„Cele trei pasiuni ale mele dintotdeauna au fost muzica, teologia şi metafizica.
Filosofia m-a dezamăgit, iar muzica am dezamăgit-o eu: n-am vrut să devin doar încă un pianist bun şi atît. Compoziția mă atrăgea, dar repede mi-am dat seama de limitele mele, dînd la iveală doar subproducții ancilare lui Debussy. Îmi rămînea aşadar scrisul. Cum iubeam cu pasiune teatrul şi literatura, am ales această cale” declara cu cîțiva ani în urmă Eric-Emmanuel Schmitt.Rezultatul a depăşit probabil orice aşteptări. După studii literare temeinice şi o carieră didactică în literatură şi filosofie, Schmitt a debutat cu teatru, în 1991. Les Nuits de Valonges cunoaşte un succes neobişnuit pentru un debutant (publicată în acelaşi an la Albin Michel, prestigioasa editură care îşi va asuma exclusivitatea operei lui). E jucată pretutindeni, tradusă, pusă în scenă pe alte continente... Poate ar fi bine să spun de la început că atît teatrul cît şi proza lui se bucură deja de mare popularitate în România, prin traduceri şi puneri în scenă remarcabile.
În 1994, a doua sa piesă a sa, Le Visiteur, cucereşte trei premii
Moliere, succesul internațional e încă şi mai mare, critica epuizează toate
superlativele, iar Schmitt se hotărăşte să-şi abandoneze cariera de Conferențiar
universitar în filosofie pentru a se dedica exclusiv scrisului. În anii 90
devine o prezență literară atît de pregnantă şi autoritară încît îl face pe
cunoscutul critic Pierre Marcabru să lanseze reuşita butadă: Voici un jeune
homme qui manque singulièrement de l’inexpérience! („Iată un tînăr căruia nu-i
lipseşte nimic în afară de lipsa de experiență!”). Dezinvoltura autorului e
remarcabilă, la fel şi prolificitatea lui. În 1997 lansează Varations
énigmatiques, jucată cu Alain Delon şi Francis Huster ca actori principali, iar
un an mai tîrziu Fréderick ou le boulevard du crime (Premiul Balzac al Academiei
Franceze) se joacă simultan în Franța şi Germania, Jean-Paul Belmondo
interpretînd rolul principal în versiunea originală, la Théâtre Marigny. Piesa
Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran e publicată şi jucată în 2001 (an în
care Academia Franceză îl premiază pentru întreaga operă dramatică) din nou
simultan în Franța şi Germania (Deustcher Buchpreiss), iar numai pînă în 2004
avea să se vîndă mai bine de jumătate de milion de exemplare.
Dramaturgul e dublat de un prozator nu mai puțin interesant: La secte des
égoistes, romanul de debut, luase deja premiul Artois, iar L’ Evangile selon
Pilate (2000) a cunoscut un veritabil succes planetar, fiind tradus în mai bine
de 50 de țări. Urmează La Part de l’autre (2001), extrem de originală ucronie
în care Hitler ar fi reuşit să intre la Academia de Belle-Arte din Viena, şi tot
ce ar fi rezultat, subsecvent, pentru istoria omenirii. Dintre romane mai sînt
de amintit Lorsque j’étais un oeuvre d’art, variațiune fantezistă şi satirică pe
marginea motivului faustic, dar mai cu seamă Ulysse from Bagdad, alegorie
picarescă a lumii actuale, globale, plină de înstrăinare şi crize identitare.
Schmitt a mai produs şi opere sincretice, de tipul autobiografiei Ma vie avec
Mozart, simbioză de muzică, cuvinte şi lumini, şi trei filme.
Cu precădere de excepție mi se par culegerile de nuvele ale lui
Eric-Emmanuel Schmitt, Odette Toutlemonde et autres histoires (2006), La Rêveuse
d’Ostende (2007), în sfîrşit, cîştigătoarea Premiului Goncourt pe anul 2010,
Concerto à la mémoire d’un ange (2010). Dacă teatrul lui exaltă refuzul ideilor
primite, originalitatea intrinsecă a personajelor chiar cînd ele poartă masca
unor anume Hitler sau Freud, proza îl plasează într-un spațiu nu mai puțin
inedit, relevînd deopotrivă virtuțile unui subtil stilist al limbii franceze şi
abilitatea unui moralist extrem de modern, greu de încadrat în formulele
cunoscute.
