Este unul dintre cei mai importanți poeți români de după ocupația sovietică. Fiu de ardeleni, oameni ai pământului, își începe studiile de filologie la Cluj, de unde pleacă supărat, în urma unei repetenții datorată profesorului și criticului literar Mircea Zaciu. Mai târziu își vor explica unul altuia circumsatnțele și vor deveni prieteni (au intelectualii transilvăneni partea asta bună: nu-și uită obârșiile și țin la neam, indiferent dacă-și cunosc sau nu gradul de rudenie; la ei contează înrâurirea spirituală). A fost apreciat încă de la debutul cu volumul Cum să vă spun (1964). În 1968 a terminat Facultatea de filologie din București și a fost oprit asistent, cu sprijinul lui G. Ivașcu, Zoe Dumitrescu Bușulenga și Mihai Beniuc. Precizarea nu-și găsește locul aici ca să-i minimalizez meritele, ci să arăt că pe atunci se intervenea în favoarea tinerilor pentru calitățile lor, ci nu în urma pilelor politrucilor sau îmbogățiților.
Lui îi datorez eu terminarea anului întâi la universitatea clujeană, de unde el plecase mai înainte, lăsâd în urmă legenda unui tânăr talentat și răzvrătit, care cuceriste Capitala României (pe atunci ardelenii, asemeni înaitașilor, mai credeau că ”soarele pentru toți românii de la București răsare”; între timp, unii dintre urmași au uitat sau nu au știut niciodată rolul armatei române în Marele Război pentru întregirea neamului și le displace mirosul de mici al ... miticilor bucureșteni, dar nu dezavuiază lefurile mari din ministere).
Era toamna anului 1965 și eram singurul student restațier la limba slavă (în urma unei borobațe pe care o făcusem, fără specific academic). Într-o sală mică, doar eu și profesoara de slavă veche, exigentă și necomunicativă, ca toate lingvistele trecute de prima tinerețe. Transpiram tot: nu doar nu știam să comentez un text, dar abia descifram literele chirilice de pe niște fotocopii șterse și murdare de degetele generațiile precedente. Nu i-a trebuit mai multe de un minut profesoarei ca să-și dea sema ca sunt ”străin la vorbă și la port” de limba slavă și să-mi spună că nu mă poate trece și că nu-i pasă de argumentele mele: copil sărac, cu bunici bătrâni, tată olog, unchi colectivist, fără talent la limbi străine, ”desculț și gol, făr-adăpost, etc, etc., tot ce poate inventa un student chiulangiu, actor improvizat. Profesoara nu și nu! Dar, vorba lui Eminescu, ”de dragul Mariei și-al Mântuitorului, lucește pe cer o stea călătorului!” Ușa se deschide și intră un asistent, Mircea Borcilă, pe care nu-l avusesem la senminar, dar mă cunoștea. Dă cu ochii de mine și zice: nu vă mai pierdeți timpul cu el, că e băiat deștept, îl știu eu. O fi, ripostează doamna (tot asistentă, deși era mult mai în vârstă), dar nu știe nimic și nu pot să-l trec. Dați-i un șase-șapte, devine concesiv Borcilă, că am ceva foarte important de discutat cu dumneavoastră. Nu, nu, protestează profesoara, nu-i dau nici cinci! La care Borcilă izbucnește: ” ce dracu, doamnă, îl lăsăm repetent și pe ăsta, cum am făcut și cu Ioan Alexandru? Păi atunci să nu ne mai mirăm că pleacă toți studenții buni la București, ajung acolo mari scriitori și nu vor să mai audă de facultatea noastră. Când vă spun eu că ăsta e poet mare, știu ce vorbesc, dați-i cinci și lăsați-l în pace!” Că n-am devenit poet mare, e adevărat, dar am obținut nota de trecere pe barba lui Ioan Alexandru.
Mai târziu ne-am întâlnit de mai multe ori, ca sudenți la filologia bucureșteană, el cu un an mai mare, dar, mai ales, ne întâlneam la cenaclul Junimea, condus de G. Ivașcu, unde veneau viitorii sau deja scriitori: Adrian Păunescu, Petru Popescu, Ilie Constantin, Ana Blandiana, Constanța Buzea, G. Alboiu, Florentin Popescu, Gheorghe Pituț, Laurențiu Ulici și mulți, chiar mulți alții, inclusiv din generația bătrânilor. Ioan Alexandru era blând ca un miel. Până începea să vorbească, atunci vocea lui suna ca un tulnic. Avea dar oratoric și trezea aplauze. Vorbea cumpătat și lăsa totdeauna impresia că spune lucruri adânci. Ascultat cu atenție, impresia se transforma în certitudine.
