Ne putem ridica deasupra dihotomiei vizibil – invizibil, pentru înţelegerea şi explicarea lumii ca unicitate a Totului, doar făcând saltul cognitiv dincolo de modelul corporal-structuralist, către o viziune fenomenologic - ondulatorie. Când raţionăm e dificil de ansamblat în aceeaşi entitate ontică corpul fizic şi unda mentală. Ne afăm, cumva, în paradoxalitatea cuantică, omul comportându-se în macrocosmicitatea sa asemenea unui foton. De aceea, în cunoaştere, vorbim despre subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut. În problema cunoaşterii de sine (autocontemplării), subiectul îşi poate investiga doar interioritatea, nu şi exterioritatea. Pentru a o putea face ar trebui să se afle undeva în afara sa.
Fiinţa, ca unicitate, nu se poate afla în afara sa şi deci nu poate fi obiectul propriei cunoaşteri. Constată, însă, ipostaze dimensionale ca secvenţe autoexploratorii ale devenirii sale. Faţă de fiecare ipostază fractalică ea se comportă ca un înafara acestora şi deci le poate contempla ca pe nişte alter ego-uri fractalice. Pe sine, însă, nu se poate concepe drept totalitate. Investigându-şi doar interioritatea ipostazică spunem că Fiinţa doar se contemplă, dezvăluindu-şi fiinţialitatea pe care nu şi-o poate percepe drept sine şi o numeşte creaţie – un ceva în afara sa. Fiinţa şi Creaţia sunt, însă, una şi aceeaşi în devenire, ceea ce numim creaţie fiind ipostaze fiinţiale. Ipostaza poate contempla alte ipostaze ale aceluiaşi prezent, dar nu Fiinţa ca exterioritate (ipostaziere a altor prezenturi) şi pe sine ca interioritate.
În constelaţia ramanică (Ra – Soarele) la fel se află şi omul, un cuprins în necuprins nu poate contempla unicitatea Fiinţei ca totalitate a ipostazierilor sale. E ca şi cum un grăunte de nisip ar putea vizualiza devenirea sa ca mineral din elementele primare. Fiind aceeaşi esenţă are doar presimţirea Fiinţei ca întreg – fractalul în care e cuprins. Ipostază fiinţială conţinută în Fiinţă, închidere, el nu poate cunoaşte fiinţa (deschiderea). O poate doar intui ca pe o macrosimilaritate fractalică. Deci, raportată la unicitate, cunoaşterea umană nu poate fi raţională, ci doar intuitivă. Putem accede Fiinţa doar prin credinţa în existenţa ei ca unicitate şi o numim Dumnezeu. Fractalitate în ipostaza anthroposică a Fiinţei putem cunoaşte celelalte constelaţii ale acesteia pentru că ne raportăm la ele ca exteriorităţi aparţinând aceleiaşi spaţiotemporalităţi.
Omul este fiinţa cronospaţială a constelaţiei ramanice închisă în ipostaza anthroposică. Nu îşi poate cunoaşte anthropositatea ca unicitate şi nu se poate cunoaşte nici pe sine ca închidere. E ca şi cum grăuntele de nisip ar putea cunoaşte muntele. Poate cunoaşte celelalte constelaţii anthroposice, el fiind exterioritate similară acestora. La contactul cu nuanţe ale lumii exterioare le percepe pe acestea prin simţuri. Ca similaritate el intuieşte (extrapolare inconştientă) şi alte nuanţe ale exteriorului cu care nu este în contact corporal. Exteriorul necorporal îi rămâne inaccesibil perceptiv. Nici pe sine nu se poate cunoaşte pentru că îşi este o închidere, mister căruia ăi poate accesa doar anumite atribute. Celebrul imperativ al antichităţii rămâne o himeră. Ceea ce poate cunoaşte omul este doar persoana sa, nu şi fiinţa. La Sartre precaritatea omului descinde tocmai din faptul că existenţa îi precede esenţa. Persoana e o interioritate a ipostazei sale fiinţiale şi doar fiinţa, ca exterioritate a sa o poate accesa. Eroarea, deci, ca sa şi a celorlalţi existenţialişti emană din faptul că reduc omul doar la persoana sa. Fiecare suntem o fiinţă, adică mult mai mult decât cel pe care îl percepem drept proprie identitate prin mijloace perceptive (corporale). Acesteia i se adaugă necunoscutul ondulatoriu din afară care ne face posibilă autoconstatarea personală şi necunoscutul ondulatoriu din interior care ne germinează trupescul. Corpul fizic e o interioritate, iar mintea reprezintă exterioritatea ei. Deci, mintea se află în afara entităţii vizibile (corporale), înfăşurând-o ca un caier ondulatoriu. Omul ca fiinţă este entitatea care îşi accesează interioritatea perceptiv şi exterioritatea mental. Poate părea ciudat, dar cel pe care îl văd în oglindă drept corpul meu fizic e doar interioritatea mea. Şi pentru că sunt interioritate nu pot vedea în afara mea prin simţuri. Acest lucru îl face exterioritatea mea care e mintea – învelişul meu necorporal (ondulatoriu). Plasat în interiorul meu, trupul se distinge prin simţuri dar nu-şi poate vedea exteriorul său care e mintea. Îmbrăcăminte exterioară, mintea poate accede şi ce nu vede corpul fizic, adică ceea ce este în afara omului – alte ipostaze dimensionale ale Fiinţei, invizibilul inaccesibil interiorităţii trupeşti. Eu, entitatea Dumitru, prin simţuri îmi sondez interioritatea trupească ca persoană şi prin minte văd în afara mea lumea invizibilului. Trupul şi mintea sunt holograme fractalice ale aceleiaşi entităţi ce îşi diferenţiază ordinea formală ca persoană. Ceea ce numim misterul fiinţei umane e determinat de faptul că ne reducem entitatea la interioritatea trupească dată în simţuri. Cealaltă eroare o comitem când acceptăm mintea ca o interioritate a trupului, ceva cuprins în craniu. E adevărat, acolo se află creierul care însă nu e mintea, ci organul prin care mintea se articulează cu trupul (perceptivul).
Gândind fractalic trebuie să imaginăm şi în cadrul trupescului o altă interioritate similară, dar ondulatorie. Este matricea sa ramanică, scheletul energoinformaţional pe care s-a modulat întruparea terrană ca o plodare a fecundităţii paterno-maternale; memoria inconştientă a trecutului întrupărilor anterioare. La fel ca în cazul magnetului şi piliturii de fiet e invizibilul potrivit căruia s-a ordonat carnalul. Fiecare întrupare e o reamintire a cumulului experienţelor trăirii anterioare - Inconştientul. În fiecare persoană sălăşluiesc toţi cei care au murit în succesiunea întrupărilor unui ciclu evolutiv. După moarte, prin descompunerea trupului, persoana care a fost îşi decantează ordinea, ca o sămânţă, în aura planetei. Fiecare murire trupească îşi descarcă trăirea în respectiva sămânţă. Aparţinând Inconştientului planetar fiecare este legată la creier şi personează în prezentul său trecutul. De cum arătăm în trăirea prezentului e vinovat inconştientul – sămânţa anteriorităţii, de cum vom arăta în următoarea persoană e responsabilitatea minţii. Fiecare suntem o plantă cosmică cu rădăcină pământească – inconştientul, tulpină solară – trupul fizic şi corolă anthroposică – mintea.
Respectiva deformare a percepţiei despre sine, ca un tot vizibil şi invizibil – fiinţă, se produce datorită falsului nostru imaginar pe care l-am creat despre noi, gândind structural. Dar, luând de bune ciudăţeniile ce ne vin dinspre cuantică şi acceptând că densitarul, inclusiv cel cu masă e o colapsare de unde facem un mare pas înainte. Dacă în spatele corporalului se află o densitate ondulatorie, iar în al minţii o gnosticitate ondulatorie le putem situa pe acelaşi plan al demersului cognitiv. Ontosul şi gnososul îşi pot da mâna în ondulatoriu. Atomul nu mai este temeiul lumii vizibile, ci puntea de legătură cu invizibilul. Lumea fizică e formată din „atomi răciţi” (încetiniţi), iar lumea ocultă (spirituală) începe cu „atomi superfierbinţi” (acceleraţi). Ochiul meu nu poate vedea atomi, ci structuri fizice ale acestora. La rândul său gândirea nu poate opera cu atomi concreţi, ci numai cu imagini (unde) mentale ale lor. Deci, într-o abordare structuralistă întâlnirea lor e imposibilă şi de aceea vorbim de două lumi diferite, lumea concretă a omului şi ipotetica lume spirituală a lui Dumnezeu de care ne îndoim şi pe care o acceptăm prin credinţă ca pe un altceva. Dacă concretul e undă energetică corpusculară, iar abstractul infoundă, întâlnirea lor devine posibilă ca fenomenologie ondulatorie a unicului în persoana trăitoare. Omul nu e o structură, ci o fenomenologie în continuă devenire personală de la naştere la moarte şi identitară de la moarte la o nouă întrupare. El e muritor numai ca persoană, ca fiinţă e o eternitate în continuă devenire. Deci, lumea nu e o încremenire structurală, este o ordine fluidă ce curge fractalic în sine. Totalitatea persoanelor mele muritoare, trebuie văzută ca o succesiune de eu-ri ce nu au pierit ci curg în aceeaşi fiinţă. Cum ar spune Heraclit, ca persoană, suntem mereu o altă apă ce curge în aceeaşi matcă ramanică . Această fiinţă nemuritoare este omul, nu persoana. Prin el trecutul ca o succesiune de prezenturi se decantează în viitor, iar viitorul devine prezent. De aceea, doar el - Omul este Timpul. Greşim când, ca persoană, ne identificăm drept matcă, ea nu e decât prezentul trăirii – o altă apă a aceluiaşi râu reprezentat de fiinţa anthroposică- Omul.
Omul ramanic, ca produs al inconştientului său pământesc, întruchipează o dualitate gnoetică; trupul articulează ordinea (eticitatea) solară, iar mintea e reflecţia gnozei antroposice asupra sa – proiecţie din viitor. Aceasta incidentează ca un fascicul de raze, iluminând un câmp al gnoeticităţii solare. Fiecare rază decupează în ea o secvenţă cât trupul uman. Putem afirma, deci, că măsura respectivului câmp în ştiutul ramanic este omul. Prin el este introdusă în spaţialitate a patra dimensiune – timpul. Raza anthroposică, autoiluminându-se drept gnoză solară îi activează memoria, gnoeticitatea fractalică, determinând-o să selecteze şi engrameze în ordinea energetică pământească o măsură umană de cunoaştere din acel ştiut (inconştientul). Corespunzător vibraţiei radiale se configurează respectiva măsură sub fania trupescului ramanic, invizibilul solar proiectându-se în pământesc ca vizibil uman. Respectiva autoproiecţie începe ca o pulsaţie ce se configurează drept inimă (matricea afectivităţii) şi se desăvârşeşte creier (matricea mentalului).
Trupul poate fi imaginat ca un caier (fuior) pulsionar invizibil de unde orgonice care, în momentul atingerii unui prag densitar, intrând progresiv în rezonanţă cognitivă (destăinuire) devine vizibil drept corporalitate. Această fenomenalitate prin care ondulatoriul energetic colapsează sub forma trupului vizibil o numesc plodare. Când fătul este configurat, asupra sa se descarcă energetic gnoza antroposică. Impactul e asemenea unei fulgerări gnosice prin care unda antroposică induce densitarului ondulatoriu al creierului nivelul său de vibraţie superluminică. Creierul vizibil, prin nevăzutul său ondulatoriu, rezonează cu gnoza antroposică ca o minte; o albină racordată la stupul gnosticităţii anthroposice, ce adună polenul gnoetic al propriei ipostazieri spre a produce mierea cunoaşterii drept conştiinţă anthroposică. Aşa a apărut primul om ramanic care, prin cele două emisfere cerebrale, se manifestă ca bărbat şi femeie. Bărbatul condensează ordinea arhetipală (sămânţa inconştientului), iar femeia decupează un câmp (fragment) gnostic – măsura radială a vizualizării acestei ordini. Primul însămânţează ordinea - rădăcina, iar femeia o arhitecturează ca trupesc carnal – tulpina plantei anthroposice. Trupul e măsura trăirii ramanice ca secvenţă cognitivă a autocontemplării anthroposice. Prin experienţa trăirii mintea persoanei devine conştiinţă anthroposică. Anthropos se fractalizează drept conştiinţă ipostszică a Fiinţei prin decantarea în dimensionalitatea sa big bang-gică a mentalului speciei umane şi a celorlalte rase umanoide.
Trupul persoanei reprezintă spaţialitatea cunoaşterii ramanice (aria gnostică), porţiunea de atotştiut care poate fi autocunoscut la capătul încarnărilor. Prin convertirea fragmentului său de atotştiut în autocunoscut se autoconstruieşte, zideşte cognitiv persoana umană. Din toată ştienţa putem cunoaşte doar atât cât trupul nostru ne permite pe perioada trăirii. Ne reîntrupăm pământesc de câte ori e ncesar spre a cunoaşte (ilumina) atotştiutul ramanic. Încarnarea e chipul ştiutului (programarea) ce poate fi cuprins de către mintea umană ca autocunoaştere şi exprimă cantitatea de ştiire ce se autocontemplă, vizualizează într-o trăire. Această cantitate de ştiire e sedimentată ca memorie în inconştient. Reprezintă secvenţa temporală din ordinea ramanică asemenea unei seminţe terrane care, sub iradierea gnozei apolinice, după fecundare pulsează drept inimă în trupul matern. Ca o revărsare din ea se configurează întruparea. Ea cumulează trecutul întrupărilor anterioare ca un densitar al tuturor experienţelor trăirilor. Cum fiecare naştere e măsura extracturilor anterioare de cunoaştere din atotştiut sub forma afectelor (sentimente, emoţii, dorinţe) putem spune că inima este creierul afectiv. Începe să se vorbească tot mai documentat despre logica sentimentelor şi inteligenţa emoţională. Prin ea cunoaşterea trecută se densitează ondulatoriu drept creier. Când el este complet format, în momentul naşterii, asupra sa se descarcă gnoza anthroposică. Aceasta e ca o proiecţie din viitor ce înglobează, sub forma destinului, secvenţa de atotştiut ce, prin trăire, urmează a fi cunoscută. Formarea pruncului ca persoană muritoare e procesualitatea prin care atotştiutul se actualizează secvenţial drept cunoscut în prezentul trăirii. Persoana uneşte în creier cunoaşterea trecută (inconştientul), decantată sub configuraţia trupescului, şi cunoaşterea viitoare ce urmează a fi decodificată drept trăire. Respectiva cunoaştere viitoare o realizează mintea care este fenomenalizare a gnozei anthroposice prin densitarul inconştientului ramanic (creier). Ea are posibilităţi infinite de cuprindere, dar nu poate face cognoscibilă decât întinderea trupescului său.
Prin activarea creierului mintea unifică cunoaşterea trecută sedimentată în trupescul ramanic (inconştientul) cu ştienţia anthroposică, făcând posibilă con/ştienţa ca idee despre sine. În greacă există termenul syneidesis unde “syn” înseamnă împreună, iar “eidesis” - cunoaştere. Această conştienţă de sine în prezent ca eticitate a devenirii persoanei drept Eu o numim conştiinţă. Reprezintă întâlnirea inconştientului personal ramanic cu gnoza anthroposică sub forma trăirii. La nivel universal ea unifică toate ipostazele fractalice ale Fiinţei drept Conştiinţă Unică. Mintea este trăirea ce face posibilă unificarea în persoana Dumitru a inconştientului ramanic (trupescul) - homo cu sapienţialitatea (gnoza) sa anthroposică ca pe o entitare a prezentului. Prin murire trupul, ca ordine materializată (încarnare) - desacralizată, este absorbit în lut unde, prin descompunere, este iradiată în aura pământeană. Fiecare generaţie stratificată în pământesc reprezintă un aport la sporirea luminozităţii şi formei aurei, marcând un spor în autocontemplarea planetară. Cu adaosul cognitiv al fiecăreu generaţii ce moare Terra îşi măreşte luminiscenţa şi modifică culoarea - noosfera. În momentul desăvârşirii autocontemplaţiei, cuprinderii atotştiutului, prin aportul succesiunilor de generaţii trăitoare planeta se dezvăluie în totalitate şi capătând lumină proprie devenine stea. Se naşte astfel o nouă entitate spirituală sub forma unei constelaţii. Putem spune că trupescul uman germinează astralitate.
Raza anthroposică, fenomenalizată drept minte la incidenţa cu inconştientul ramanic, se manifestă în cadrul trăirii personale drept gândire. Ea personează inconştientul, adăugându-i fenotipia noii secvenţe de cunoscut specifică prezentului ca trăire personală. Respectiva iluminare - ştienţa persoanei este proiectată pe timpul trăirii pământeşti ca o focalitate (licăr) în gnoza solară. După ce gândirea a epuizat de explorat atotştiutul trupescului, actualizându-l drept cunoaştere, raza anthroposică se întrerupe. Vibraţia rezonatorie a creierului încetează şi se produce murirea. Mintea, ca gnoză, a decantat trăirea în aura solară drept entitate spirituală cu identitate proprie, geamăn fractalic al gnozei antroposice. Potrivit principiului inseparabilităţii cuantice (instantaneităţii) acestea se comportă ca unul. Licăr spiritual, noua entitate gnoetică va configura fiinţa eonică. Deci, prin murire, inconştientul trupesc al persoanei intră în aura planetară ca sămânţă a viitoarei întrupări (matrice germinativă), iar raza anthroposică, configurată drept fiinţă eonică în aura solară va forma sufletul. Fiinţa umană e o identitate trinitară compusă din trupul pământesc muritor (inconştientul), sufletul ramanic ce se desăvârşeşte pe măsura explorării (actualizării) atotştiutului solar şi spiritul anthroposic – atotştiutul ce urmează a fi investigat în următorul ciclu al trăirii cosmice. La capătul întrupărilor umane ce vor transforma planeta Terra în stea omul va face saltul în ciclul următor al devenirii sale ca fiinţă anthroposică.
Sintetizând, raza anthroposică împreună cu densitarul ondulatoriu al creierului în exerciţiul gnostic al trăirii pământene se arhetipează ca minte, entitate distinctă a spiritualului anthroposic, un fel de umbră al acestuia. Îl determină, defineşte şi personalizează drept homo. Putem spune că, prin minte, gnoza anthroposică se încarnează drept om - anthroposul însufleţit. Spirituala Fiinţă anthroposică ce se contempla autoreflexiv devine fiinţă umană corporal însufleţită – persoană meditativă. Se face trecerea de la autocontemplarea reflexivă (autodescoperire) la reflecţia autoformativă - însufleţire ca entitate ontică. Prin autocontemplare, ipostazierea persoanei umane, gnoza îşi destăinuie sacralitatea (deschidere), iar prin meditaţie - reflecţie mentală autoformativă (trăire) îşi adaugă taină (închidere). Ca minte spiritualul (ondulatoriul) se onticizează drept om (densitar corporal) – misterul gânditor ce se gândeşte ca o eticitate solară conştientă. Gnoza anthroposică şi mintea umană sunt una şi aceeaşi, dar în planuri diferite – respectiv spiritual şi fizic. În persoana umană mintea e o gnoză spirituală, iar gnoza e o minte densitară - unda ce se manifestă drept corporalitate (creier). Această undă corporală (închisă) ca o altă taină (sacralitate) este sufletul sau corpul duh. Prin gnoză Anthropos se destăinuie, desacralizează drept om, iar prin minte se resacralizează (spiritualizează) ca divinitate. Gândirea omului, genotipând în inconştient viitorul, produce conştienţa de sine ca eu a lui Anthropos.
Trăirea este fenomenalitatea prin care minunea se împlineşte ca fapt ce se minunează. Dacă sacrului îi spunem Duh, gnoza ca întrupare – dezvăluire de sacru e deduhovnicire, iar mintea ca minunare (gândire), acumulare de sacru, e înduhovnicire. Aceasta e modalitatea prin care, în experienţa trăirii, spiritul se manifestă drept suflet. Odă limbii române, singura care a mai păstrat latinescul sufflitus! Dacă Tatăl şi Fiul sunt ipostaze ale Fiinţei, Duhul e Atotştiutul de neştiut (sacrul) – sfinţenia. De aia i se şi spune Sfântul Duh. Ramanitatea construieşte trupul ca măsură a autocunoaşterii, iar anthroposul activează creierul ca minte însufleţitoare. Ipostazierea gnozei anthroposice ca persoană umană – fiinţă raţională reprezintă sufletul. Omul este gnoza anthroposică întrupată care, în experienţa trăirii, se manifestă ca suflet. Sufletul întruchipează gnoza efemer trăitoare, iar gnoza e sufletul etern fiinţiator – gemenii fractalici ai unicităţii (Fiinţa). Ca gnoză trăitoare (însufleţire) persoana umană corporalizează pe Sfântul Duh. Fenomenologia Fiinţei e o dezvăluire fractalică a Tatălui ca ipostază primordială, Fiului ca ipostază christică şi Omului ca ipostaziere a sfântului duh.
