Cenaclul Agonia.ro continuă sâmbătă 10 martie, orele 14.00, la Café Deko, în incinta Teatrului Național București, cu un duet de poezie și proză. Vom avea de ales un itinerar interesant prin „țara de poezie a lui elian” — Dana Banu și prin "China" din proza lui Cosmin Dragomir.

Moderatorul acestei ediții va fi Felix Nicolau, iar cronica va fi întocmită de Raul Huluban.

Dana - licențiată a Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca; debut literar în revista Astra(1984); o adolescență marcată de premii literare și încurajări; 2 volume de poezii, 1 volum de proză scurtă; apariții sporadice în reviste literare și antologii.

Cosmin – este unul dintre moderatorii cenaclului, dar și criticul cel mai aspru al autorilor, „desființând” tot ce nu este, din perspectiva sa, literatură. Prozator, jurnalist, este unul dintre redactorii revistei „Oglinda literară”. Publicat în „Antologia proză.ro”, noiembrie 2006.


***

Vă prezentăm textele autorilor, iar noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa [email protected], dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko.

Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului.

Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit!


***



Dana Banu


despre moarte și un somn fără vis
cădere(hamletmachine)

sunt obosită și aproape bătrână astăzi
aștept să îmi cadă părul și dinții
să zac într-un pat până la toamnă
un pat din măștile oamenilor întâlniți pe stradă
bună dimineața
bună ziua
bună seara
noapte bună
mereu
nu mai scot sabia nu mai strig din tranșee
mă predau
flutur fără distincție 100 de poezii despre o altfel de moarte
moarte cu flori roșii la ferestre
sau
moarte cu fard gros violet zâmbind printre gratii
în minijupă și ciorapi negri de plasă
moartea aceasta mereu întâmplată
moartea cuvântului meu

prin Drumul Taberei trec norii încet spre departe
eu nu sunt aici

dacă aș număra fiecare cădere a danei banu
și fiecare grimasă a ei fără de har
s-ar face tăcere
atunci nimeni nu ar mai aplauda frenetic
atunci prin liniștea serii
aș adormi într-un târziu
locuindu-mă
fără de vis
și cuvânt



femeia neagră din lună


crește o lună rotundă peste acoperișurile orașului
eu stau în ea și râd
femeie neagră cu o piatră strălucitoare în mână

cămașa ta am purtat-o o vârstă jumate
mereu prin ușa casei întredeschisă intra o lumină
se punea la masă și îmi vorbea despre tine

acum au venit alte vremuri
mirosul tău de ierburi înalte și drum
e împachetat în foițe subțiri
e așezat în sertar lângă creioanele colorate
pozele vechi de la anticarul matei
și câteva radiere albastre

îți aud gândul prin noapte venind înspre mine
închid ușa
privesc pe fereastră
și tac dintr-o lună rotundă




Eu port în mine sămînța morții tale


Eu port în mine sămînța morții tale
în fiecare zi
o ud
o pun să stea la lumină
îi vorbesc
va crește ea
într-o seară
cît altele în zece
seara aceea
e din ce în ce mai departe
din ce în ce mai departe
îți spun
măsurînd kilometrii aceștia
în fiecare zi
tot mai mulți
ce ne despart



liniștea călătorului printre cuvinte


atunci liniștea a coborât peste casele noastre
am deschis fereastra
nicio lumină în orașul acesta

am văzut oameni ascunși într-o imensă tristețe
am plâns pentru ei
nu ne-au auzit și nu ne-au privit
cu siguranță cuvintele ne vor pierde în cele din urmă
neputințele vor încolți discret înspre marginea lumii

drumurile se deschid mereu și mereu
căutăm ceva ce știm că nu vom găsi niciodată elian
asta ar trebui să fie îndeajuns
pentru o vârstă mai nouă

pietrele noastre albastre se închid
pe țărmurile unor mări inocente

există un loc unde cuvintele nu mor odată cu noi
acolo unde serile au parfumuri suave
acolo unde munții sunt doar o lumină
mereu aproape departe mereu

