Din torentul de reacții care au invadat mijloacele mass-media în urma evenimentelor tragice de la Paris, una, care circula recent pe o importantă rețea de socializare, mi-a atras în mod special atenția. Este vorba despre o caricatură care îl înfățișează pe Isus răstignit pe cruce, privind trist și resemnat în jos, către un preot (catolic după calota pe care o poartă pe cap) care, cu mîinile în șolduri, îl privește mustrător spunîndu-i: ”You shouldn't have provoked them!”.

Inițial am avut doar o senzație de repulsie, mi s-a părut a fi una din acele mostre de umor gratuit, de un gust îndoielnic, care apar de obicei în contextul unor evenimente importante, dar care nu au nimic cu fondul problemei ci care doar speculează gustul public pentru senzațional, grotesc și șocant. Apariția preotului catolic la momentul crucificării mi s-a părut a fi o inversiune temporală cel puțin neinspirată, postura de dascăl cicălitor (a preotului) și cea de elev obraznic pedepsit (a victimei) grotești, iar ideea că Isus ar fi ”provocat” pe cineva într-un fel sau altul, total nejustificată. Nu era el profetul blînd care mergea călare pe măgăruș, care spunea să întoarcem și celălalt obraz, care vindeca bolnavii cu o simplă atingere și care propovăduia iubirea aproapelui?

Mai tîrziu mi-am dat seama că respectiva caricatură are totuși măcar un merit: ea se desparte cumva de disputa gălăgioasă creată la nivelul opiniei publice, împărțită, așa cum știm, în cele două mari și atotputernice echipe, respectiv FC ”S-au jertfit pe altarul libertății de expresie” versus FC ”S-au jertfit pe naiba, și-au făcut-o cu mîna lor”, o dispută care mi s-a părut de la bun început mult prea zgomotoasă și pătimașă ca să poată ajunge la niște concluzii utilizabile. Involuntar sau nu, caricatura ar putea muta puțin centrul de greutate al discuției dinspre chestiunea crimei (odioasă și nejustificată ca orice crimă, dar care stîrnește asemenea emoții și pasiuni negative încît întunecă judecata rațională), înspre aspectul religios-deontologic , cel puțin la fel de important și care, tocmai din pricina acestei întunecări, riscă să rămînă complet neabordat. ”Păi cu ce i-a provocat Isus pe călăii săi?”, îți vine să te întrebi privind desenul și parcă în timpul întrebării vacarmul general tace puțin.

Revenind, chiar și rapid, la principalele surse de informare asupra biografiei și a modului de gîndire ale lui Isus, care sunt Evangheliile (și în special la Evanghelia lui Matei, care cred că reușește să redea în modul cel mai viu atît portretul lui, ca om și ca lider, cît și contextul în care a trăit), vom observa că ipostazele provocatoare în care îl găsim nu sunt deloc puține. Nu este greu de imaginat cam cum se simțeau liderii politici și religioși oficiali ai vremii cînd Isus vorbea ”gloatelor”, care îl ascultau în număr din ce în ce mai mare, astfel: ”Cărturarii și Fariseii șed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe cari vă spun ei să le păziți, păziți-le și faceți-le; dar după faptele lor să nu faceți. Căci ei zic, dar nu fac...” (Matei 23, traducerea Cornilescu) sau ”Cînd vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să se roage stînd în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor pentru ca să fie văzuți de oameni. Adevărat vă spun, că și-au luat răsplata. Ci tu, cînd te rogi, intră în odăița ta, încuie ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti” (Matei 6) sau ”Vai de voi Cărturari și Farisei fățarnici! Pentru că voi închideți oamenilor împărăția cerurilor: nici voi nu intrați în ea și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați să intre (...) de aceea vă veți lua o mare osîndă” (Matei 23) sau ”Nu vă strîngeți comori pe pămînt, unde le mănîncă moliile și rugina (...) ci strîngeți-vă comori în cer, unde nu le mănîncă moliile și rugina(...) pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6), etc.