Imaginam gnoeticitatea ca linie divină sau linie a vieţii. Localizat aceasta se manifestă pulsatoriu, ca o membrană ce cu partea convexă emite, radiază, iluminează şi cu partea concavă absoarbe, acumulează, decantează cunoaştere. Gnoza ramanică, iradiată în aura pământească, atunci când se manifestă drept convexitate a celei antroposice emite, iluminează şi însufleţeşte trupul (ordinea solară) permiţând neştiutului ştiutor antroposic să ia act de sine ca EU pământean şi să se comporte ca un ştiut ştiutor apolinic - OM. Numai atunci conştienţa gnostică devine minte autocunoscătoare a ordinii relevate a trupescului. În afara cuprinderii ca minte ea este Conştiinţa Unică. Prin trăire mintea se încarcă cu un trupesc de autocunoaştere. Această cantitate de autoştienţă (minte), după destrupare, înfiripează în aura solară, ca entitate spirituală (gnostică), fiinţa eonică – geamănul local (ramanic) al fiinţei antroposice. Ipostaza sa exprimă cantitatea de autocunoaştere pe care gnoza antroposică a reflectat-o drept constelaţie a noastră. Prin om, Anthropos s-a autocreat autocunoscător drept sistem solar Ra. El mai are în acelaşi plan dimensionalo-vibratoriu şi alte ipostazieri proprii celorlalte constelaţii, majoritatea inaccesibile, încă, omului ramanic.
Până a devenit eonicitate ramanică fiinţialitatea sa a ipostaziat uni şi bidimensionalitatea, dar şi alte posibile planete ale sistemului solar. E imposibil să ne imaginăm trecutul său, putem doar afirma că sub actuala teofanie are vârsta sistemului solar pe care îl relevă. Ca revelaţie gnostică, atunci când va reuşi să-l releve în integralitatea sa fiinţialitatea ramanică va accede în dimensionalitatea următoare. Ştiut autocontemplat, sistemul solar va reintra în neştiut ca ştiutor - nefiinţialitate. Putem vorbi de fiinţa ramanică unică şi manifestarea sa trăitoare - omul ramanic, neştiutul autoexploratoriu gnostic. Sub încarnarea sa ca persoană omul este o rază de ştiut a fascicolului antroposic. Împreună cu celelalte raze engramează în constelaţia actuală umanitatea. Aici a parcurs mai multe stadii autocontemplative ce s-au împământenit strat peste strat sub forma unui şir de civilizaţii. Potrivit Bibliei pot fi distinse: civilizaţia adamică, cainică, noetică, civilizaţia avramică, moisică, solomonică, civilizaţia christică.
Cum se automodulează fiinţialitatea antroposică drept fiinţialitate ramanică în fenomenologia umanului. Dacă ar trebui să o exprimăm trinitar, Anthropos este Tatăl, Ra este Fiul, iar Sfântul Duh este Omul. Să vedem cum funcţionează cestă Trinitate. Fiecare dintre componenţii ei reprezintă, în ierarhia devenirii Fiinţei, o ipostază fractalică a acesteia. Anthropos fractalizează universul big bang-gic, Ra este arhetipul fractalic al cosmicităţii astrale, iar Homo e fractalul prin care cosmicitatea ca minte ia act de sine drept EU în cadrul Conştiinţei Unice. Omul este gnoza (gândul) sub care Fiinţa indefinită se autodefineşte ca EU – ştiutul atotştiutor al trupescului său.
Gnoeticitatea anthroposică se manifestă la limita invizibilului cu vizibilul. Gnoza sa este soarele invizibil care luminează ordinea vizibilă desacralizând-o. Îl putem imagina pe Anthropos drept o pasăre măiastră (presupusă) care îşi lepădă oul. Acest ou în ipostazierea cosmicităţii de tip ramanic (astrale) îl face vizibil. Pasărea e invizibilă, dar oul – sistemul solar e vizibilul ce o conţine în sine. Plodul este Ra ca fractalitate a lui Anthropos. Aici în lumea vizibilului se produc lucruri invizibile prin care ştiutul ştiutor nu doar se dezvăluie, ci şi ia act de sine ca Eu. Până aici întreaga cosmogonie a Fiinţei este autoreflectorie, descoperire dezvăluitoare a ştiutului din sine. Sub toate ipostazele sale fractalice Fiinţa atotştiutoare se desacralizează ca ştiut ştiutor, dar nu are autopercepţia sa ca Eu. Anthropos şi Ra sunt finţialităţi, ipostaze, holograme cosmice ale Fiinţei, dar nu sunt eu-ri. Numai aici în zona vizibilă a astralităţii devine posibilă personalizarea gnozei ca eu.
Pământul este singura planetă, cunoscută până acum, unde cosmicitatea astrală îşi mai adaugă un strat – biosfera; forma sub care fiinţialitatea se manifestă ca trăire. Ştiinţa a emis diferite ipoteze privind apariţia şi modul de manifestare a biosului. Una dintre ele ( Oparin) propune ipoteza apariţiei viului (organicităţii), prin transformări chimice, din neviu. Structurarea biosului a început prin agregarea azotului, carbonului şi hidrogenului în amoniac şi metan. Sub impactul fulgerelor şi diferitelor tipuri de radiaţii, în special ultravioletă, din gaze şi vapori de apă au apărut aminoacizii şi glucidele. Aceşti compuşi moleculari, împreună cu alţii, ajunşi în apa mărilor şi oceanelor sub radiaţia cosmică au format supa prebiotică primordială în care s-au format proteinele şi nucleotidele; ultimele alcătuind lanţuri de acid nucleic. Întâlnirea dintre moleculele nucleice (ADN) şi moleculele proteice a dus la formarea celulei – entitatea fundamentală a viului. Experimental s-a ajuns la producerea în laborator a moleculelor, dar imposibila articulare a macromoleculelor şi celulei prin sinteza proteinelor şi ADN-ului a orientat teoria către alte căutări. Nici parteneriatul dintre molecula nucleică şi molecula proteică, autor al vieţii pe Pământ, nu poate fi explicat ştiinţific. La capătul respectivelor căutări ce încă nu au putut elucida enigma vieţii se acreditează ideea că în spatele „generaţiei spontanee a viului” se află un travaliu inteligent.
Explicarea viului capătă o şansă dacă acceptăm că gnoeticitatea se exprimă prin gnozi nucleici şi gnozi proteici. Lanţurile nucleice ar configura, în cadrul celulei, scheletul ordinei sacre, iar gnozii proteici ar îmbrăca carnal respectivul schelet. Sub forma radiaţiei de lumină şi căldură Soarele îşi amprentează neştiuţii ştiutori în stratul biotic. Ca ipostază antroposică a lui Ra, Omul marchează un moment şi o secvenţă crucială în devenirea Fiinţei. Prin el se face saltul de la finţialitatea abiotică – cosmicitate la finţialitatea biotică – trăire. În cadrul Devenirii, până la el Fiinţa se descoperă şi se constată ca ştiut ştiutor (inteligenţă), respectiva destăinuire fiind numită Creaţie. O creaţie care, însă, nu îşi adaugă sub aspect ontic nimic, doar gnosticitate. Omul însă, ca ipostază biotică a lui Anthropos, îşi depăşeşte starea de inteligenţă cosmică, manifestându-se drept Minte Gânditoare. Ca minte ce personalizează un ştiut limitat, trupescul său, el nu doar se dezvăluie, ci se şi vede şi autoevaluează cognitiv ca înţelegere de sine. El nu mai este doar un imago mundi, microcosmicitate ce reflectă fractalic macrocosmicitatea. Sau altfel spus picătura de rouă ce reflectă întregul univers. Dezidentificându-se din cosmicitatea devenirii Fiinţei îşi personalizează starea ca definit în indefinit. Localizarea cronospaţială în bios îi conferă conştienţă de sine ca Eu. Sub ipostaza de Eu, omul nu doar se contemplă, ci se şi gândeşte pe sine şi lumea sa, producând idei, raţionamente şi experimentând modele şi proceduri cognitive. Respectivul exerciţiu sinaptic, prin repetiţie sedimentându-se ca ordine, îi modulează, dezvoltă creierul ca un invizibil densitar ondulatoriu. Prin gândire devine creator de cultură, artă, făuritor de tehnologii, construind o lume ontică ce se adaugă lumii gnostice a Fiinţei. Apoi, prin asimilarea produselor gândirii celorlalţi – învătare, se implică nemijlocit în autoconstrucţia propriei fiinţe.
Omul face saltul de la autocontemplarea prin autoreflexie (destăinuire) la autoformarea conştientă prin trăire. Fătul inconştient este chipul seminţei anthroposice, dar după căpătarea conştiinţei de sine persoana se construieşte ca fiinţă socială prin gândire şi făptuire. Ceea ce numim viaţă e măsura capacităţii sale de cogniţie (reflecţie). Omul e atotştiutorul în devenire al vieţii sale. Prin succesiunea de încarnări trăitoare acumulează atotştiire reflexivă (autocontemplare), căreia îi adaugă ineditul experienţei trăirii (personare). Trăirea nu mai e doar autodescoperire, ci şi invenţie de sine. Fiecare gând e o interferenţă sinapsică a prezentului cu trecutul (inconştientul) ce se proiectează ca viitor. Fixarea şi stabilizarea acestor interferenţe prin exerciţiul gândirii arhitecturează şi arhetipează noi reţele neuronale – structuri ondulatorii permanente ce densitează neocortexul, decantându-se ca nişte pelicule cognitive ce dezvoltă creierul. În acest mod gândirea ondulatorie corporalizează (materializează) gnoeticitate. La capătul devenirii sale apolinice omul va fi atotştiutorul pământesc, fiinţa ramanică desăvărşită ce îşi continuă trăirea ca neştiut ştiutor într-o altă secvenţialitate a devenirii anthroposice. Până la el devenirea Fiinţei se făcea sub forma unei călătorii iniţiatice prin sine, pur contemplative, în urma căreia îşi adăuga autocogniţie. Omul e ipostaza fiinţială care transformă respectiva călătorie iniţiatică în trăire prin care adaugă onticitate Creaţiei, construieşte creier. Cu ajutorul său, prin făptuire, zideşte o lume factuală – antroposfera. Numai în ipostaza sa fractalică - umană Fiinţa se manifestă drept Conştiinţă – ştienţă despre sine. Invizibilul creier universal – Conştiinţa Unică se hologramează fractalic drept creier uman. Sacrul divin se profanează, dezvăluie ca om.
Ajungem la fireşti întrebări: dacă viaţa şi trăirea sunt sinonime ale aceleiaşi stări; dacă ea se manifestă numai în modalităţile cunoscute de noi. Când rostim rugăcinea “Tatăl nostru” afirmăm: „Vie împărăţia Ta”. Însă când trebuie să cceptăm că totul este viaţă şi că această Viaţă e însuşi Dumnezeu, lucrurile se complică. Cunoaşterea actuală ne spune că până la om Fiinţa se manifestă abiotic ca fiinţialitate infoenergetică şi chimism. Finţialitatea înseamnă autocontemplare (iluminare) şi metamorfozare chimică, nu însufleţire. Şi totuşi Iisus Dumnezeul şi Omul ne spune că el este Viaţa, Calea şi Adevărul. Experienţa umană ne face să acceptăm că viul se manifestă ca finţialitate gnoetică şi ca trăire. Mineralul are fiinţialitate reflexivă, însă ca anorganicitate noi îl considerăm neviu. Dar combinaţiile chimice, vibraţia cristalului la unison cu cosmosul, metamorfismul rocilor, unduirea magmei vulcanice şi a lichidelor, cristalizarea apei, vântul, jocul flăcărilor etc. nu sunt oare trăire? Se spune despre cristal că e ADN-eul Pământului, dar dacă drept rezonanţă universală pură e manifestare a esenţei primare? Acestor întrebări, deocamdată, ştiinţa le răspunde în cea mai mare măsură cu nu, negând existenţa altor forme subtile de viaţă.
