agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3238 .



Din ciclul: "Mecanisme vinovate"
essay [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Babbba ]

2013-10-23  | [This text should be read in romana]    | 



Atac, fără să vreau, dintr-un inexplicabil impuls, un subiect inepuizabil în opinia mea. Mai mult ca sigur voi atrage polemici diverse, poate și critici binemeritate. Asta e și ideea: să încercăm să disecăm împreună așa numita „cheie a succesului”.
Fiecare, cred, își dorește în sinea lui să dețină o astfel de cheie. Aș vrea să fiu bine înțeles de la bun început: nu pretind că dețin așa ceva - un motiv în plus să scormonesc și să-mi pun întrebări de tipul: „există oare niște mecanisme de care ar trebui să știm? – ceva anume, ca o rețetă de exemplu, sau niște pași de urmat? Niște secrete?”
Trimiteri diverse la analiști precum Chalmers, E. Levinas, E. Husserl, Frege, Heidegger, J. Derrida, Jerry Fodor, J.L. Marion, J.P. Sartre, K. Jaspers, Kursweil, M. Heidegger, M. Scheler, Russel, Susane Blackmore, Wittgenstein și mulți alții pe care spre rușinea mea declarată nu i-am citit decât poate spicuitiv nu mi-au elucidat misterul, dar m-au condus involuntar către o zonă din care am desprins un numitor comun: cheia nu ți-o dă nimeni. Pur și simplu ți-o faci de unul singur. Să aplici (speculativ) un model de cheie de la altcineva este aproape un non-sens. Motivul? Sunt prea multe feluri de “broaște”, iar probabilitatea ca vreuna să se potrivească la încuietoarea ta este minimă. Șperaclu nu există, iar ca să-l citez pe Manolescu Gorun: "Senzația mea de Eu(Self) provine din imaginea pe care noi ne-o construim pentru a ne controla comportamentul, adică de la un vocabular personal. Atunci intervine limbajul. Limbajul se întoarce asupra lui însuși și îi conferă acestuia atribute și putere..."
Pentru asta, în opinia mea, mai întâi de toate trebuie să-ți construiești identitatea. Munca asta de construcție a identității e cea mai “păcătoasă”, riscând totodată să te afunzi, în loc să te desprinzi. De ce? Pentru că dacă n-ai o bază solidă, identitatea fiind un rezultat al comunicării, te trezești trădat de propria ignoranță. Un fel de agitare fără rost în nisipuri mișcătoare. Personalizarea e clar și o consecință a limbajului, nu numai a atitudinii generale. De fapt, există o relație de incluziune între cele două. Capcana pe care o văd eu cel mai des întâlnită este ignorarea cu bună știință a punctelor de spijin, respectiv inaplicabilitatea “deșteptul învață din experiența altuia”. E diferită de ideea generală de cultură tocmai prin raportul pragmatism/idealism, dar totodată și o componentă a numitorului. Principial, un raport cât mai apropiat de „1” ți-ar conferi șanse cât mai apropiate de succes. Numai că lucrurile nu stau chiar așa din mai multe motive și-aici apar problemele. Una din ele e furnizată chiar de ego. Subiectul își împinge atât de departe azimutul (supraestimarea) încât ținta rămâne neatinsă exact din cauza faptului că „gloanțele” nu au avut forța necesară să învingă frecările inerente neideaticului. Și asta e de fapt lumea în care trăim, nu cea pe care ne-am construit-o noi imaginativ cu gândul și ochii pe „cașcavalul iluzoriu”. O potențială soluție ar fi să lași ștacheta mai jos, numai că tot selful îți dă coate și zice: „pai ce, ăsta mai e succes?” Eu unul zic că „marea șmecherie” e să vezi succesul acolo unde ți se termină propria rutină, privind asta ca pe o evoluție proprie. Nici măcar nu contează (în faza asta) cum te privesc ceilalți, pentru că fiecare are o viziune proprie asupra ideii de succes, deci comparațiile sunt inapropriate. În final, dacă tu ești mulțumit cu ce ai realizat, cu ce perspective simți că poți avea, scuturându-te de vechi și privind cu optimism înainte, cred că te poți lăuda că deții o astfel de cheie. Important cu adevărat e să crezi în ea și să te motiveze să nu te dai bătut oricât de greu ar fi.
Interferăm pe nebăgate de seamă cu o „aură” a ideii de succes. Prin „aură” înțeleg recunoașterea succesului unui anumit individ de către alții. Ei bine, eu aș departaja într-un asemenea caz ideea de succes, cu conceptul de „valoare”.
Referitor la valoarea artistică a unui produs (mă repet cu un scop), aș menționa că eu nu cred în „criticul de artă”. Criticul de artă este o simplă opinie, o intuiție asupra unei viziuni a artistului: o interpretare. Argumentată, sau nu, avizată, sau nu, funcție de gradul de documentare, precizia documentării și mai ales simțului estetic al acestuia, consolidat pe temeinice studii beletristice, sau chiar informații directe, rămâne în final o poziție, o estimare proprie, preponderent încărcată de subiectivism și atât. Produsul artistic, dacă este artistic prin reducerea la esență și în sine, este și va fi veșnic interpretabil și transmite o stare. Nu există clișee, nu există emoții standard: gradientul de temperatură, unghiul figurativ de privire, percepția, etc., sunt tot atâtea generatoare interne de imagine, intuitiv, sau (de ce nu?) concluzii absolut personale. Nu trebuie neapărat să le mai împărtășească, sau agreeze cineva. Lungimea de undă a transmiterii poate să difere sensibil de la un individ, la altul, funcție de multe criterii, incluzându-le chiar și pe cele de interferență cu starea de moment, capacitivul, rafinamentul, sau imaginația fiecăruia. Poate una din trăsăturile de mare complexitate și finețe a unei stări transmise prin intermediul produsului artistic este însăși capacitatea subiectului de a evalua „n” diferit aceeași lucrare a unui artist, indiferent cât de direct se vrea a fi mesajul inițial. Tocmai asta e frumusețea: emoții multiple și tocmai din această cauză, absolut oricine poate fi un critic de artă… în felul lui, chiar dacă percepția personală poate părea pentru altul (alții) aberantă, sau naivă.
