sfârșit, am simțirile libere să-mbrățișez necuprinsul ce mă cuprinde. Ce frumos se răstoarnă mesele negoțului cu senzații, așa cum numai Domnul poate s-o facă! Ce frumos se sting, una după alta, luminile de gând, ca să primim din cer lumina sfântă, focul ce nu arde, să-l luăm în mâini, să ne spălăm fețele și să deschidem ochii cu o pururea nouă vedere din icoana iubirii... portret când surâzi păunii clipesc Când surâzi păunii clipesc, cu brațele pline de noapte atingi cuvântul zburătăcit între noi și legăni nedospirea clipei în cânt, știi doar să fugi atât de perfect în lacrimă. În mâna ta dreaptă și-au făcut cuib rândunele, dar tu deretici mai departe văzduhul îngenuncheat, și fără să uiți să prinzi cu lasoul iepurele de foc, împământenești nesomnul în rugă. Strivești între palme clarobscurul și-i porți mireasma în azilul ambulant în care prima zăpadă înghesuie jivine inocente, cu fiecare mătănie scoți din dărâmăturile lumii irisul înierbit al iubirii. împreună-singuri în ceașca albastră La marginea frontului, oamenii își caută inima în singurătatea orbitoare, împreună-singuri se strâng, zdrobesc strugurii clipelor, numără trandafirii-nfloriți în carne, cloșca cu puii de aur. Din piersic, fetița râde nestingherită de rafalele scurte, mama o imploră să coboare, ea mușcă din pulpa zemoasă, îngână vântul, citește printre gene basmele norilor rătăcitori, urmează cu degetul rotocoalele păsărilor, scuipă sâmburii privind la pomii ce vor crește în zori până la cer, sub răpăitul metalic topește în ceașca albastră visele colorate ce o fac să plângă. fenomenologia iubirii perspectiva inversă El construiește mereu de sus în jos. Este felul lui unic de-a lăsa lucrurile să grăiască. Fără contraforturi de idei, fără cofraje de gânduri, creează liber, în gol, poemul asimetric și singular. În trăsături neregulate, în ritmuri potrivite grăbit și planuri ce nu se-ntretaie în unghi drept, cu sensuri în pante diferite și cupole necirculare de imagini. După severu-i canon construiește arhitectura poemului unic, până ce trupurile albe ale cuvintelor se îmbrățișează și își pierd greutatea. Pe palmele lor, fără a crește măsurile - multiplicate după măsura propriului trup - îl lasă să coboare, imponderabil. Îi dă drumul să lunece pe timpanul simțirilor, să reverbereze-n încrucișarea metaforelor, să-și arcuiască în gest un imperceptibil fior. Apoi taie în carnea-i ferestre, prin care lumina intră oblic, îl modelează, irumpe în ochiul deschis, se refractă, se răspândește, se repliază, îl locuiește. El construiește mereu de sus în jos. Este felul lui unic de-a lăsa lucrurile să grăiască. visul Uneori, Dumnezeu se strecoară între noi ca un copil pe care adulții nu-l bagă în seamă, cufundați în grijile lor. Ne atinge fețele vopsite în culori de război cu surâsul intangibil al ființei celei mai lipsite de apărare, care cu încredere dezarmantă ne face să uităm fie și pentru o clipă de timpul ce ne intră în carne mai adânc, cu fiecare zbatere. El se apropie cu deplină încredere, adormindu-ne umbra în palmele încercuite de rândunele. Din când în când, tăcerea lui curge prin noi ca o apă ce ia cu ea lespezile, când cu un gest arcuit îl tragem aproape de inimă. Atunci visăm cu ochii deschiși și ne zărim pe noi înșine de la capătul drumului, adăpostiți de un suspin mai adânc decât luminile risipite peste pământul negru-verzui. înghițitorii de săbii Ne căutăm ca brațele crucii, cuvântul țintuit pe buze coboară aripă în picaj atinge fără suflare pagina albă. Cine ne va prăvăli nouă în zori, litera?... Bâjbâim după lumină ca un puiet care suie-n desișuri, înghițim distanța ce ne apropie ca pe un tăiș înflorit. *** fotografie articol - Ela Victoria Luca "Librairie Verdeau", Paris, decembrie 2006 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy