agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-09 | [This text should be read in romana] |
– Doamnă Irina Odăgescu, sunteți o personalitate marcantă în viața culturală românească și mondială. Care a fost momentul când ați realizat dorința de a vă exprima prin sunete?
– Această dorință trebuie să o leg de una care a apărut înainte: aceea de a mă exprima în versuri; cred că aveam 9 ani; în timpul acela cântam la pian, aceasta fiind dorința mamei mele, ca eu să devin pianistă. Lucrurile s-au precipitat însă în cu totul altă manieră. Din copilul zburdalnic și plin de vioiciune, m-am transformat brusc, în decurs de numai un an, într-o fetiță cu fire meditativă, în care umbrele de tristețe îmi umpleau sufletul și chipul. În acea perioadă aveam 10 ani; tatăl meu, unul din marii intelectuali ai țării românești, a fost arestat politic între anii 1949-1964: se numea Emil Odăgescu, era avocat, fost asistent la Istrate Micescu, care a murit în închisoare. În aceste condiții, copilul din mine a fost înlocuit cu un personaj devenit brusc matur; trebuie însă să recunosc că, din punct de vedere personal, m-a urmărit norocul, care pe de o parte se numea mama mea, Clementina Demetra, și care și-a dedicat viața întreagă realizărilor mele; ea însăși având o voce de soprană de coloratură pe care nu a folosit-o în scopul realizării unei cariere; a urmat și ea Dreptul, la fel ca tatăl meu și când a văzut că am înclinații muzicale, a făcut tot ce a fost omenește posibil pentru ca să am o pregătire. Un alt noroc au fost profesorii, de la care am primit permanent lecții gratuite și care și-au făcut un sens de existență profesională, ajutându-mă să-mi desăvârșesc drumul: Alexandru Pașcanu, Vinicius Grefiens, Mihail Jora. – Talentul și înclinația spre muzică le-ați moștenit, sau a fost numai un har de care ați avut parte datorită sensibilității înnăscute și perceperii atât de intens a mediului înconjurător, încât ați simțit nevoia de a-l materializa, așternând pe hârtie note care reprezentau exteriorizarea unor melodii pe care subconștientul dumneavoastră le crease? – Talentul muzical a fost moștenit de la mama mea și desigur se datorează și structurii mele psihice, transformată datorită unei vieți foarte particulare! – La o vârstă fragedă ați avut de luptat și cu efectele unui accident stupid, fiind lovită de un alt copil cu un bulgăre de var nestins în ochiul stâng. – A trebuit să fac multe operații oculare și am pierdut doi ani de studii. – Care au fost studiile muzicale pe care le-ați urmat și cu ce profesori? – În țară am absolvit cursurile Universității de Muzică din București la clasa de compoziție cu Alfred Mendelsohn și Tiberiu Olah; în străinătate, cursurile de specializare la Darmstadt cu Xenakis, Ligeti și Stockhausen (1972 și 1976), în care cei trei compozitori își explicau sistemul componistic, prin prelegeri, concerte, filme documentare. Felul în care am început studiul sistematic a reprezentat într-un fel încă un noroc, pentru că, din întâmplare, am nimerit la Conservator – pe timpul acela pe Lipscani, căutându-l pe Alfred Mendelsohn, cu care aș fi vrut să iau lecții și pe care l-am regăsit în calitate de studentă mult mai târziu, atunci însă am întâlnit-o pe profesoara Maria Piticaru, care deși absolvise „Schola Cantorum” la Paris, era corepetitoare, fiind considerată fiică de chiaburi. M-a întrebat: „Ce știi să faci, fetițo?” Aveam 15 ani; m-am gândit să răspund „Mai nimic!”. Am răspuns: „Știu să cânt la pian cât de cât și am în servietă 100 de lucrări pe care nu am știut să le scriu corect”. Atunci mi-a propus să cânt o piesă de a mea la pian; și am mai cântat încă una și încă una... După care s-a uitat la mine cu ochii ei negri sfredelitori și m-a întrebat: „Vrei să iei lecții particulare cu mine? Și nu ești obligată să achiți vreun onorariu”. Mi-a revenit brusc entuziasmul de odinioară. Doamna m-a întrebat: „Dar cum te numești, fetițo?” Pentru mine era greu să-mi spun numele, pentru că de cele mai multe ori, dacă mă găseau la școală, constatam că a doua zi mă dădeau afară sau îmi înscenau tot felul de povești referitoare la familia mea, care desigur, era subiectul și motivația dării afară. Eram în clasa a VII-a elementară, când am primit o reclamație la școala de cartier pe care o urmam, că tatăl meu e închis politic. A venit directoarea la noi acasă și i-a spus mamei mele că urmează o anchetă și probabil voi fi dată afară. Mama a întrebat-o: „Aveți ceva împotriva copilului meu?”, „Nu avem note să o notăm; ne scrie muzică pentru festivitățile noastre, ne‑a scris o piesă în versuri cu muzică personală, pe care o vom juca anul acesta; își ajută colegele cu multă dăruire”, și atunci mama a întrebat: „De ce o dați afară, nu e ea de vină” și a continuat „mergeți dumneavoastră unde știți că e bine – la Partid – și explicați-le că pentru mine sensul existenței e acest copil; având în vedere că din om am devenit neom, că din licențiată în drept am ajuns muncitoare în fabrică, unde am cărat baloturi de hârtie în spate și apoi am fost infirmieră la nebuni, cu slujbă numai de noapte, în timp ce mi-a fost închis și tatăl, fost Ministru al Muncii, Stan Ghițescu, după deces fiind aruncat în groapa comună la Sighetul Marmației; pentru mine nu mai contează această viață, dacă i se vor frânge aripile copilului meu, atunci mă voi spânzura în fața școlii dumneavoastră”. Directoarea s-a dus și a anunțat forurile superioare de intenția dramatică a mamei mele. Rezultatul a fost că au convenit să nu mă dea afară, în prealabil venind o Comisie în inspecție la cursuri pentru a-mi verifica valoarea. Încet, încet, problema s-a stins. La sfârșitul acelui an, s-a jucat piesa mea de teatru în versuri, eu nu am fost chemată pe scenă, dar am primit după spectacol un buchet de cale albe de la Directoare, împreună cu cuvintele: „Irina, să nu suferi că nu ai fost pe scenă acum; toți care sunt acum pe scenă nu vor mai fi, dar tu vei intra probabil pentru totdeauna“. Aveam 14 ani. – După câte vi s-au întâmplat, nu e de mirare că ați compus extraordinara rugăciune „Tatăl Nostru” și „Cântarea Pătimirii noastre” după Octavian Goga. Știu că sunteți o persoană generoasă, dar nu ați dori să știți cine a fost persoana care v-a reclamat? – Poate că am să-mi consult dosarul, dar pentru aceasta trebuie să am timp. – În prezent sunteți Profesor Universitar Doctor la Universitatea Națională de Muzică din București, disciplina „citire de partituri”. – Postul l-am ocupat prin concurs, iar doctoratul l-am susținut în anul 2003 cu Simfonia corală „Timpul Pământului” – după Goga – pentru cor, percuție și recitator, având coordonator pe compozitorul Dan Buciu, rectorul Universității Naționale de Muzică din București. Sunt Secretar al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și coordonator al Secției Corale a Uniunii. – Îmi permit să remarc și faptul că sunteți căsătorită cu o personalitate din același domeniu de activitate și care vă împărtășește pasiunea pentru explorarea naturii montane, în timpul liber. – Muzica este contextul în care exist, iar structura psihică este cea care îmi dă echilibru. Bineînțeles, soțul meu, Teodor Þuțuianu, cu care sunt căsătorită de o viață, contribuie la liniștea mea sufletească; este Profesor Doctor la Catedra de Compoziție și Forme Muzicale, disciplina Polifonie a Universității Naționale de Muzică București, Decan al Facultății Teoretice a aceleași Universități și în același timp muzicolog și membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor. – Ce genuri de