Dar toate le-am trăi ușor
De-ar fi pământ!

George Coșbuc

Volumul de poeme „3 ml de Konfidor” (Casa de pariuri literare, București, 2013) al tânărului poet basarabean Ion Buzu anunță o poezie a unei mâini care scrie și totodată „are în proprietate 22 de ari de pământ arabil”. Dimensiunea gliei e o capcană, un paratrăsnet textual prin care poetul te implică într-un joc lectural. Totuși, textele trădează faptul că tânărul autor a avut cernoziom sub unchii, un fel de practică agricolă a unor mâini manipulate de o minte populată și de „fraze zen”.
E o agricultură făcută sub „norul venit din Fukushima infectat cu radiație”, așa încât „apar alunițe de la razele ultraviolete”. Dimensiunea intoxicației e anunțată deja de titlul cărții. „Otrava Konfidor” continuă spațiul unei poetici funciare, doar că te plasează în peisajul deloc pastelat al florilor de cartofi stropite, un floral al otrăvurilor. Câmpul în care se lucrează e un loc în care eul scriptural nu se simte la el acasă: „îi turnam în saci și odată cu cartofii / îmi turnam și nebunia”.
Există aici anunțată o dimensiune a marilor frustrări umane prin prezența lui „tyler durden” din romanul și filmul „Fight Club”. Lumea unui New Age e una ce frustrează și marginalizează umanul, deși se anunță a fi o epocă ce va ferici omul. E o lume obiectuală, nu și obiectivă. E ceva din „Les choses” de Perec și din „Sistemul obiectelor” de Jean Baudrillard: „Am scris despre jaluzelele de care se folosesc filosofii, / din bambus de stare zen, / din lemn pentru stare de sălbăticie, / din fier pentru stare de închisoare”. Citim aici și „lecția finală a inutilității”, a materialismului debordant a zilei pe care o trăim, în care „capitalismul, urma să supraviețuiască”.
E o existență livrească pe care nici măcar clisma din poemul „Holiday session” nu o poate curăța. E și o poezie somatică, hemoroidal-intestinală, cu acel „a ajuns ceva străin să crească în mine” sau „m-au obligat, totuși, să cobor din pat / vezica și mațele și-au făcut simțită dictatura”. Există aici o frică, o angoasă a corporalității virile („Cei slabi să pocnească”) ca și frica în preajma „trupului găinii în starea de rigor mortis” .
Găsești în aceste poeme și o decanonizare a predecesorilor: „Dostoievski obișnuia să stea pe fotoliu o oră, 2, 3 până / îi tremura mâna dreaptă, apoi începea să zboare pe orizontală, / pe verticală, cădea, se ridica și începea să scrie ceva de genul / Frații Karamazov / eu mă scobesc în nas o oră, 2, 3 până / începe a sângera, scurgându-se pe mâna dreaptă”. Dar e și raportarea dialogală la unele modele: Bukowski, Kafka, Artaud, Hemingway, Celine și „dumitru crudu ne spune să construim tensiune în texte”. Or, putem vorbi de o estetică a facerii unei existențe (con)textuale, doar că nu se mai produce cu intertextul la îndemână, lucrurile se întâmplă joculator, „apăsând pe butoanele joystick-ului până / îți învinețești degetul cel mare”. În poemul „3 ml de Konfidor” citești ideea unui păpușar care e păpușa altui păpușar – de la Cărtărescu „cetire”. Păpușarul lui Ion Buzu e deja altul, e cel cu joystick-ul în mână.
Găsești în paginile acestei cărți și o poezie sartriană, doar că, dacă voma existențială a francezului nu e una fiziologică, la tânărul basarabean, e o fiziologie care trece în ideatic. Așa încât ajungi „să te dezintoxici de cineva din tine”. Identifici și prezențe camusiene în aceste texte scrise de un tânăr student (la „frecvență redusă”) la o facultate economică și te bucură: „șobolani scoși de ciumă din crăpături cu miile”.