Între 1968-1972 urmează studii postuniversitare în Germania, unde studiază teologia, filologia clasică, filozofia. Întors în țară, ține la Universitatea București un seminar de limbă și civilizație ebraică. Opera îi este tradusă în mai multe limbi străine și devine un nume destul de cunoscut printre scriitorii străini. Are întâlniri și dezbateri particulare cu mari gânditori ai timpului. Publicului larg de la noi îi este cunoscut și prin remarcabilul gest făcut în timpul mineriadei, când senator fiind, iar minerii au dat buzna în sala Senatului, el le-a ieșit înainte cu crucea în mână interzicându-le să calce legile democrației. S-a stins din viață prematur, în urma unei congestii celebrare.
Pe lângă volumele de Imne, menționăm volumele Vina și Vămile pustiei, ale căror titluri vorbesc prin ele însele despre religiozitatea poezie lui Ioan Alexandru. Despre traducerea cărții biblice Cântarea Cântărilor ne vom ocupa mai pe larg după ce vom puncta câteva elemente esențiale ale acestui mare poet religios.
Parcă presimțind boala care avea să-l țintuiască vreme îndelungată într-un cărucior cu rotile, Ioan Alexandru (a debutat cu prenumele Ion) simte suferința ca pe o formă de purificare. Poemul Iov reface, aproape identic, din punct de vedere al conținutului, istoria biblică, fiind scris la persoana întâi, în numele patriarhului:
Mi s-au luat și turme și averi
Și pruncii toți și carnea de pe mine
Și prietenii ce știu că mă cunosc
Duc mâinile la gură cu rușine.
Este, pe scurt, raportul Scripturii: ”Și deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, și a izbit în cele patru colțuri ale casei: Casa s-a prăbușit peste tineri, și au murit. Și am scăpat numai eu, ca să-ți dau de știre.”
Afară scos la groapa cu gunoi
Buboaiele pe mine se desfată
Și lacrimile câte mi s-au dat
Într-un pârjol pierit-au dintr-odată
N-a mai rămas în preajmă nici un simț
Pe care să mă bizui o clipită
S-au năruit și stelele pe bolți
Și-i puhavă și roată și copită.
Dar eroul rezistă, așa cum declară Biblia. Fără să se depărteze o clipă de la mesajul cărții, Ioan Alexandru îl aude pe neferict-fericit rostind altceva:
S-a stins în mine ultimul cuvânt
Cu ultima scânteie ce îngheață
Însemn răboj cu sânge pe pământ
C-abia de-acum sunt gata de viață.
Așadar, poezia nu urmează decât în aparență schema biblică, fiindcă poetul nu prezintă în nici un fel dezbaterile teologice dintre Iov și cei trei prieteni (de fapt patru, fiindcă în final li se alătură și tânărul Elihu). În fond, însă, acesta este mesajul cărții: Iov intră în viață cu adevărat abia după ce trece proba. Și nu doar că îi sporesc averile și i se înmulțesc fii, dar chiar primește răsplata vieții veșnice, fiindcă în suferință el și-a întâlnit mijlocitorul: ”Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu și că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor, ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înlăuntrul meu.
Ioan Alexandru mai scrisese un poem despre Iov în anul 1967, cu el se încheia volumul Vina, apărut la Editura Tineretului. De data aceasta vorbește autorul, nu se dă cuvântul lui Iov. Tonul este voit prozaic, iar „acțiunea” este necanonică, prezintă un moment inexistent în Biblie, dar în același spirit. Iov se găsește în momentul tragic după ce și-a pierdut și ultimul fiu (din cartea care-i poartă numele, știm că fiii lui Iov au murit toți o dată) și „începu să se convingă că moartea de-acum e singura lui tovărășie”. Semnalăm folosirea perfectului simplu din narațiune cu scopul de a aduce cât mai aproape de noi evenimentul și a ne face părtași:
Pierdu sensul faptei, rostul ispitei,
De la o vreme carnea de pe trup îl părăsea.
Ochii se întorceau în sine. Mâinile s-au oprit -
Iov trecea în lumea cealaltă fără pic de regret,
Fără pic de știință,
Așa cum s-au născut și au murit morții
Înainte de a se naște Dumnezeu.