Lipsit de influențe, sau nu, educat sau absolut ne-avizat, trezirea în fond a unui sentiment compatibil cu starea de bine, deci emoția în sine, tensiunea estetică, îi conferă acestuia dreptul la opinie, chiar dacă în p.p.m. – insignifiantă (altfel decât ca sens).
Curentul de opinie cel puțin favorabilă, fluxul „matriceal” pozitiv, surclasându-l net pe cel negativ, fac o lucrare să fie cotată valoroasă, atâta timp cât numitorul comun este obiectivitatea. Alinierea la obiectivitate se face de la sine și în timp, excluzându-se minimele și maximele sinusoidei de păreri. Altfel spus, valoarea se impune de la sine.
Cândva spuneam , ca fapt divers: „Există un moment când se culeg și roadele. Coapte, sau nu, pot fi dulci, acre, sau amare, după cum ”le-a fost scris”. Ideea de competitivitate în artă generează puncte de evaluare, dar din nefericire obiectivitatea lor deși înmugurită din start capătă rădăcini solide abia în timp. Este clar unul din argumentele hotărâtoare ale multitudinii de abandonuri premature. Să nu uităm însă ce-am învățat de la „băieții mai mari” și anume: valoarea, în primă fază, e doar o măsură a talentului. Ce bine ar fi dacă ar fi numai asta. Lucrurile par să se complice ulterior. Raportat pe „parcele”, terenul este atât de bătătorit, încât originalitatea (asimilată drept mama fertilității artistice) devine brusc inundație, iar „apa”, cât ar fi ea de „apă”, este tot o otravă în cantități prea mari, putând fi chiar letală. Unii încearcă să nu se ude prea tare, sărind. De unde? Din apă? Degeaba sări. Alții încearcă să dribleze apa. Cum? Plutind (ești deja poet). Alții pur și simplu fac abstracție de ea, plantând lăstarul în ariditate: se usucă a doua zi, iar „new-age-rii” își dau toată silința să planteze acolo unde concurența nici nu s-a gândit: în locuri toxice. E posibil să crească niscaiva bălării, numai că pe criza asta cumpărătorii (circumspecți) le văd tot mai rar buruieni, piața fiind deja saturată de otrăvuri.
Se naște o legitimă întrebare: ce-ar fi de făcut?
Primul cuvânt care le-a venit în minte multora, după ce au trecut ponderat de la stadiul de lăstar la pomișor a fost „Bonsai” (parc-așa-i zice). Au luat frumușel o foarfecă de tuns și-au schingiuit și mutilat săracul pomișor până l-a luat naiba intoxicând piața de „free-pomișori”. Vorba lui Toma Caragiu (Dumnezeu să-l ierte): „îl vindeau atât ca pom de iarnă, cât și ca gladiolă, încât nu semăna nici cu una, nici cu alta”. Și cam scump (se pare) că s-a săturat lumea și de asta. Banzai!
După mintea mea (cam scurtă, recunosc), abia de-aici (excluzând geniile) se nasc artiștii: adică fomiștii care (răbdători) încă au mai avut puterea să reziste, fără hrană iluzorie, doar cu țârâita aia de „apă” care le-a făcut totuși lăstarul să devină copăcel, cu o siluetă (chiar și cu o umbră) care să impună. Deși de roade încă nu poate fi vorba, se pot mândri că (teoretic măcar) se pot cățăra pe ceva. Oricum, de-acolo, lumea deja se vede altfel, fiind privilegiați în primul rând că pot să se usuce.
Trierea adevărată devine dură. Artiștii grei se gândesc deja la un nou set de sacrificii tăind copacul, pe care-l folosesc să-și facă casă, reluând totul de la început, reinventându-se în beciul casei și abia după câteva cicluri casa prinde contur. Unii răzbat, alții nu, iar câțiva construiesc zgârie nori.
Cei ce reușesc se pot lăuda că au lăsat ceva în urma lor. Restul... rămâne apă de ploaie, sau și mai trist: o mocirlă...”
O să încerc să fiu mai explicit asupra divagației: tot am senzația în cazul de față că se trage un pic de un „colț al cearceafului” ca să fie bine netezit, în sensul că se particularizează succesul la ce bănuim noi că ar putea fi o latură spirituală. Poate altcineva, de ex, raportează succesul strict la o situație materială: a furat din timp și cu talent, („a pus-o” cum s-ar zice), sau chiar s-a priceput să facă bani printr-un evoluat simț al afacerilor și foarte mulți (clădiți pe același calapod) îi vor recunoaște succesul, pentru că sistemul lor valoric este permisiv numai unei astfel de ierarhizări și recunoașteri. Probabil pentru un astfel de individ (sau grupare) un artist mare care și-a luat adio de la viață sărac material nu înseamnă nimic, doar un consumator de oxigen mai puțin, iar pierderea valorică, pentru că nu i-a afectat bugetul, e insignifiantă, de unde am putea trage concluzia că putem vorbi de două componente majore a succesului: una materială și una spirituală. Ordinea și-o stabilește fiecare după propriul sistem valoric. Greșesc până aici?
Poate că am putea contura cât de cât ideea de succes privită la modul general ca un balans rezonabil între cele două componente, deși, sunt convins, foarte mulți s-ar mulțumi fie cu oricare din ele…

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!