În accepţia actuală unda luminoasă (gnostică) venită din afara sa, lovind opacitatea mineralului îi dezvăluie prezenţa şi se încarcă cu semnalul ei; neştiutul devine ştiut. Însă corpul mineral nu are conştienţa acelei prezenţe. Putem spune că din neştiut el devine un ştiut neştiutor. În cazul vegetalului opacitatea reflectorie este depăşită, energia venită din afară fiind absorbită. Densitarul său intră în rezonanţă şi începe să vibreze - manifestă sensibilitate faţă de mediu. Nu are conştienţa de sine dar capătă conştienţa organică a altceva trebuitor. Se comportă ca un ştiut ştiutor al trebuinţelor sale, o organicitate reflectorie. Sensibilitatea organică vibratorie, care îi permite să se orienteze către stimulii utili din mediu (lumină, apă, hrană etc), e prima manifestare ca trăire (însufleţire). Experienţa trăirii fixează senzitivitatea în stereotipuri şi paternuri comportamentale, făcând trecerea către instinctualitatea specifică animalităţii. Încă nu ne putem explica coerent trecerea de la finţialitate la însufleţire, modul cum este descompusă opacitatea. Spre a o face ar trebui arătat cum gnoza fiinţială (eternul) se metamorfozează ca minte trăitoare (efemer). Gnoza e un travaliu cognitiv (constantă) care îşi iluminează propria ordine (chipul), decupând autoreflectoriu din atotştiutul neştiut secvenţe de ştiut neştiutor ca succesiune de ipostazieri fractalice. O lanternă ce îşi iluminează (fiinţializează) propriul tub, ca o autocontemplaţie căreia îi spunem creaţie. Fără respectiva iluminare vorbim de nonexistenţă. Mintea e un construct gnostic în continuă pulsaţie şi colapsare care se structurează şi destructurează ca o gândire germinatoare de modele (realităţi cognitive) inexistente până atunci, cărora le spunem obiecte mentale. Ea nu e autocontemplare a unei fatalităţi invizibile (dat), ci autostructurare a liber arbitrului – autoconstrucţie întâmplătoare a unui alt dat, făcătoare a unei noi eticităţi sub forma infinitei configuraţii a conexiunilor sinapsice ale creierului. Această totalitate infinit combinatorie îşi organizează spaţiotemporalitatea ramanică ca un trup care e suport efemer stabil al densitarului ondulatoriu numit creier. Întruparea este travaliul minţii spre a articula o arhitectură adecvată (funcţională) propriei manifestări. În cosmicitatea anthropsică, pe Terra, respectiva arhitectură este corpul uman ca logistică a creierului. Până a ajuns la actualul format el a parcurs mai multe stadii, cumulând în prezent reflexivitatea mineralului, sensitivitatea vegetalului, hormonalitatea animală (afectivitate) şi cerebralitatea anthroposică (raţiune). Fetusul se articulează ca un construct fizic menit să susţină funcţional capul ca sediu trăitor al minţii gânditoare. Instantaneitatea sinapsică inedită pe care o articulează mintea face ca în cadrul prototipului uman (corporalitatea) fiecare individ să fie o unicitate. Suntem aceeaşi specie, dar fiecare purtăm chipul propriei gândiri. Auzim, uneori spunându-se despre cineva că are faţă de prost ori că înfăţişarea lui emană inteligenţă.
Potrivit percepţiei noastre actuale trăirea aparţine biosului în diversitatea sa existenţială, manifestându-se deopotrivă ca inteligenţă – potenţă gnostică şi cerebralitate sinapsică - gândire. Tropismul plantelor şi în mod deosebit geotropismul – orientarea rădăcinilor către pământ şi a florei către cer (Soare) e un act de inteligenţă, dar în cazul omului trăirea înseamnă mai mult decât această inteligenţă primitivă; implică manifestarea perceptivă şi neurocorticală. Planta simte lumina şi se orientează spre ea, animalul anticipează instinctual pericolul pe baza unor păţanii anterioare, omul primitiv intuieşte şi empatizează tot pe baza similarităţii unor antecedente translatând propria trăire celuilalt, iar omul sapiens gândeşte. Intuirea şi empatizarea presupune prezenţa a altceva ori altcineva la care te raportezi pozitiv (acceptând) ori negativ (respingând) în facticitatea hrănirii, reproducerii, securizării. Reprezintă stereotipizarea unor învăţăminte (păţanii), atitudini sedimentate în exerciţiul trăirii ca ataşamente, obişnuinţe, deprinderi ce-ţi afectează comportamentul, numite afecte. Conştientizate ca lipsă a ceva constituie temeiul dorinţelor. Animalul ajunge să saliveze nu numai când vede hrana, ci şi când şi-o reprezintă. El tinde să devină sapiens pe măsura asimilări exerciţiului reprezentării ca un modus operandi, reuşind să construiască asemenea paternuri cognitive în lipsa acelui ceva. În final va ajunge să-şi extrapoleze dorinţele sub forma unor imaginari. Exerciţiul de creare a imaginarilor cognitivi este gândirea. Operând cu ei (abstracţii) ajunge să construiască imaginarul de sine. Persoana umană este imaginarul propriei gândiri. Toate manifestările cognitive, articulate într-o coerenţă funcţională, care ajunge să ofere conştienţă de sine formează mentalul. Fără mental trupul în stare neurovegetativă e o entitate inconştientă (moartă), o caroserie fără motor. Acest corp este construit preponderent din două părţi hidrogen şi una oxigen - apă. Combustia sa – trăirea – se realizează prin oxidarea carbonului; aspiră (inspiră) oxigen pe care îl arde (metabolizează) şi expiră bioxid de carbon. În cazul omului se poate vorbi de o trăire vegetală prin care este muritor şi o trăire mentală ce îi conferă nemurire; putem spune că e un muritor nemuritor ori un nemuritor muritor. Am putea defini biosul drept manifestare a gnozei ca gândire, algoritmul fizic al acesteia numindu-se trăire trupească. Inconştientul activat de gnoza anthroposică menţine carnalul în nestricăciune. E conştienţa autoreflectorie ce conferă fiinţialitate, iar mintea ce se gândeşte drept gândire corporalizată este trăire. Prin om se face saltul de la cogniţia autocontemplativă la cogniţia autoconstructivă a ordinii (eticităţii) ca gândire trăitoare sau trăire gânditoare. Cum ar spune Sartre, “fiinţa care se cauzează pe sine”. Cosmicitatea e o fiinţialitate autocontemplativă datorată inconştientului, iar omul o trăire gânditoare. Prin el Devenirea face saltul de la autocontemplaţia fiinţiatorie - autodescoperire la gândirea trăitoare dătătoare de experienţă ontică – conştienţă sub care Fiinţa se înţelege ca EU, în spaţiotemporalitate desăvârşindu-se sub ipostaza antroposică.