Cele patru nuvele din cartea recent premiată cu cea mai înaltă distincție
franceză în domeniu sînt o foarte bună ilustrație a formulei Schmitt. Prima
(L’Empoisonneuse), narează întîlnirea dintre Marie Morestier, o femeie bătrînă
despre care toată lumea ştie că şi-ar fi otrăvit cei trei soți – însă exonerată
public de către justiție pentru lipsă de evidențe -, cu abatele Gabriel, foarte
tînărul preot adus să servească în mica parohie St-Sorlin. În scurtă vreme,
novicele e acaparat şi o acaparează pe Marie. Schema nu e simplă, dar plauzibilă
pînă la urmă. Gabriel îşi scrie teza doctorală despre Sfînta Rita, protectoarea
tuturor cauzelor fără speranță. Marie are revelația de a fi tocmai o cauză fără
speranță şi se confesează, de-a lungul unor întîlniri patetice, abatelui care e
realmente copleşit de o asemenea ingenuitate, dar şi de întregul marasm al
Răului care i se prezintă în față: trei soți otrăviți cu arsenic, un iubit şi
metresa sa înjunghiați... Între Marie şi Gabriel se creează o sfîntă
complicitate, sub semnul salvator al Sfintei Rita: ea va confesa public toate
crimele şi îşi va cere, cu onestitate, pedeapsa. El o va ajuta să obțină
iertarea păcatelor prin Vatican, iar restul vieții ei în detenție nu va fi
altceva decît acceptarea, sub liberul arbitru, al redempțiunii, expierii
păcatelor. Nimic nu e însă simplu în lumea dilemelor schmittiene: întîmplarea
face ca abatele Gabriel să fie urgent chemat la Vatican, unde teza lui asupra
Sfintei Rita făcuse o impresie deosebit de favorabilă. Asta chiar în ajunul
zilei mult aşteptate a mărturisirii lui Marie... Toată împăcarea ei se destramă,
iar ultimul dialog cu Gabriel are ceva de îndrăgostiți frustrați. El îi explică
cum nimic nu s-a schimbat, doar faptul că el nu va mai fi acolo, cu ea, să-i
repete cît de drept şi creştineşte e ceea ce va face. În totalul respect al
adevărului. Ea îi reproşează că o abandonează în momentul decisiv al existenței
ei, care nu-şi poate permite autenticitatea şi supliciul fără el. Gabriel
exhortează adevărul ca valoare fundamentală, gata să ia drumul Vaticanului şi să
se întoarcă la viața teoretică. Marie îi răspunde frust je me foux de la vérité
şi rămîne la St.-Sorlin pînă la sfîrşitul zilelor, conviețuind cu crimele
trecute, himerele, pisica ei şi, bineînțeles, voltairian parcă, cultivîndu-şi
mica grădină.
Să reținem de aici: vinovăție, redempțiune, liber arbitru, întîmplare.
A doua nuvelă, Le Retour, propune o situație-limită. Greg, un marinar
simplu, obişnuit să tragă la greu fără multe întrebări asupra vieții, pe care o
ia mai mult aşa cum îi vine, primeşte o veste alarmantă, printr-o telegramă
transmisă căpitanului de pe cargoul Grandville. Fiica lui Greg murise. Dar care
dintre ele? Căci Greg are patru fete. Telegrama nu precizează. Bietul marinar le
ia, la rînd, pe Kate, Grace, Joan şi Betty, încercînd să proiecteze situații în
care una dintre ele ar muri şi ce-ar fi viața fără cea dispărută. Simte o
durere, chiar fizică, pe care muşchii şi întreaga lui ființă nu o avusese pînă
atunci: începea să gîndească, să reflecteze. De aici, amarul sentiment al
culpabilității, al faptului că, luîndu-le una după alta, nu îşi cunoscuse destul
fetele pe care în fond le iubea din tot sufletul, acel suflet care rareori se
mai arăta cuiva, turmentat cum era între frecventele şi durele călătorii pe mare
şi viața de familie, pe uscat, ca o paranteză morocănoasă şi greu de priceput,
între ele. Cînd, în sfîrşit nava acostează în portul din Vancouver, stupoare!
