Două secole furtunoase...


Motivația mea pentru acest eseu istorico-publicisti este că: grație acestui portal românesc (agonia. ro) eu mi-am adunat între coperți un roman nuvelistic.
Grație lui - sper să adun și părțile unei cărți noi despre un sat de la frontieră. Cândva era de frontieră, în anii postbelici, în secolele 16-18... Dar satul a cunoscut și două secole furtunoase...

Itrigat de un nume de scriitor puțin cunoscut am răsfoit culegerea de proză scurtă din perioada intrbelică din Basarabia ititulată "Crizantemema de la frontieră". Mă interesa, bineânțeles, de unde a apărut prozatorul și publicistul de profesie actor, Domintie Timonu (1911-1972). Cdedeam că este și el din Dubăsarii Vechi, ca și criticul literar, academicianul - Haralambie Corbu, iar dânsul s-a dovedit a fi din Mahalaua Corjovei, din cea de lângă orașul Dubăsari de peste Nistru.

M-am întristat puțin că autorul nu prea are nimic comun cu Dubăsarii Vechi sau măcar cu satul Corjova, sau Mălăiești de lângă Vadul lui Vodă. Iar satele Dubăsarii Vechi, Șerpeni, Puhăceni, Delacău și altele de atunci au început să-mi pară a fi și ele ca niște "crizanteme de frontieră".
Mai ales, că satul Dubăsarii Vechi, în cele două sute de ani de după anul 1800 a fost mai degrabă ca o "crizantemă" ba galbenă, uneori roșie, un roșu aproape stacogiu, ba albăstrioară și de alte varii culor, decât un "trandafir superb". De multe ori satul acesta a fost bătut de brumă și mai ales, de crivățul de miază noapte, de furtuni și de înghețuri venite ca din senin, ca niște adevărate mici potopuri - ba în plină toamnă, ba în primăvara. Peste sat în secolele XIX-XX de câteva ori s-au abătut numeroase nenorociri, cum și peste întreaga Þără românească și nu numai, de altfel...
Iar toate acestea au lăsat amprente adânci pe fața satului, în conștiința oamenilor și în felul lor de a fi și a se comporta. În pofida vitergiilor unii au rămas să fie foarte muncitori, alții dintre ei, fiind și întreprinzători, însă în una și aceiași afacere - de aceea li s-a dus vestea, sau mai degrabă, au fost porecliți - pătlăgicari, adică - legumicultori veritabili.
Încă înainte de anul 1812 și chiar de 1800 satul trecea prin vremuri furtunoae, și din care, totuși, s-au păstrat mai multe mărturii documentare, decât despre celelalte timpuri de trei sau de patru secole luate împreună.

Satul de frontieră în care își făceu slujbă călărași pentru paza marginii de țară rămâne la periferia țării fără a se bucura de atenții deosebite. Cu toate acestea la 1812, anul în care Dubăsarii Vechi a fost înglobat/anexat la Imperiul Rus împreună cu tot teritoriul dintre Nistru și Prut de la nord, din Bucovina până la Marea Neagră, în sat funcționa o bisericuță de lemn construită încă în 1781. Sau poate, biserica era mai de demult! Cum arăta ea - nimeni nu știe. Dar se pare, că avea ceva din arhitectura maramureșeană neavând nici un cui sau vre-un element din arhitectura rusă. Preotul Feodosie botează în acel an — 1812 doar 16 copii (8 băeței și 8 fetițe) și cunună 2 perechi de tineri însurăței.
La 1835 pisarul Nicolae Belcinski, probabil de altă origine decât cea românescă, include în materialele recensământului efectuat de autoritățile Imperiului Rus 954 de locuitori (489 de bărbați și 465 de femei), dintre care cei mai în vârstă erau: Nastasia Perju de 80 de ani, Vlad Cercel, Vlas Postică și Ștefan Bâzu de cîte 90 de ani, Pavel Dorofeev de 95 de ani și Agafia Calcatinge de 97 de ani. Cine oare dintrte actualii putrători de nume de familie Calcatinge să-i fie urmașii ei?
În acel an — 1835 printre gospodarii mai înstăriți se numărau cei din familiile: Caraman, Leahu, Vîrtosu, Trofim.
Am certitudinea că la începutul secolului XIX proprietăreasa Roxana Mavrogheni avea în stăpânire și moșiile satelor vecine: Corjova, Delacău, Puhăceni, Șerpeni. Dar care era domeniul moșierului Macrea sau Macrii, care a ctitorit clădirea bisericii din piatră de la Dubăsarii Vechi? Din unele surse reiesă că avea 2.787 desetine de pământ arabil și 432 desetine de pădure. În jurul satului s-a mai păstrat pădurea, mai degrabă niște fășii mai mari sau mai mici din acele faimoase păduri ale Moldovei cu stejari bătrâni, cu lemn de preț și deseori greu de străbătut, fiindcă erau dese. Dar vine țăranul și cântă: crești pădure și te îndeasă și-mi lasă și loc de casă. Că în cele ce urmează, despre el și despre case, ar fi interesant să ne interesăm. Din cele descrise de Fodosie Timonu în o «Uliță a păcatelor», desprindem/descoperim doar că: muierile se înhăitau cu toți ologii târgului și se pupau cu ei ca să le cinstească cu votcă și cu vin. Iar când pleca sau revenea acasă personajul tânăr al autorului nu vedea altceva decât aceleași cocioabe dărăpănate, aceiași oameni haini la suflet, porniți mereu pe gâlceavă și bătăi, iar femeile din mahala sa, fiind cheflii, puștanii rufoși, iar bărbații erau cu fețe întunecoase, aspre și mereu mahmuri.
Ca fața președintelui din romanul lui Val.Butnaru "Nomazii din B".
Sau poate ca fața tipului, care a furat bustul din bronz al ilustrului astronom basarabean Nicolae Donici, fiindcă într-adevăr la momentul dat, bustul lipsește de pe postament și nimeni nu zice nimic. Toți tac și se împacă cu faptul că Donici lipsește și că undeva bustul lui de bronz a fost topit.
Să fi fost oare și el topit la Râbnița, în colosul metalurgic de peste Nistru, care topește tot felul de fier vechi din Republica Moldova și nu numai..?
Cândva Centrul astronomic din satul Dubăsarii Vechi era bine cunoscut în toată Europa, iar inițiatorul existenții lui, inginerul, savantul-astronom basarabean Nicolae Donici era înalt apreciat în mijlocul oamenilor de știință din întreaga lume. Cu toate că observatorul, arhiva și biblioteca au fost distruse în timpul războilui, zic (al Doilea Mondial), conacul boierului s-a păstrat. S-a păstrat grație faptului că în el a fost amplasată pe rând cîrmuirea kolhozului Kirov, a sovietului sătesc, probabil doar pentru un timp, al altor instituții ale puterii sovitice care s-a prăbușit, iar odată cu ea a fost părăsit și conacul boieresc, în prezent acesta fiind în paragină, dar documentar împărțit unora care au fost...
Și care nu vor mai fi cum au fost, dar de stricat încă mult au să strice!
Trebuie de menționat că, la împlinirea a 120 de ani de la nașterea astronomului Nicolae Donici, cu care ocazie a fost organizat un simpozion de către Academia de Științe a Republicii Moldova, a avut loc dezvelirea bustului savantului. Probabil și cu susținerea primăriei locale și a primarului de atunci! Dar au venit alți oameni, alți priamari cu orgolii sau fără și despre tot ce este Sfânt și scump s-a uitat. Între timp pe teritoriul satului, în ograda bisericii, se află cavoul familiei Donici, construit de renumitul arhitect Alexandru Bernardazzi. În cavou se aflau înmormântate căteva rude apropiate, printre acestea și mama savantului-Limonia Donici, cât și mătușa acestuia. Dar în furtunosul secol XX au fost atâția barbari, încât aceștia au distrus și cavoul, iar corpurile neânsuflețite, mumificate ale boierilor de altă dată, au devenit obiecte vandalizate, obiecte de joc ale barbarilor sau ale vandalilor, oamenilor ieșiti din tunel, ca la Dostoievski - "liudi podzemelia". Iată acești, așa ziși "oameni" s-au dovedit a fi vivaci și la Dubăsarii Vechi, iar printre ei conlocuiesc indiferenții, dintre care și azi unii mai trăiesc, mai viețuiesc și chiar poruncesc, fac unele lucruri așa de anapoda, încât îți vine să-ți iai lumea în cap și să fugi...
Însă Dubăsărenii nu fug. Nu fug toți, însă unii, totuși se află în pribejie sau la muncă în alte părți, dar aceasta e altă poveste, la care vom reveni cu altă ocazie.
Nu însă cu ocazia celor peste 200 de ani furtunoși cu rușii...
Astăzi, adică în anul 2012, aflu că unora, încă le este dor de timpul, când în cele două secole furtunoase, după părerea greșită a dumnealor, parcă, le era bine — la fund, chiar dacă , și mai primeau deseori câte un șut în... fund.