muzică ați abordat? – Muzică simfonică, vocal-simfonică, muzică de balet, de cameră, instrumentală și corală. – Aveți și lucrări scrise special pentru copii. – Sigur că am, în general mai puține decât operele ample corale, dar cele pe care le am reprezintă puncte de referință în creația mea. „Despre Pace” – cor de copii și pian, la fel ca și „Þie, Þară” și o piesă care nu are un titlu pentru copii, ci pentru tinerele domnișoare, „Ia românească”; în decursul anilor, aceasta a avut parte de interpretări naționale și internaționale sub bagheta fermecată a dirijorului Valentin Gruescu; „Urare de dragoste”, cor cu percuție în interpretarea excelentă a Corului de Copii Radio, având la pupitru pe Voicu Popescu; și această lucrare poate fi interpretată de copii sau de tinere fete, sau de un cor de femei. – Fiți amabilă și mai amintiți câteva din lucrările dumneavoastră. – Cantata „Tinerețe”, prima mea lucrare vocal-simfonică, scrisă în ultimul an de absolvență, 1963, și care a fost interpretată în același an la Ateneul Român de orchestra Conservatorului, condusă de talentatul Nicolae Ghiță, care din păcate a decedat foarte tânăr. „Mișcarea simfonică” și „Passacaglia” pentru orchestră, lucrări tot de tinerețe, care s-au cântat în concert în 1967 la Koszalin și Slupsk (Polonia), cu orchestre poloneze și dirijorul român Mircea Lucescu. Poemul pentru orchestră de cameră și recitator „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” (ultima mea lucrare), inspirat după un basm de Petre Ispirescu, care a fost interpretat la Londra de către „London Schubert Players” pe data de 10 decembrie 2005, în cadrul primului „Festival de Muzică Românească” realizat de Anda Anastasescu – președinta „Fundației Silvestri” și directoarea acestui prim festival de la Londra. – Desigur, ar fi necesar cuprinsul unui întreg interviu pentru a enumera toate cele 80 de opusuri, de discuri cu lucrări simfonice-cum sunt de exemplu: poemele coregrafice „Cântec înalt” jucat de 19 ori la Opera Română, libretul de muzicologul profesor Grigore Constantinescu, coregrafia Adina Cezar, dirijor Lucian Anca, „Bătălia cu facle” inspirat după tabloul cu același nume de Theodor Aman. – Acest poem coregrafic a avut parte de valoroase interpretări în țară și peste hotare: în martie 1992 la Bilbao, la al VIII-lea Congres Internațional al Femeilor din lumea muzicii, congres simbolic intitulat „O altă Istorie a muzicii”, având ca scop promovarea compozitoarelor valoroase din lume. Am fost invitată de onoare, poemul a fost tălmăcit de dirijorul Adrian Sunshine; a fost o selecție severă și faptul că am fost cântată a însemnat o izbândă a mea personală și a școlii românești de compoziție. – Am avut și eu bucuria să asist la concertul de la Ateneul Român, în martie 2006, când sub bagheta maestrului Cristian Mandeal, acest minunat poem a avut parte de o interpretare de excepție și de ovații prelungite din partea publicului. – În România, a mai fost dirijat de Carol Litvin și Cristian Brâncuși cu Orchestra Radio, de Mircea Cristescu, și în 1989 de Cristian Mandeal cu Filarmonica din București. Această lucrare a făcut obiectul unei emisiuni radiofonice susținută cu ani în urmă de compozitoarea Violeta Dinescu, cea care a făcut o carieră remarcabilă și care trăiește de mulți ani în Occident. – Să vorbim și despre discurile cu poemele corale. – „Oglindire” și „Pacea lumii”, cu Madrigalul dirijat, desigur, de maestrul Marin Constantin, cel care de fapt reprezintă un mit în istoria muzicienilor români și care a creat un stil în interpretare, alegând „voci albe” aproape identice care nu aveau în ele vibrato, pentru a se putea omogeniza perfect; acest stil a creat foarte mulți epigoni. „Oglindirea”, pe versurile poetei Mariana Dumitrescu, a fost cântată