În „Să te caut pe google” cunoaștem o alteritate tentantă căutată nu în metafizic, nu în oniricul clasic poetic, ci în păienjenișul global al rețelei globale. Există o dimensiune a mizerabilismului literar în rândurile acestei cărți (a se vedea mizerabilistul „haiku”). I se trage și de la colegii de poezie, unii din ei afirmați în anii ’90 în literatura din Basarabia și de peste Prut. Miresmele scatologice (a se vedea poemul „Putoarea”) înlocuiesc patetismul poeziei florale de ieri, dar e, de fapt, reversul ei, ieri flori, azi deloc floralul: „mirosul de urină din viața mea se întinde pe o rază de 20 m” și pe acest fundal o constatare estetic-amoroasă: „grozav de frumos îți mai stătea în verde”. Sistemul referințelor estetice e schimbat de un „alt sistem, / acolo unde se grămădește hârtia igienică după ce tragi apa”. Verdele frumos, practic unicul, unul care perpetuează cumva dimensiunea vegetalului și florarului de ieri reapare în alt poem: „Atunci, când te căutam în toate încăperile, / apoi te-am zărit, erai îmbrăcată în verde și ai ieșit”. Verdele e și cheie de lectură: fie e haina pe care o poartă ființa căutată pe Google, fie e agricultura de unde vine neo-, mai degrabă, pseudosemănătoristul Ion Buzu.
Ființa-fantomă în verde (căci nu o putem deduce ca personaj) provoacă intensități spirituale, doar că poetul Ion Buzu duce pe îndrăgostitul lui Umberto Eco mai departe de citarea „cum s-a mai spus «te iubesc»”. Eul înamorat nu e inocentul poeziei de ieri, dar nici poetul care și-a pierdut naivitatea virgină prin lecturi, sancta simplicitas a pierit, de data aceasta, prin lumea deloc pastelată în care trăim: „Îți spun / pentru / tine / aș deveni cel mai crunt terorist”, astfel încât „Oamenii mei vor pune fitile în oasele mele și le vor folosi ca dinamită [...] / Oamenii mei vor folosi corpul pentru a arunca în aer clădirile / în care cu toții ne-am văzut anii împușcați în cap”. E și dorința de killer de a scrie: „vreau să apară o mașină de scris pe masa mea / să apăs pe taste cu putere / producând zgomotul unei mitraliere”. Or, se iubește și se scrie terorist, în spiritul epocii.
Deși încă tânăr, aparent cu tupeu, mai ales prin limbaj, tânărul Ion Buzu se întreabă dacă „am putea ieși după voie / din situația istorică în care ne-am născut [...] / ne-am putea trezi altundeva, în altă istorie, / ne-am putea trezi altcineva” într-o altă viață ca un „transformator pe care scrie foarte lizibil 10000 V”. E căutarea latentă de a ieși, dar fără texte-manifeste. Căci nu poți ieși așa, pur și simplu, din viață, o viață cu „buruianul crescut în crăpăturile din beton” într-o viață ca un „Playstation 3”.
Personajul creat în aceste pagini e un băiețandru care, deja maturizat, vrea să mențină senzația infantilității, de aici și iresponsabilitatea elaborată: „mă voi uita toată ziua la televizor”. În pofida acestui alter-ego auctorial, Ion Buzu este un nume ce anunță o nouă paradigmă de scriitură azi în spațiul nostru interriveran. Debutul lui este unul simptomatic, căci revenirea la „glie”, chiar și în forma cea mai terorist posibilă, este un semn de căutare pe care o parcurge mai noul nostru postmodernism / post-postmodernism etc.


* Un PS necesar: dacă doriți a-l cunoaște vreodată pe Ion Buzu, nu vă așteptați să vă iasă în cale un tânăr haiduc de prin Codrii Moldovei, cu musculatura performantă a unu trăgător de sapă sau trăgător-țintaș din vreun Kalașnicov. Armele cele mai firești ale lui Ion Buzu sunt ochelarii și lecturile pe care le face cu ajutorul acestora. Putem observa la Ion Buzu și o dexteritate de a „citi” oamenii și lucrurile din jurul său, ultima fiind și o ipostază homerică, căci Homer nu știu ce „lecturi” o fi făcut...

** Un PS deloc necesar sau totuși despre titlul cărții: pin anii 2000 la poarta Pieței centrale din Chișinău era o doamnă care vindea otravă, mereu striga: „otravă!”. Astăzi nu mai e. Agricultura, insectele și rozătoarele noastre au dispărut sau doamna și-a schimbat locul de vânzare cu amănuntul al antielixirului dat. Avem însă „3 ml de Konfidor” apărute la o editură bucureșteană (Konfidor – „insecticid”) și le luăm drept recompensă.