dacă privești în urmă vei înțelege
liniștea călătorului printre cuvinte



acești firavi bărbați trecând pe străzile lumii


eram doar o urmă a lor alunecândă piezișă
în piatră albă de lună închisă
mereu ridicau biserici întru slava celei care ar fi vrut să fiu
clădite pe nisipuri mișcătoare se pierdeau înspre diminețile lumii fără semne de înțeles

firavi bărbați ascunși în trupuri nepotrivit de mari trec pe străzile lumii
ochii femeilor sparg asfaltul ies din pământuri
ca lianele sălbatice îi cuprind îi devorează cu milă mângâietor

coajă de fruct m-aș vrea
tu fructul desigur
te-aș apăra de frigul pământului
aș câștiga în numele tău războaie
aș modela planete din plastilină albastră pentru cumințenia lumii

firavi bărbați îndurerați abstracți vânători uciși de pradă
ridic mâna spre soare
aspră tristețe pe umerii voștri fibulă



poezie pentru buzunarul tău
tic-tac-tic-tac


câteva pietre albastre
o fotografie sepia
și un bilet de tren spre departe
cam atât se poate spune despre ziua de azi
restul dimineții îl vom petrece decojind ca pe o portocală amară maturitatea
până la sâmbure vom mușca din lumina crudă a iernii
praf de candoare și foc de artificii
lumi de împrumut

cum îți port eu capul pe tavă tristețe
decizii decizii inutile decizii
croșetăm o mască din fir de lână subțire
ne va ține de cald precum femeia dintr-o fată necoaptă

îmi vizitez trecutul doar preț de o țigară
oricum nu mai e nimeni acolo
nimicuri de argint și cutii muzicale

adorm
copil într-un pântec de nor prea cuminte
prin somnul meu treci tu
cresc la fereastră copac
privighetoarea cea oarbă îmi va cânta spre seară trudită


din buzunar se aud cuvintele acestea
amulete pentru mai târziu
medalion la gâtul tău
tăcere

tic-tac-tic-tac




poveste de iarnă

aș fi vrut să îi înțeleg pe oamenii aceștia ascunzându-și discret zilele netrăite prin buzunar
trec peste somnul lor cu luna broșă albă în rucsac
iau primul tren și plec înspre mare acolo mă așteaptă scoici vapoare încă o iarnă de trăit
și tu
călător prin nopțile pământului număr casele mici cu lumini și copii la ferestre
am tocit munții cu gândul i-am preschimbat în nisip auriu
sătulă de blândețuri și valsuri cu moartea pe înserat
urc în ultimul vagon spre departe
am monede mărunte numai bune de plătit un bilet doar dus fără întoarcere
am un pix verde și un carnet cu poezii necitite de nimeni
și mă mai am și pe mine învățată pe de rost cât pentru încă o viață
lungi cuvinte numai bune de stat cu ele la masa tăcerii
instrumente neacordate bănuite doar niciodată avute
dâre obscure prefigurând căderea în apele uitării

să oferim elian o șansă acelor cetăți de nisip

pasul nu tremură vocea se stinge
luminile rampei adorm
se aude marea umezind nestatornic finalul
iau broșa mea albă o pun pe cerul tău
va lumina ea distanța călătoriei mele niciodată întâmplate

tu așteaptă-mă căutând preatârziul
desenează poduri și femei cu pălării violet
acum e seară și încerc să înțeleg
oamenii aceștia ascunzându-și discret zilele netrăite prin buzunar




barcă spre niciunde


nu poți să scrii cu pumnul strâns a durere
nu poți să faci din lacrimă pod peste mările altor cuvinte
nu poți elian
renunți la a mai coborî treptele
spre apele tulburi ale pământurilor
te reîntorci în cetățile numelui tău și taci
tăcere prelungă rodnică născătoare de urlet prelung
în rotund de lună se întâmplă maree și munții te așteaptă iar primitori
doar acolo în lumina pietrei nescrise nașterea ta nu doare nu strigă