Se observă destul de ușor drumul parcurs de poet, alături de Iov, de la lipsa de regret, tratarea morții ca o banalitate sau ca pe cel mai firesc lucru, în 1967, când poetul avea 26 de ani, și popasul din 1981, când Iov, prin suferință, e călit pentru viață.
Nu doar în tragedia lui Iov descoperă acum poetul sensul vieții, ci în orice încercare:
În durere i-o făgăduință
Mai presus de toate câte sunt
N-o dorești ajunsă la ființă
Câtă vreme încă ești pământ.
Ca poet, desigur, el are și o altă percepție a suferinței, sensibilizarea artei. Pe urmele lui Lucian Blaga - cu care se aseamănă nu doar pentru că sunt ardeleni ca origine - care zisese că nici o durere nu este atât de mare încât să nu se transforme în cântare, Alexandru realizează acum dimensiunile ei urieșești, dar și sensul: partea inconsistentă va deveni vers:
Nu e vas în stare s-o cuprindă
Și ți-e teamă că venind prea des
Umbra ei de aur licărindă
Să nu se prefacă în eres”
Odată însușită lecția suferinței, poetul va înțelege fără eforturi că nu se poate pleca de pe pământ fără să nu ajungă la „ împăcare și desăvârșire”, fiindcă acesta ar fi semnul că prin durere n-a străpuns dincolo de fire, unde se află rodnicia, semnul vieții. Acum știe că iubirea este fără răsplată și fără margini și cu ea se merge „până la nesfârșit”. Iar ea nu poate fi declarativă, cere să fi „ sângerat până la milă”. Maturizat, poetul află și care este rostul modestiei:
Și de-oi fi fost din când în când smerit
Tot fumegam o candelă sterilă. (Mărturisire)
Observase mai sus, odată cu el, că suferința este cheia ieșirii onorabile din viață, că ea oferă șansa purificării, dezgolirii și a eliberării. Evident, nu suferința în sine, nu are Domnul nevoie de necazurile noastre, El cere doar să ne purtăm crucea ca să câștigăm viața, el a cerut renunțarea la bogăție, de pildă, doar acelora care erau încurcați de bogăție ca să-l urmeze. Dar nu doar suferința trebuie privită prin prisma nemuririi. Acum:
Moartea lucrează pentru veșnicie
O clipă-i dată numai să mă ție
E-ngăduit să vămuiască-n mine
Numai o umbră ce nu-mi aparține
Conștient că trupul nu i-a aparținut, că, așa cum spune Pavel, el este templul Duhului Sfânt, acesta devine un instrument pentru marea trecere, o anticameră a Paradisului. Și nu e vorba de păstrarea simbolică a unei amintiri, ci de chemarea la viață a întregii ființe:
Făptura mea întreagă va rămâne
Și ochi și grai și ranele din mine
Numai iubire și seninătate
Să pot să cânt veciile străbate.
Observăm că la Ioan Alexandru nu întâlnim o concepție panteistă asupra vieții, omul nu va trăi prin natura care „l-a creat”, ci prin credință va învia în trupul pe care l-a avut, ca să aducă slavă. Întocmai speranța pe care o dăduse și Apostolul Pavel creștinilor din Corint: „Și după cum am purtat chipul celui pământesc, tot așa vom purta și chipul Celui ceresc. Ce spun eu, fraților, este că nu pot carnea și sângele să moștenească Împărăția lui Dumnezeu și că putrezirea nu poate moșteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați.„
Dimpotrivă, poetul constată acum că pământul e neîncăpător, nu se poate edifica aici o viață veșnică și nici nu se poate călca un drum care să asigure păstrarea urmelor:
Drumu-i prea lung pământul e prea strâmt
Nu-i loc aici mai mult de o cărare
Și neumblatul celălalt preamult
Mă spânzură la ceruri de picioare. (Autoportret).
Acum lucrurile par simple, dar ca să poată cuprinde cu ochii lui „candelele rodului aprins”, poetul recunoaște că a fost necesară o „ lucrarea îndelungă” și o „priveghere de nestins”. Iar procesul nu a fost un act individual, nu rolul faptelor sale de voință, ci săvârșirea unei slujbe speciale, a unei liturghii care să ducă la coacerea rodului:
Ce nesfârșită-n cosmos liturghie
Se săvârșește-n fiecare fruct
Să pot cuprinde-n palme veșnicie
Din harurile ei să mă înfrunt ( Grădină).