Toate cele patru fete şi mama lor îl aşteaptă pe chei, e drept sunt îmbrăcate în
doliu. Telegrama fusese, de fapt, trimisă să-l informeze că soția lui pierduse
sarcina. Marie era abia însărcinată cînd Greg părăsise Vancouver, el uitase
complet asta. Fetița care trebuia să se nască murise, cum nu fusese încă
botezată telegrama nu conținea nici un prenume. Viața lui Greg se schimbă total,
îşi îmbrățişează familia cu o căldură şi atenție pentru fiecare necunoscute pînă
atunci. Rămîne să muncească în port, ca hamal, insistă ca micuța nenăscută să
fie botezată, şi anume Rita, apoi înmormîntată creştineşte. În fiecare zi îi
pune flori pe mormînt şi varsă lacrimi pentru acest copil – ori mai bine zis
pentru patroana lui protectoare, Sfînta Rita-a-cauzelor-disperate – care i-a
redat viața şi familia. Întîmplare, vinovăție, liber arbitru, redempțiune...
A treia nuvelă, care dă şi titlul culegerii, Concerto à la mémoire d’un
ange, e un micro-roman subtil şi complex construit pe motivul biblic al lui Cain
şi Abel, dedicat deloc întîmplător concertului eponim al lui Alban Berg. Cele
două personaje, Axel şi Chris, sînt copii-minune ai muzicii, virtuozi ai viorii
şi respectiv pianului. Dar în vreme ce Axel e un înger care interpretează totul
parcă în transă, sub puterea unui talent irepresibil, Chris e geniul cartesian,
care studiază cele mai mici amănunte, efecte tehnice, e obsedat de premii şi
medalii. Cei doi cresc aproape ca frații pînă cînd un incident major îi separă:
în timpul unui concurs acvatic, Chris observă că Axel se află în dificultate şi
e în pericol să moară înecat. După o scurtă ezitare, alege să-i întoarcă
spatele şi să cîştige concursul. Anii trec, Chris se consideră asasinul lui
Axel, abandonează pianul, îşi reconsideră toate opțiunile de viață şi alege să
se ocupe de terapia tinerilor cu probleme, în căutarea unui drum în viață, şi
deschide un centru de reabilitare pentru infirmi în care foloseşte faimoasa sa
metodă de kinesiterapie acvatică. În timpul acesta, la Şanhai, un mistrerios
Monsieur Lang, afacerist veros, ajunge să strîngă o grămadă de dolari din tot
felul de tripotaje dubioase, între altele vînzînd cu succes felurite memorabilia
înfățişînd pe Sfînta... Rita! Cînd a a juns la un miliard, Axel Lang,
supraviețuitor miraculos al accidentului acvatic, decide să se reîntoarcă în
Franța, la Annecy, exact oraşul adolescenței celor doi, locul unde aşteaptă,
fără să ştie ce, un Chris care crede că îşi ispăşeşte păcatul prin binefacerile
zilnice. E total greşit, însă. Va reîntîlni un Axel inflexibil, cinic, împins să
trăiască doar pentru răzbunare. Şi mai ales unul care, în mod cert, nu a venit
acolo ca să-l ierte ştiind că el, Chris, nu se va ierta niciodată. De ce a
venit, totuşi, Axel la Annecy? La început, credem că vrea să-l zdrobească pe
Chris, a cărui redempțiune nu putea, oricît de sinceră şi de adîncă, să-i dea
înapoi viața pierdută, sănătatea, vioara... Dar mai apoi e clar că Axel vrea
să-şi asume completa posesie a lui Chris, devenit de-acum el înger, prin
remuşcare şi suferință, cîtă vreme în Axel, cum el însuşi o recunoaşte, nu mai
rămăsese nimic bun, nepervertit, de salvat. Şi iată cum, pînă la urmă, Abel e
silit să îl omoare pe Cain (a se remarca prima literă din numele celor doi
protagonişti!), mai mult decît atît, să moară îmbrățişați – cel puțin aşa au
fost găsiți pe fundul lacului pe care Axel l-a dus pe Chris ca să-l facă să
ispăşească ceea ce el credea că mai era de ispăşit... Iar reciful de deasupra
lacului, unde au fost găsiți, poartă şi azi numele de Cain şi Abel.
În sfîrşit, ultima nuvelă, Un amour à l’Elysée ne confruntă cu un cuplu
prezidențial, al Franței, fireşte, care este tocmai prezentat, pe larg, drept un
amour exemplaire, în cel mai citit şi răspîndit hebdomadar francez. De fapt
apariția acestui material pilotat o face pe Catherine Morel să-şi dea seama cît
de mult îşi urăşte viața alături de soțul ei, preşedintele Henri Morel, omul de
care se îndrăgostise în facultate. Ce rămăsese din tot acel amor şi respect
reciproc? Practic, nimic! În timp, relația lor s-a deteriorat pe măsură ce
ambițiile lui Henri au crescut, împingîndu-l la cele mai mizere compromisuri, ba
chiar aproape la crimă, căci şi-a montat un aşa-zis atentat ca să cucerească
simpatia şi sufragiul popular. Catherine, ea ştie toate astea cum nu se poate
mai bine, plus înghite aproape cu amuzament toate infidelitățile stîngaci
ascunse ale prezidențialului ei soț. Dar oare Henri ce simte? Mai nimic, se pare
şi, între alternativa de a recunoaşte patetic că a greşit şi aceea de a nega de
la obraz fără să clipească, o alege pe ultima. În fond, îl aşteaptă realegerea
şi nu are vreme pentru mofturile Catherinei. Totul pînă cînd ea îi spune franc
că nu-l mai iubeşte, şi asta de foarte multă vreme, iar că infidelitățile lui,
departe de a o face să sufere, o lasă cel puțin indiferentă („je suis ravie que
d’autres femmes accomplissent un travail dont je n’ai plus envie”). Lovitura de
grație a fost dată: orgoliul lui Henri e adînc rănit. Vrea un divorț imediat, ca
să-şi poată reface figura de solitar pînă la alegeri, dar Catherine îi răspunde
calm că nu-l va căpăta, că singura ei răzbunare va fi să rămînă cu el. Urmează
două suspecte accidente, cel de-al doilea aproape fatal pentru Catherine care
ştie atîtea. În spital, unde Catherine se află cu un picior în ghips, Henri
neagă orice amestec, punînd totul pe şocul sub care se află soția lui. Ea îi
spune însă răspicat că ştie exact cine e în spatele accidentelor şi că dacă,
Doamne fereşte, ceva rău i se va mai întîmpla, o scrisoare lăsată unei persoane
de încredere va apărea în presă, devoalînd şi organizarea asasinatului din
strada Fourmillon şi încercările de eliminare a ei, singura în stare să arate
adevărata față a preşedintelui. Henri fumegă, încearcă din nou să obțină un
divorț care îi e în continuare refuzat dar este, practic, legat de mîini şi de
picioare. Întîmplarea (oare există, cu adevărat, ea?) vine în ajutor. Acelaşi
doctor care o anunță pe Catherine că fractura ei s-a vindecat perfect îi aduce
şi vestea că analizele ei de sînge au depistat un cancer extrem de avansat. E o
lovitură de fulger, cu reacții imprevizibile pentru amîndoi. Catherine, la
puțină vreme, după ce tratamentele se dovedesc neputincioase, e mutată într-o
facilitate pentru muribunzi – La maison de Rita, numită astfel după sfînta
patroană a cauzelor disperate.... Parcă împăcată cu sine, începe să aibă o
teorie personală despre boala ei neiertătoare: „Un cancer c’est un accident,
Madame!” îi spune o infirmieră. „Non, c’est une conséquence. Le cancer est
parfois la forme que prennent les secrets qui pèsent trop lourd”. Apoi intră
într-o tăcere cvasi-totală, cere un carnet în care îşi va scrie memoriile –
veste care, transmisă cu promptitudine de către serviciile secrete lui Henri, îl
umple pe acesta nu de puțină îngrijorare. Aflat în plină campanie, nu are prea
multă vreme să se gîndească dar, de cîte ori apucă un moment liber, se duce să o
viziteze pe Catherine față de care se poartă cu o tandrețe exemplară. Pe măsură
ce realegerea lui Henri devine tot mai mult realitate – ajutată şi de simpatia
populară stîrnită de drama personală a preşedintelui -, starea de sănătate a
Catherinei se înrăutățeşte. Conştientă, încă, îi refuză lui Henri accesul la
jurnal, spunîndu-i, enigmatic, că într-o zi îl va citi. Moare exact în ziua
realegerii lui şi, cu toate eforturile poliției secrete, nu se găseşte nici urmă
de jurnal în La Maison Rita. Henri aşteaptă ca de la o zi la alta scandalul să
pornească, fie prin publicarea în presă a acelei scrisori menționate de
Catherine, fie prin aceea a jurnalului. Trece de la ură la neputință, apoi la un
soi de înțelegere, e aproape împăcat cu voia destinului cînd află că jurnalul se
află la Londra unde tocmai se va publica. Îşi trimite şeful servicilor secrete
să-i facă rost urgent de un exemplar. Acesta se întoarce cu ochii plini de
lacrimi: e clar că a citit! Henri citeşte şi el şi nu-şi poate crede ochilor.
Jurnalul se numeşte L’Homme que j’aimais şi e o declarație totală de dragoste şi
înțelegere, de admirație şi recunoştință față de Henri Morel. Închinzînd cartea
plînge şi el şi îşi dă seama cît de mult o adoră de Catherine. Dispar toate
metresele, duce o existență exemplară, se retrage apoi din viața publică, se
dedică actelor de caritate şi încurajare a artei moderne – marota Catherinei! –
şi îşi scrie memoriile foarte bine primite de public şi intitulate ... Un amour
exemplaire. Nu ştim, de data asta, ce va fi combinat Sfînta Rita şi cine a
suferit o conversiune în tot acest proces: Catherine care se răzbună oare prin
dragoste, ori e într-adevăr sinceră în recuperarea sentimentelor pierdute? Sau
Henri între dorința de o elimina, chiar fizic, pe Catherine din viața lui şi
revelația că o adoră, odată ce generozitatea ei îl recucereşte? Poate că, de
fapt, nu are nici o importanță – şi cu atît mai puțin contează opinia autorului
despre ceea ce a scris (volumul se încheie cu un Jurnal de creație a cărții).
Textele lui Eric-Emmanuel Schmitt sînt toate plurivoce, deschise larg
interpretării cititorului. Schmitt e un moralist, fără nici o îndoială, dar nu
unul normativ şi nici prescriptiv. Opțiunea, liberul arbitru, tema salvării îl
apropie de umanişti precum Camus dar şi existențialişti precum Sartre. Însă la
el captivant nu e numai ce se spune, dar mai cu seamă cum e spus. În sensul
acesta, de la André Gide la Romain Gary, Schmitt se găseşte în cea mai ilustră
galerie a stiliştilor de limbă franceză. Există multe formulări aproape
aforistice, citabile oricînd în afara contextului, ca veritabile perle – ceea ce
nu e puțin într-o literatură ca aceea franceză, atît de înamorată de stil şi
diferență.
Prozator şi dramaturg, Schmitt împarte o serie de trăsături cu Cehov,
Pirandello, dar şi cu Maupassant, Flaubert şi Girodeaux. Lucrul nu e
întîmplător: nuvela, spune într-un loc el în Jurnal, e genul cel mai convenabil
pentru dramaturg pentru că nuvelistul are senzația că îşi conduce cititorul, îi
impune prima frază pentru a-l ghida cum vrea el către ultima, fără prea multe
escale, într-un fel ca în teatru. Adevărat sau nu, mai e un element comun aici.
Nuvelele lui Eric-Emmanuel Schmitt au toate ceva esențialmente dramatic, dincolo
de savanta artă a dialogului. Impuritatea cenuşie a vieții cotidiene, aceea de
care se ocupă el cu precădere nu e tragică, dar profund dramatică este. Schmitt lasă tragicul să se consume la extremele pure ale albului şi negrului absolut, ale binelui şi răului conceptual – nu e domeniul lui. În schimb în ceea ce este specialitatea lui, Schmitt e impecabil: moralist de bună tradiție franceză, nu exclude ironia şi multe din piesele lui – dramatice sau în proză – ar putea uşor cădea în ridicol sau nesemnificativ dacă nu am bănui mereu un mic zîmbet ironic pe buzele epice ale celui mai recent premiat Goncourt pentru nuvelă.


Copyright 2010 D. R. Popa