în extraordinara interpretare a maestrului la Istanbul, la Bologna, la Festivalul Enescu din București și în alte părți. – Din păcate, nu putem nominaliza cele peste 300 de concerte din țară și din străinătate. Și totuși... – În 1991, la Vitoria (Spania) „De dor și de voie bună”, Corul de Cameră Antifonia dirijat de Costică Râpă, la Fairbanks (Alaska) 1993 și Olanda, la Haga, în 1995, concert cu „Melos și violă solo”, în Anglia (1994) 5 concerte cu „Sonata pentru vioară și pian” la 5 universități engleze; tot în 1994 la Lima (Peru) „Sonata pentru pian și vioară”, cu interpreți peruani; în 1998 Corul de Cameră din Viena, dirijor Johannes Prinz a interpretat „Rugul pâinii” în limba germană; în 1999 la California State University – Northridge, concert cu „Muzică pentru două piane și percuție”; în Grecia (Salonic-2000) invitație UNESCO România, 3 lucrări de muzică de cameră; Agvia-2002 „Cântecul Miresei” (cor mixt, corala „Nicolae Oancea”, dirijor Valentin Moraru). – Aveți o sumedenie de cronici legate de multiplele activități pe care le desfășurați: componistice, didactice – atât ca profesor, cât și studii practice tipărite în scopul ușurării studiului pentru studenți, membru în diferite jurii de prestigiu, precum și crearea pentru prima oară în România, în anul 1990, a Asociației Naționale Corale, după modelul unei mari Asociații Corale germane de la Stuttgart (împreună cu compozitorul Dan Buciu și dirijorul Petre Crăciun), fiind și vicepreședintele ei până în anul 1998. Vreți să ne vorbiți despre aceste cronici? – Voi cita numai câteva: în legătură cu interpretarea la Bologna a lucrării „Oglindire”, ziarul italian „Carlino Spettacoli” (17 sept 1985), cronica „Sulle arie di Bizanzio-il coro di Bucarest” – în care Roberto Verti se întreba unde anume a trăit această compozitoare care a ieșit în evidență în mod remarcabil, fiind cântată alături de Penderecki. – Dirijorul Marin Constantin, în interviul acordat Rodicăi Sava, cu ocazia celor 25 de ani de activitate, apărut în Agenda Festivalului Enescu, a afirmat: „Am avut bucuria să aud în Italia aprecieri care o considerau pe Irina Odăgescu, cu piesa „Oglindire”, un compozitor mai valoros decât Penderecki”. – Un alt articol elogios în ziarul „El Peruano” din Lima: „Musica rumana contemporanea”, urmare a concertului cu „Sonata pentru pian și vioară”; după concertul din Alaska, cu „Melos pentru violă solo”, criticul Edgar Elian a scris articolul „Irina Odăgescu aproape de Cercul Polar” ,și multe altele. – Ați primit o serie de distincții în țară și în afara granițelor. – În țară: „Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor” de mai multe ori; la fel și Premiul pentru Creația Corală; „Marele Trofeu” la Concursul Internațional „Pacea Religiilor” ediția I -1997 – București pentru poemul coral „Tatăl Nostru”; premiul George Enescu acordat de Academia Română în 2003 pentru „Sonata pentru vioară și pian”, Ordinul și Medalia „Meritul Cultural în grad de Cavaler” (2004). Peste hotare: în 1981 Medalia de argint la Concursul de Muzică Polifonică de la Ibague – Columbia, pentru corul de femei „Balada”; în 1982 Premiul „Zilele Mondiale ale Muzicii” de la Graz, pentru poemul coral cu percuție „De doi” și Medalia și Diploma Concursului Internațional de Compoziție „Viotti-Valsesia” de la Vercelli (Italia), pentru „Sonata pentru vioară și pian”. – Televiziunile noastre, mă refer la TV Cultural și TVRI vă acordă spațiu în emisiunile lor? – În ultimul timp, instituțiile noastre media – cu excepția Radiodifuziunii Române, nu agreează ideea difuzării lucrărilor muzicale românești și pentru mine este un motiv de mare tristețe, întrucât se evită promovarea valorilor autohtone, fără un motiv real. Având în vedere că luăm din Occident cam tot ce e