purtându-ți trupul firav aplecat spre marginea timpului
ai bătut mereu la porți închise
doar cuvântul ți-a fost frate și mamă
la masa ta ai înserat mereu cu niciundele
sapă acum groapă adâncă
aruncă-te în ea și taci blândă copilă
pumni grei de țărână cad peste tine

iată au venit zăpezile oamenilor
le-ai chemat le-ai adus în târziul acesta
atunci de ce într-o mare și nesfârșită tristețe
cutreieră prin lume târziul

nu
nu poți să scrii cu pumnul strâns a durere
alunecă pasul peste mările înghețate
desenează o barcă și uită cuvântul
la castel s-au stins toate luminile
în seara aceasta




din două în două trepte

din două în două trepte sar peste fiecare absență a ta
din două în două trepte îmi caut prin buzunarul rochiței de vară
cheia pentru ușa casei tale
obosind mă așez în prag
nici astăzi nu ești acasă
nici astăzi nu ți-ai adus aminte de mine
din două în două trepte sar peste fiecare plecare a ta
peste fiecare minut sau oră sau an
aproape nici nu mai cred că exiști
am să mă las de fumat dacă te întorci înapoi
am să îți cumpăr zilnic iaurt și prăjitură cu mere
aș putea chiar să nu mai scriu o lună poezii
dacă te întorci am să îți cumpăr flori de câmp și trandafiri galbeni
creioane de colorat radiere și cutii muzicale
chiar și poze vechi de la anticarul matei
numai vino odată înapoi
dana banu




femeie în fereastră

și s-a făcut liniște
am ieșit din semne cu umilință
împovărați de atâtea seri în care am stat la masă cu neputințele noastre
porțile s-au închis
primăvara aceasta vor înflori iar gări mici și îndepărtate
pe drumurile fiecăruia dintre noi
oamenii stau închiși în casele lumii
noi nu ne vom mai întâlni niciodată
nu plec nu mă întorc nu trec mai departe
rămân aici la capătul dinspre întuneric al pământului
știu pe de rost orele ierburilor înalte
crescând peste pietrele crăpate ale distanței

călătoriile ne-au pierdut
atâtea drumuri străbătute în căutarea noastră
fiecare soldat pe care l-am pierdut în războaie
se va întoarce victorios însingurându-ne

duminicile orbilor ne acoperă
tac ascunzându-mă în această liniște

doar o femeie privind pe fereastră depărtarea
poartă pe umeri o haină bărbătească
în ochii ei o lumină


***



Cosmin Dragomir


made in china, cap III, partea a doua
cum se ratează un scriitor


[...]Casa păstra rănile sângerânde intacte, cu sute de ciori înfipte în acoperiș, în ziduri, în lemn și tencuială, penaj uni ca podoabă de indian american, cu dâre lungi, groase, de sânge putred ca fața vopsită a aceluiași, plecat la război, cu oboseala taciurnă a căpitanului de trib, vlăguit în interminabila luptă, așa arăta casa aceea, acolo la poalele pădurii, neagră pe fond verde, moartă pe fond viu, poleită cu aura năstrușnică a pomilor groși, voinici, pomi care își păstraseră coroanele, copaci asupra cărora răpăiala neagră nu se abătuse cu rafalele ucigașe, ca de mitralieră, da! acolo casa la ușa căreia nu răspunsese nimeni, niciodată, ciocănitului de ciocuri, bătăilor disperate de aripi, casa cu geamurile închise nu pentru a evita căderea ciorilor înăuntru, nu pentru a stopa duhoarea de hoit, de animal muribund găinățându-se spasmodic, nu!, acele ferestre închise pentru că așa erau dintotdeauna, dreptunghiuri astupate, cu geamuri mereu închise, da! casa a cărei ferestre încremeniseră încleiate în praf și rugină, cu straturi groase de hârtie lipită de dinăuntru, nu pentru ciori, ci pentru soare, pentru lună, pentru stele lua-le-ar dracu pe toate și pe toți ce vor să-mi lumineze casa, își zicea locatarul înainte de potopul năucitor și mânjea geamurile cu tot felul de unturi și amestecuri din plante să se prindă iedera și mușchiul, să crească pe geamuri, pe ușă, pe prag, să o învăluie în verde, să prindă rădăcini de casă și casa de iarbă să se amestece cu pădurea ca o prelungire insesizabilă, unde carnea de carne să se lipească în corpul adoptiv, dar iarba nu crescuse, și cât crescuse acum nu se mai vedea din pricina ciorilor și trupul o alungase ca pe o tumoră mare și neagră, infectată, și o lăsase să zacă în drum, în praf și ciori, pământul o respinsese și el și casa se regăsi, ca uleiul la suprafața apei, peste el, deasupra, privind acest ingrat cu bunăvoința maternă a femeii obosite, slăbite de atâtea și atâtea încercări de naștere întrânsul, avortată și abandonată în tomberonul ciorilor moarte, așa era casa, fir-ar să fie că și-a contruit-o la mama naibii cum ziceau țăranii, pășind cu greu prin moartea neagră, botezați în licărirea împietrită a fiecărui ochi deschis de cioară moartă, botez cu moarte, ură și blesteme, „și ei stau și joacă și beau, și noi, noi după amărâtul ăsta care nu ne e de niciun folos, nici casa n-a putut să și-o curețe, nici drumul să-l desfunde” de păienjenișul ghearelor inerte, ascuțite, ca mici colți de pisică sălbatică agățată la fiecare ridicare a bocancului și înecată în vomă.[...]



made in china, cap III, partea a treia
cum se ratează un scriitor

[...] Îl strigară până când chemările se transformară în răcnete înfiorătoare, îl înjurară. El nu răspundea. O fi mort, ori plecase, se întrebau, însă niciunul nu îndrăznea să deschidă ușa, să o forțeze dacă era închisă, să intre, să verifice de viață cavoul ciudat ca mai apoi să ducă vestea în sat, fie bună, fie rea, oricum mâine toturor le va fi indiferentă soarta inutilului poet ce le făcea duminicile și sărbătorile mai blânde, mai frumoase, oricum nimeni nu va duce dorul stihurilor frumos aranjate, lungilor poeme de dragoste ori ascuțitelor poezioare cu tâlc și glumă, iar poimâine îl vor uita cu totul, praf de șters de pe mobile, cioară arsă la marginea satului, nici fum din el nu va mai inhala nimeni, nici hainele nu i le vor purta săracii, ce să poarte, dacă nici lui nu-i erau bune, nu îi acopereau pielea vânătă de la întuneric, ce să facă cu hainele rupte, peticite, cu dezlânarea sărăcăcioasă a pantalonilor, cu largile și peticitele pulovere, cu pălăria desfundată, cu tot ce avea el, casă și atât, în casă mai nimic, ce să facă cu ce lăsase acel individ cu care ei nu făcuseră nimic. Niciodată.
[…] Citiră cu glas tare bucata de hârtie pe masă aruncată, ca ultimă dorință, ca ultimă chemare, în casa bântuită și fără răsuflare, îl găsiră mort, poetul cel nebun, cel inutil, ce sărbătorile le-nfumuseța cu veșnicul său cânt, tânguitor, șăgalnic, dar niciodată rece, acel poet ce viața își petrece în stihuri și în slove de nimeni înțelese, ce-aprig se răzbună pe foaia albă, galbenă sau brună, lividă pagină ce-l inhiba, în nopți cu lună plină cuvinte așternea, pe foia albă ca de nea. Poetul nu gândea ci doar scria: „de ce să se culce cu mine vreo fată prea frumoasă, cu ce eu o atrag, ce vorbe să îi spun, și ce bucate alese în față să îi pun, ca după, cu mine să se-nfrupte, ce taine neștiute ar trebui să aflu, ca prea frumoasei mele să-i sucesc capul?. PS: și cât de multe clișee să repet, ca pe atâția alți poeți eu să-i întrec?”
Îl găsiră mort, întins pe podea, lângă masă, înfășurat în pagini de cărți. Arăta ca o mumie. Așa cum văzuseră ei în documentarele de la televizor, bandajat de la gât până în picioare cu mantia sfâșiată de scris a paginilor tipărite, lipite prin cine știe ce procedee. Un om mort într-un giulgiu de hârtie, într-o casă care cu greu putea fi numită casă, cu un scaun, o saltea veche, o masă șubrezită și un dulap sub care, neputincioase, copertele zăceau despuiate, privind cu titluri pretențioase la cei doi intruși. Zăcea acolo hoit neatins de viermi, de măcinarea timpului, înfruntându-l, uscat, cu pleoapele mari, odată cărnoase, trase acum spre sprâncene, cu ochii mari, bulbucați, dar scurgându-se ușor peste pomeții supți, cu nările imense și nasul ascuțit, cu buzele livide, cu fața stearpă, nerâzând și neplângând totodată, ascunzând cu o dulce perfidie surâsul aceluia care a înțeles, cu pajiști și păduri ascunse în pupilele largi, perdele trase lăsând să se ghicească bucuria adevărului pe care el cunoaște și noi nu, cu părul crescut în barbă, dându-i o seriozitate de care nu a avut parte niciodată, solemn, cadavrul își destănuia inițierea.
Fără frică, cei doi se apropiară de hoitul înfășurat în hârtii, fără să le înțeleagă rostul, fără să înțeleagă moartea, îi închiseră ochii și plecară.



