Conștiința poate însemna multe. Visul este și el stare de conștiință. De obicei însă folosim cuvîntul pentru starea de veghe, de trezie, de conștiență. Tot de obicei sîntem conștienți simultan și de persoana noastră și de lumea pe care o conștientizăm mai mult sau mai puțin pe alese, sectorial.

Oricine a făcut o activitate intensă, care cere o mare concentrare, poate mărturisi că a fost absorbit de această activitate pînă la uitarea de sine. În cea mai mare parte a timpului, cîmpul conștiinței sale a fost în asemena măsură acaparat de ceea ce făcea încît, la propriu, se poate spune că nu mai știa de sine. Nu cred că există cineva care să nu fi sesizat că, la fel ca atunci cînd se trezește din somn, după asemenea episoade există o ezitare – de multe ori extrem de savuroasă - în a reveni prea repede la a ști cine ești și ce te doare în identitatea ta particulară.

Este, de fapt, una din marile șanse ale omului de a se deconecta, de a reuși să nu se preocupe permanent, excesiv și nociv de persoana sa. Dar și un fel de dovadă circumstanțială și empirică a faptului că există o tendință firească a conștiinței de a se elibera de balastul sinelui pentru a duce la capăt lucruri mai delicate, mai laborioase, de o calitate superioară interesului deplasat pentru tot ce-i trece prin cap fără un efort de disciplină mentală și emoțională.

Fără îndoială că în asta constă și drogul muncii: omul se uită pe sine în activitatea care îl gratulează cu un fel de euforie a bunei funcționări. Se detașează de tot ce-l stresa în raport cu viața în întregul ei și se dedă impenitent (și ușor motivat de faptul că oricum „își face datoria”) muncii, indiscutabil mai lesne de suportat. (Cine a citit cu atenție însemnările zilnice ale lui Cioran și Ionesco își poate da seama cît de mult au avut de suferit acești oameni care „n-au muncit” și au fost prea mult timp și prea intens conștienți de sinele lor prăpăstios.)

În acest sens spun că există o generozitate a conștiinței. Ea poate să se dăruiască pe de-a-ntregul - punînd pe moment în paranteză eul celui ce este acea conștiință - unei preocupări, contemplării unui obiect, cugetării, gîndului, meditației, unui sentiment, reveriei. Unui conținut străin sinelui care o va umple în totalitate și va împinge conștiința de sine, faptul de a ști tot timpul cine ești și ce-i cu tine, pe un plan inferior, exterior, de unde, după necesități, ea poate fi oricînd recuperată.

„Pînă la pierderea de sine.” Experiența noastră curentă ne convinge că așa ceva ni se întîmplă cu regularitate. Ne „dăruim” conștiința chiar atunci cînd o facem cu greu sau cu regret. Cînd învățăm sau citim facem la fel. Nu reușim să ne „concentrăm” pînă cînd nu pierdem legătura cu ceea ce ne preocupa înainte (incoerente și obsedante probleme personale) și ne transpunem: intrăm oarecum în transă, pătrundem într-o zonă ciudată în măsura în care ne lăsăm pătrunși și absorbiți de ciudățenia ei.

(În „Punct, contrapunct” al lui Aldous Huxley, există un pasaj savuros care ilustrează imposibilitatea de a citi măcar două fraze cînd nu te poți „dedica” lecturii. Guvernanta, în timp ce micuțul doarme după amiază, ține să se cultive și deschide „Avuția națiunii” a lui Adam Smith. În timp ce citește prima frază despre piață (în sensul abstract, economic) își amintește piața de zarzavaturi din orașul ei natal, la a doua frază, își aduce aminte că ar trebui să taie mînecile unei rochii și să-i pună volănașe. Neînțelegînd nimic, reia de mai multe ori cele două fraze și alte gînduri și emoții o încearcă la fel de nărăvașe. Activitatea mentală spontană – conștiința năbădăioasă de sine – n-o lasă să pătrundă nici în ruptul capului în text.)

În această posibilitate a conștiinței stă și aptitudinea mistică a omului. Experiența „pierderii de sine” este simultană cu o stare de bine, de euforie, uneori de extaz, de resimțirea „unității” pe care nu o simți cînd n-ai uitat de tine. Identitatea nu mai este percepută ca separare a insului de tot (orgolioasă sau suficientă, dureroasă sau încîntată trufaș de sine), ci ca o echivalență care face să coincidă lucrurile opuse: Conștiința = Ființa (și aici nu e vorba de „o ființă”, ci de Ființa nedespicată, unică, totul).

Eu vorbesc despre experiența mea curentă, nu despre tehnici și exerciții ascetice, nu despre intenții preconcepute de a provoca și a atinge vreun extaz mistic. Aș spune mai degrabă că este vorba despre trăiri lirice la care are acces oricine are un pic de predispoziție și nu se teme să-și încerce stările cvasi-mistice ivite spontan în anumite împrejurări. E adevărat mult mai rar decît cele obișnuite, ale dezordinii activității mentale cotidiene.

În comentariul său, pe care îl face la „Uitarea de sine”, Ioan Peia ține morțiș să identifice conștiința cu știința suferinței necontenite, neconsolate și fără de leac:

„Fericiți sunt numai dobitocii, pentru că, nu-i așa! habar nu au ce se întâmplă cu ei! A nu ști, da, e un fel de stare de prostrație, căzută în putina cu melancolie a lipsei de identitate. Cine e conștient cu adevărat, nu se poate abandona îndobitocirii contemplative. Cine știe, suferă! Tot timpul. Ori, în atare situație, nu poți deveni imperturbabil, și, prin consecință, generos, apolinian, nu poți atinge "extazul ființei" (care? întreb din nou...), fără să începi a semăna cu un pensionar reciclat al azilelor de handicapați. Cine nu știe, nu există! Cine știe, nu poate fi fericit. Adică nu poate avea starea de exaltare bovină, în care simțurile schelălăie frumos în patru labe, la ușa seniorală a Eu-lui, care, momentan, le-a trimis la plimbare!” “Ca aspect laic, ca să zic așa, reveria este o invenție de rit elitist pentru aristocrații pârâți ai statului degeaba!”

Ceea ce ar trebui să combat ar fi deci acuzația de defetism existențial, de inconștiență în sens de iresponsabilitate, de abandon vinovat și laș al celui ce de fapt, mereu vigilent, ar trebui să se pronunțe, să spună: „eu” sînt, simt, rostesc starea de grație, de exaltare. Sau, mai curînd, pe aceea de durere, depresie, resemnare trufașă.

Cred că aici e vorba de opțiune și miză. El a optat pentru o conștiință atîrnată de toate circumstanțele întîmplătoare ale eului, eu pentru una care se poate elibera – din cînd în cînd –, în momentele ei de glorie, de aceste regretabile atavisme pentru a fi conștiință matură, deplină, așa cum îi cere vocația sa: generozitate a înțelegerii, participării, empatiei. Mă îndoiesc însă că va avea printre cei de pe acest site prea mulți adepți, dispuși să creadă că reveria și contemplația sînt pură îndobitocire și totodată handicapare elitistă. Iar fericirea – exaltare bovină.