Odată descoperit planul mântuirii salvatoare, cunoscând evanghelia eliberării, poetul nu mai poate să tacă:
Mă doare inima de nu vorbesc
De nu îngreui țara cu cuvinte
Bălării și spini se îndesesc
Și sufocă-aducerile-aminte (Lacrima)
Iar timpul avut la dispoziție este scurt, apostolul ne îndemnase să răzbunăm, să câștigăm vremea pierdută iar poetul, pe urmele lui cere să nu se întârzie îndelung „în risipire”. Ce înseamnă pierdere a știut cel mai bine fiul risipitor din parabola Domnului, de la care Ioan Alexandru împrumută chiar și titlul:
E fără fund paharul cel amar
Cu cât îl sorbi mai cu împătimire
Te-ndepărtezi de celălalt hotar (Fiul risipitor)
La un moment dat, însă, odată cu trecerea timpului, poetul nu mai vorbește în numele Fiului, ci se adresează cu responsabilitate, propriului fiu, ca un contemporan Neagoe Basrab:
Fapta ta de viață cea mai bună
S-o păstrezi în taină pe pământ
Pe cât ești mai vrednic de cunună
Pe atât să n-o râvnești nicicând. (Fiul meu)
Așa cum am spus mai sus, Ioan Alexandru a făcut studii strălucite în Germania și și-a însușit limba ebraică biblică. Aceasta l-a determinat să traducă în limba română una din capodoperele literaturii universale, Cântarea cântărilor a lui Solomon. Cântarea cântărilor era foarte apreciată de poporul evreu, credincioșii o citeau în timpul serviciului de închinare de la sărbătoarea paștilor, cea mai mare sărbătoare israelită. „Ei asemănau Proverbele cu curtea de afară a templului, Eclesiastul cu locul sfânt, iar Cântarea Cântărilor cu Sfânta Sfintelor”.
Ioan Alexandru nu se mulțumește doar să traducă celebra carte biblică. Într-un studiu, intitulat modest Nota traducătorului, el prezintă locul pe care această carte îl ocupă în literatura lumii, atrăgând atenția asupra diverselor studii, inclusiv asupra analizei pe care o face Origene, comentând vers cu vers, cuvânt cu cuvânt această capodoperă. Ulterior, „Studiul pe text, descoperirea și adoptarea metodelor comparativ-istorice, a genurilor literare, a circulației motivelor și formelor asupra textelor vechi a impus noilor comentatori o viziune mai realistă și mai aproape de adevărul tăinuit de cuvântul acestor opere. Gunkel, la începutul secolului nostru (XX, n.n.), prin studiul aprofundat asupra Psalmilor, impune și aici teoria genurilor literare plecând de la poezia europeană.
În mod firesc, Cântarea Cântărilor a pătruns în cultura română odată cu traducerea celorlalte cărți ale Vechiului Testament, neavând, totuși, situația fericită a Psalmilor sau a Evangheliilor de a fi tipărită separat. Dar ea a fecundat poezia multor scriitori, de la poeții Văcărești până la Vasile Voiculescu. Deci se asemenea cărți se publicau în deceniul opt al secolului trecut, nu trăiau toți scriitorii români respirând propagandă ateistă.
Cât timp s-a ocupat de lucrurile mărunte, căutând, asemeni impresioniștilor, sensuri adânci într-o realitate abstractă, Ioan Alexandu a fost, aproape la unison, apreciat de criticii literari. Când a trecut însă la abordarea unor teme grave, cu semnificații profunde pentru neam, cântând cele trei țări române în Imne, criticii s-au depărtat de ei. Era la putere estetismul pur, se pregătea generația optzecistă, cu destructivismul ei și fuga de realitatea care ardea. În loc să vadă patriotismul ardent, aerul pe care îl poartă în adâncul plămânilor orice poet național, chiar ardeleanul Ion Negoițescu, estet subțire și complexat de neducerea la cap a bătăliilor bărbătești, vede în poezia lui Ioan Alexandru o întoarcere la semănătorism.
Talentat ca un rapsod, cu poezia gâlgâindu-i în suflet, având vocație de profet al propriei Transilvanii și de patriarh al neamului, poezia lui Ioan Alexandru se va ridica la cer cât timp va veghea crucea de pe Caraimanul Bucegilor.