made in china cap III partea a patra
cum se ratează un scriitor

A doua zi tot satul era strâns în curtea primăriei. Cadavrul fusese adus aproape pe întuneric și acum aștepta deciziile consiliului întins impasibil pe masa de protocol.
Înainte să ajungă primarul și să interzică accesul la mort câteva femei pătrunseră în primărie și, după ce au aprins mucuri de lumânări în sfeșnicul de la căpătâiul mortului și au îndreptat toiagul de pe piept, l-au studiat cu grijă închinându-se atât de des încât le obosiră mâinile iar unghiile murdare se rotunjiră de a frecarea cu hainele aspre. Acum ele povesteau tuturor ce ciudățenie văzuseră, cât de tare era veșmântul mortului și cum luase el forma corpului, cum arăta poetul, cât de palid și cât de înspăimântător acel rânjet fixat pe buze până când putrefacția îl va transforma într-un amestec de carne, mucegai și dinți cariați, cum se holba el la ele prin pleoape, cu supremație, iar unii țărani plecau din curtea primăriei, se duceau la casele lor unde îi așteptau cu sufletul la gură cei care din pricina treburilor rămăseseră în cămine și le povesteau cum mortul nu are voie să fie văzut de nimeni, că primarul ordonase asta dar ei zăriseră cadavrul și era înfricoșător, le povesteau cum văzuseră ei cu ochii lor că poetul arăta mai viu decât când era viu și veșmântul ciudat aducea mai mult a costum de ginerică așa alb cu negru și goneau copiii cu gura căscată să nu audă urechile lor asemenea lucruri iar copiii ocărâți fugeau și se strecurau încet-încet trăgând cu urechea și fugeau iarăși când erau goniți și până la urmă plecau la joacă unde inventau tot felul de jocuri macabre în care își băteau joc de moarte. Așa erau copiii și poate ei înțelegeau cel mai bine, mult mai bine decât toate discuțiile părinților, dicuții în care moartea consăteanului era privită cu seriozitate și întoarsă pe toate fețele iar copiii râdeau de ea, luând fiecare locul mortului pe rând ca mai apoi să se ridice din praf și să calce în picioare sperietoarea adulților.
În primărie edilul intrase în sala mortuară cu un foarfece recent ascuțit și începu să taie giulgiul. Tăia de la gât în jos urmărind un ecuator invizibil. Până la urmă carcasa se despică în două și atunci trupul mort se desfăcu și el iar din stomac înflori un mănunchi de manuscrise ca buchetul de flori ivit din mâneca unui magician oarecare.




***

foto reprezintă: Elian Donan Castle, cu dedicație pentru Dana Banu