„Iar de privești îndelung abisul, află că și abisul îți scrutează în adâncul sufletului”, sună un aforism nietzschean. Este aici presupusă o relație întrucâtva între conținător – conținut, bazată însă pe o stranie reciprocitate: în fapt, fiecare din cei doi factori implicați încearcă să-l cuprindă pe celălalt, într-o vagă și infinită tangență.
Logosul care transcende prăpastia este cel al prăbușirii. Caracteristică prăpastiei ca formă de accedere la neființă este devenirea negativă; o prăpastie nu este, ci se deschide dinspre plin spre gol. Ea nu are contur, ci adâncime. Nu are conținut în sine, ci este trecere spre gol. Golul și adâncimea sunt însă categorii apofatice, iar esența este de căutat în altă parte. În primul rând, ea nu poate fi intuită sau percepută; nu rațiunea sau intelectul o pot cerceta, scruta, ci sufletul. Sufletul care caută în prăpastie este ori golit de esență, ori preaplin de ea; în primul caz el caută, ca o formă de compensație, ceea ce poate fi și mai gol decât el, în al doilea – el acceptă să coboare către ne-esență pentru a o legitima drept ceea-ce-este-de-privit. Din momentul în care esența privește spre ceea ce nu-i aparține, ea a înglobat deja acel ceva în sine.
Atunci prăpastia este în sine lipsită de esență? Da și nu; căci esența ei este tocmai o lipsă de esență, este faptul de a fi trecere. Alice se prăbușește în prăpastie și ajunge în țara minunilor; aceasta nu este altceva decât lumea inversată; toată lumea e nebună, dacă n-ai fi nebună, n-ai fi aici – îi spune pisica de Cheshire. La sfârșit, când ființarea din Alice se revoltă împotriva neființei, ea aruncă lumii în care evoluase crudul adevăr – acestea nu sunt decât un pachet de cărți de joc. Alice cade în prăpastie fără a o fi privit dinainte, dar în întreaga carte ea evoluează și privește în prăpastie fiind deja în ea. Aceasta și explică de altfel continuul relativism al universului: eroina este când prea mică, când prea mare (înlăturând iluzia că lumea ar fi vreodată făurită potrivit nevoilor noastre), regulile pe care se sprijină existența (începând cu jocul de croquet și terminând cu procesul) sunt arbitrare.
Privirea lucrurilor înseamnă a privi dincolo de ele, conservându-și totodată prezența în alteritate. A privi într-o prăpastie este deci a privi în și dincolo de ea, a refuza cu alte cuvinte ființara pură și a păstra concretul. Dar ce se află dincolo de prăpastie? Dincolo de ea ca neființă se află ne-ființândul, ceea-ce-nu-este și ceea-ce-nu-vorbește-ca-neființă, dar care se află acolo ca o chemare. Deschizându-se întrucâtva, prăpastia constituie deci o stranie chemare mai mult decât o respingere. Ne-ființândul cheamă ceea ce este slab în lume pentru a-l asimila; el știe că orice ființează își are partea sa de neființă. Abia aici survine adevărata prăbușire în... Neființa este ceea-ce-nu-este, ne-ființândul nu suportă însă nici o legitimare; prima asimilează, acesta anulează – abia el este adevărata boală a lumii. Lumea nu e bolnavă de neființă, ci se îmbolnăvește neființând.
A se uita în gol este a se preda neființei. Omul care se uită ratează ființarea (uitându-se în gol, se uită pe sine); cel care privește, o salvează. A se uita – uitarea este treaptă, a privi – privirea este de sine stătătoare. Privind iei în stăpânire lucrul. Atunci când te uiți în prăpastie, ea te privește.
Oamenii care „vorbesc prăpăstii” nu sunt ei cei care se uită în cuvânt înainte de a-l rosti? Ei nu privesc Ideile, ci caută formele acestora. Vorbirea lor este o trecere spre gol, fără legătură cu realul în sine. În schimb, aceia care caută Ideea o au dinainte în ei, predeterminată. Pe undeva a întrevăzut Platon acest fapt, din moment ce în Menon arăta că nu caută decât cei care știu ce să caute, care – așa-zicând după Pascal – nu ar fi căutat esența dacă n-ar fi găsit-o. A vorbi prăpăstii înseamnă a-ți nega vorbirea, a vorbi vorbirea și a scăpa limbajul. Peste tot unde simplele vorbiri se întâlnesc, neființa apare. Nu ființa cade în prăpastie, ci aceasta din urmă se urcă în ea. De aceea, prăbușire-de-sine nu există; prăpastia te prăbușește întru uitarea ta de tine.


Răzvan Ventura