prost, ar trebui să luăm în considerație faptul pozitiv că în țările europene, Franța, Italia, Germania, posturile naționale difuzează 70-75% muzică autohtonă, restul muzică străină. La noi e invers. – Totuși, acum vreo 2 ani a fost o emisiune cu dumneavoastră la TVR Cultural. – Da, e adevărat, am avut două splendide medalioane realizate de Ivona Cristescu, la Uniunea Compozitorilor, la Universitatea Națională de Muzică București și la mine acasă, pentru a se scoate în evidență cele trei locuri existențiale și umane. – Aș vrea să ne dezvăluiți misterul creației: care sunt condițiile de care aveți nevoie pentru a compune? – Având în vedere că am spus la începutul acestei discuții în ce condiții am conceput prima lucrare, nu am simțit neapărat nevoia modificării mediului ambiant. Importantă a fost starea interioară, iar aceasta s-a tot modificat în funcție de evoluție, de pregătire și în special de modul meu de existență, care a fost determinat de efervescența vieții sufletești și a trăirilor în general, de propria structură psihică. Ar fi de adăugat permanenta dorință de exprimare prin sunete, pe care o simțeam că trebuie să meargă într-o direcție ascendentă, lucru care se întâmpla de fapt contra curentului; m-am bucurat de prietenia și prețuirea oamenilor din jur, a colegilor, a profesorilor și chiar a celor care ar fi trebuit să fie de partea opozantă, În situația în care am intrat de câteva ori în fața destinului, nu am capotat niciodată. Am intrat pregătită de viață și pentru marile câștiguri, și pentru marile pierderi. Am avut șansa să fac exact lucrurile care mi-au plăcut, nu au existat compromisuri în viața mea de nici o natură. – Sunteți un om foarte ocupat; sunteți și referent la anume teze de doctorat ale unor candidați din toată țara. – Având în vedere că acum câțiva ani am dat doctoratul în creație muzicală și muzicologie, sunt solicitată din când în când să particip la diverse doctorate în țară; am să dau câteva exemple concludente: oameni de mare valoare artistică în Þara Românească, dornici să-și îmbogățească cultura muzicală – dacă mai era cazul –, având în vedere că întreaga activitate a persoanelor în cauză însemna mult mai mult decât un doctorat. Ca „exemple pozitive”: este vorba de compozitorul Anton Șuteu, dirijorii Ludovic Bacs și Cornel Groza – toți trei și-au dat doctoratul la Cluj. – Viața dumneavoastră s-ar preta să fie ecranizată, englezii au făcut niște filme superbe, având subiect personalități din diverse domenii. Cred că mulți români care au suferit și care astăzi nu caută să se răzbune sau să tragă foloase materiale din supliciul lor, s-ar regăsi în multe întâmplări din viața dumneavoastră. – Din lipsă de timp nu am reușit să-mi scriu memoriile, dar cum vine vremea tuturor lucrurilor, va veni probabil și timpul acestora. Probabil că ar ieși un roman tare, în care ar predomina lupta surdă cu greutățile, iubirea imensă pentru mama mea, care a făcut sacrificii nenumărate, cu zâmbetul pe buze; iubirea eternă pentru soțul meu, care a înțeles idealurile mele și a putut să țină piept structurii mele, având și el o structură particulară. Afecțiunea deosebită pentru prietenii mei, care au înțeles aceleași lucruri și care au avut caracter, forță morală, unii chiar iubire, și care mi-au stat alături la greu. În general, tot contextul existenței a fost bântuit de contraste, de elan, de bucurie, de durere, de iubire pentru oameni și, probabil, de forță. Mulțumesc destinului pentru ceea ce mi-a dat, având în vedere că i-am intrat în față de mai multe ori și că, atunci când am câștigat, am fost fericită, iar când am pierdut, am înțeles inevitabilul. – Sunt convinsă că va fi un best – seller. „Diplomat Club“ nr. 8/2006 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy