Din perspectiva visului, suferința e un coșmar ce-și întinde ramificațiile din prezent în viitor, din care nu ne mai trezim, căci trezirea înseamnă schimbare, responsabilitate și asumare, numai astfel suferința s-ar mișca în gol, în van, iar efectele ei ar tinde către 0.
Omul este legat de realitate prin viață, iar din perspectiva realității, suferința perturbă empatizarea sa cu viața și cu oamenii, malformează conexiunile dintre imanența sa și imanența lumii, și astfel suferința deschide supapele prin care irealitatea țâșnește în real.
Din punctul de vedere al omului ce face în viață multe greșeli, suferința e cea mai mare eroare care aplicată omului, îl proiectează înspre neadevărul cras, din care nu poate ieși decât prin injectarea sa cu substanța densă și activă a adevărurilor.
Din punctul de vedere al omului harnic, suferința se naște din lenea spiritului, a gândurilor și a eurilor, ce induc pasivitate și inerție omului decăzând în delăsare, apatie și neurastenie, căci dacă ar fi activ, ar uita de suferință, prin concentrarea asupra activităților și demersurilor. Numai o minte înfășurată în plictis generat de inactivitate, deraiază de la normalitate , alunecând înspre vizualizarea suferinței, ce face din om un ipohondru.
Hărnicia șterge cu cârpa mizeriile depuse pe geamul suferinței, o curăță de efecte și consecințe nocive și deconcertante.
Din punctul de vedere al omului leneș, suferința e cea mai mare activitate ce perturbă și disturbă somnolența, torpoarea și letargia sale, căci suferința se mișcă în voie, străbate zonele durerii, încărcându-se cu ea, ajunge în proximitatea neputinței omului leneș, pe care o ridică la rangul de sistem de referință.
Din punctul de vedere al omului laș, suferința are curaj, din moment ce se infiltrează în corp, știind că va lupta pentru supremație cu spiritul, cu forța vitală și volițională, cu sinele, cu imanența și cu sufletul, prin urmare o privește cu respectul născut din groaza și înfricoșarea de a intra în contact cu ea.
Din punctul de vedere al omului curajos, suferința este un inamic pe care caută să-l zdrobească, și când nu reușește, își trimite dârzenia și tenacitatea să-i schilodească și amputeze ramificațiile și prelungirile în entitățile umane pozitive, însă nici dârzenia, nici tenacitatea nu reușesc să pătrundă în esența suferinței creată de demoni din substanța infernului.
Curajul stopează înaintarea suferinței, însă nu poate triumfa asupra ei, căci axioma curajului e o glorie fără triumf, și curajul dezvoltă riscul asumat, se gândește la pericol după ce acesta a încetat.