Cred că problema care se punea în vremea aceea (și care nouă astăzi ni se pare de neconceput) era că prin aceste idei Isus încerca (și ar fi putut să reușească) să submineze din temelii nu doar un regim politic sau altul, nu o religie sau alta, ci ideea de Stat în sine. Pentru că dacă ”gloatele”, din ce în ce mai seduse de discursul Mîntuitorului (naive, cum erau la acea vreme, nu atît de ”emancipate” ca cele de azi), ar fi devenit la un moment dat cu adevărat dezinteresate de bunurile materiale (în sensul dat de Stat acestei noțiuni), dezinteresate de discursurile liderilor politici și religioși și fiecare ar fi revenit la ”odăița” lui și la divinitatea din ”ascuns”, atunci ideea de Stat ar fi avut mult de suferit și s-ar fi putut chiar prăbuși, iar revenirea la Natură și la legile divine, la acea Vîrstă de Aur la care uneori mai visăm și azi, ar fi devenit deodată foarte posibilă: un pericol cît se poate de concret și șocant pentru ”înțelepții” de atunci. (Care au acționat în consecință și ar fi acționat, fără îndoială, exact la fel în orice alt context istoric, național, politic sau cultural în care un asemenea lider neconvențional de excepție s-ar fi ivit.)

Sigur, această perspectivă nu mai poate stîrni astăzi decît, eventual, cîteva zîmbete îngăduitoare, dar este de presupus că Tolstoi, de exemplu, în urmă cu doar 100 de ani, nu zîmbea deloc atunci cînd, aproape de sfîrșitul vieții, scria în jurnalul său: ”Din ce în ce mai limpede și mai insistent se cere formulată ideea că una din principalele cauze ale nenorocirilor prin care trece omenirea este inerția, acceptarea unor forme ale vieții deja desuete: Biserica, Statul, Știința. A ara peste grîne, a îmbrăca, adult fiind, haine de copil și a le sfîșia, coase la loc, a le ajusta și a nu înțelege că nu mai e nevoie de ele, că trebuie aruncate și făcute altele noi. (7 martie 1909)” (Lev Tolstoi, ”Despre Dumnezeu și om - din jurnalul ultimilor ani, 1907-1910”, Editura Humanitas, 2006). (De altfel pentru astfel de idei Biserica l-a și excomunicat, ceea ce dovedește că, departe de a fi devenit bătrînul nebun și senil despre care s-a vorbit, scriitorul reușise să atingă un nivel care îi permitea să atingă în mod dureros puncte vulnerabile ale Sistemului, - dar asta este probabil o cu totul altă discuție)

Evenimentele de la Paris și vacarmul apocaliptic care a urmat arată însă, încă o dată, dacă mai era nevoie, că lumea (care își spune încă) creștină, nu mai vibrează la unison la provocări legate de marile idei, sau de marile principii, sau de marea Artă, ci doar la marile spaime, tragedii, cataclisme sau, în cele mai fericite cazuri, la marile evenimente sportive, dovedind prin asta, nu atât capacitate de ”solidarizare” (la urma urmei, de Frică și animalele se ”solidarizează”) cât, în primul rînd, că este foarte ușor de manipulat (acea fragilitate agresivă despre care se vorbea la un moment dat), pentru că, așa cum spune Petre Țuțea: ”Fără Dumnezeu omul rămîne un biet animal (...), care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”. Și mai arată ceva: anume că, poate acum mai mult ca niciodată, înainte de a vorbi cu atîta pathos, ca despre o nouă religie, despre Libertatea de Exprimare, cei care își spun creștini și mai ales cei care pe deasupra se consideră și lideri de opinie, ar trebui să poarte în minte, printre atîtea și atîtea copleșitoare griji și responsabilități, și aceste vorbe simple, ale aceluiași Isus: ”... gura vorbește din prisosul inimii. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui” (Matei 12, 34-35). Aproape la fel de simple și de ușor de reținut ca și ”Je suis Charlie”.

Șerban Georgescu