Mă străduiesc să imaginez acest salt prin intermediul fiinţei eonice. Încercând să expliciteze fiinţa umană drept o entitate structurată pe mai multe straturi, ocultismul propune un model care, plecând de la trupul fizic, distinge un corp interior al acestuia şi un altul exterior. Eu numesc interioritatea invizibilă a trupescului fizic inconştient, iar exteriorităţii, la fel de invizibilă mie îi spun minte. Inconştientul este ramanic şi mintea e anthroposică, iar împreună cu trupul fizic articulează fiinţa umană pe care, în mod fals, noi o reducem doar la persoana trăitoare. Prin murire dispare, se dezagregă doar starea de persoană. O parte a ei iese din prezent şi se decantează în inconştientul pământesc al întrupărilor anterioare ca matrice germinativă al următoarei întrupări (plodare), iar cealaltă (mentală) emană ca entitate eonică - corpul duh în aura solară de unde va impregna gnoeticitatea anthroposică cu experienţa trăirii şi ulterior va explora cognitiv (conferă simţire) trupescul viitoarei persoane.
Pe timpul trăirii mintea şi-a sondat (contemplat) permanent gnoeticitatea ramanică - engramarea pământească a trupescului - de unde s-a alimentat intuitiv pentru construirea cognitivă a persoanei. Prin acest canal intuitiv şi-a iluminat permanent matricea germinativă. Totodată, după amorsarea rezonatorie a densitarului ondulatoriu al creierului prin raza anthroposică, în urma exerciţiului cognitiv metamorfozat ca experienţă a trăirii şi-a definit corpuscularitatea spirituală a gnozei ca suflet. Respectiva entitate gnostică s-a decantat, la rândul ei, asupra matricei din aura pământească, configurându-şi propriul spectru arhetipal. Adică matricea gnoetică, înglobând mentalul, s-a reconfigurat potrivit experienţei trăirii. Matricea genetică a trupescului a devenit gnoeticitate, corporalitate spirituală a sufletului – corp duh.
Moartea persoanei se produce după ce raza antroposică metamorfozată ca minte formator-exploratorie a epuizat de investigat cognitiv secvenţa trupească a atotştiutului. Repet, secvenţă ce a fost decantată în aura solară drept corp duh. Când ea se stinge trăirea încetează, densitarul ondulatoriu al creierului nemaivibrând superluminic devine masă amorfă. Se spune că omul şi-a dat duhul. Însă, nu există niciun suflet care să se ridice ca un abur la cer, începându-şi odiseea spirituală pe care ocultismul religios şi ştiinţific o descriu. El era ridicat deja, fiind configurat pe timpul trăirii drept corp duh în aura ramanică. Se poate spune că pe timpul trăirii Omul arde, moare, la fel ca Soarele, emanând căldură sufletească şi lumină mentală. Această ardere înseamnă încărcarea sufletului (corpul duh) cu secvenţa trupescului de cunoaştere ramanică pe care, prin similaritate fractalică, o descarcă în Anthropos drept autocunoaştere de sine. Mintea omului converteşte cunoaşterea trupescului persoanei în conştiinţă anthroposică. Conştiinţa reprezintă personarea Inconştientului – genotipul planetar prin intermediul Minţii în experienţa trăirii Omului. Persoana umană, trăind fenotipia trupescului, e făcătoare de conştiinţă anthroposică. Acesta este rostul omului şi esenţa condiţiei umane. Prin omul care se întrupează (genotipare) şi moare (fenotipare) Anthropos capătă conştiinţă de sine ca Eu fiinţial. El îl naşte pe om spre a se cunoaşte pe sine prin murirea lui. Cenuşa arderii, prin descompunere, descarcă configuraţia trupescului, imaginea fizică a persoanei ce a murit, în aura pământească actualizând-o cu experienţa trăirii – fenotipare a genotipului planetar. Sporul de luminozitate şi culoare - memoria inconştientă va exprima saltul evolutiv al următoarei întrupări.