Din punctul de vedere al omului perseverent, suferința persistă prin perseverența și consecvența ei asupra corpului, dacă n-ar persevera, s-ar stinge într-un târziu prin epuizarea energiei sale negative, însă din păcate, suferința are voință negativă, crezul ei este să provoace omului degenerescență, deprimare, obnubilare și nefericire, să-i transforme ascensiunea într-o pantă descendentă, care sfârșește în genune.
Din punctul de vedere al iubirii, suferința e o ură uriașă, alimentată de discordii, dispreț și resentimente, întărită de invidii și perfidii, care a spart carcasa bunului-simț și a conveniențelor, și s-a descătușat în spațiile iubirii, proiectând în aria ei non-iubirea, ce pervertește tot ce a creat pozitiv iubirea, iar dacă ar fi cotată la bursă, prețul suferinței ar crește de la zi la zi.
Din punctul de vedere al omului ironic, suferința e un sarcasm macabru, un râs sardonic izbucnind în hohote lugubre, ce înfricoșează tăcerea unui om calm, perturbându-i liniștea ce-a alungat tumultul și a creat o armonie firavă distrusă de dezarmoniile disonante ale suferinței, ce adaugă vieții zilnic greutăți din ce în ce mai mari. Suferința ne ironizează neputințele și slăbiciunile noastre, care îi permit să se desfășoare.
Din punctul de vedere al omului perfid, suferința posedă o malițiozitate insidioasă și o fățărnicie ipocrită, cu care ne persiflează încercările noastre firave de a nu părăsi normalitatea, iar influența nefastă a suferinței îi face pe unii anormali, pe alții absurzi și ilogici, și pe altă categorie umană perfidă. Dacă suferința n-ar fi perfidă, adevărul ar putea-o controla și supune.