agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-18 | [This text should be read in romana] |
OCHIUL FARA PLEOAPA
S-au adunat în viaÈ›a mea atîtea lucruri regretabile, care în altă dimensiune îmi alcătuiesc viaÈ›a “negativăâ€, viaÈ›a în care o parte din mine È™i-a cultivat infernul… Și va veni momentul în care acest infern își va revendica drepturile, ca o progenitură batjocorită o viață întreagă: ce i-aÈ™ putea oferi? Ce să facă el cu celălalt eu al meu, cu eul meu bun, pe care, dacă i l-aÈ™ lăsa drept despăgubire, l-ar considera maxima, definitiva jignire? * Dar cine va fi fost Ecleziastul, fiul zădărniciei, pe care aceasta să-l fi ajutat atît de mult încît să fi desăvîrÈ™it o operă? * Adun plăcerea de a trăi în cîteva cuvinte inspirate de adînca neplăcere de a trăi, care mă poartă în cîrcă asemeni unui lugubru vierme invizibil tîrîndu-se printr-un subteran universal. * Sub pretextul că acestea există, am devenit niÈ™te maÈ™ini de consumat stări. ÃŽn realitate, ele nu sînt decît recolta confuziilor cu care ne hrănim - È™i toate aceste confuzii urcă din pretenÈ›ia de a trăi, care È™i ea este o confuzie, fiindcă, de fapt, avem pretenÈ›ia de a muri. * Sînt mulÈ›i care se roagă înverÈ™unaÈ›i pentru veÈ™nicia proprie sau pentru limpezimi È™i beatitudini lăuntrice în viaÈ›a asta - È™i nu-È™i dau seama că veÈ™nicia nu înseamnă confortul etern, zăcutul pe plajă sub soarele care nu apune niciodată È™i schimbul de zîmbete la nesfîrÈ™it cu Dumnezeu. Dincolo nu mai ai ce face cu conÈ™tiinÈ›a ta ca o lună de miere. * Tot ce-mi doresc mai mult în viaÈ›a aceasta este să cunosc nefiinÈ›a. Și asta pentru că nu mă pot închina nici unei fiinÈ›e terestre. Nu este vorba aici de orgoliu, ci de exigenÈ›a cu care a fost creat omul. * Tăcerea ninsorii evocă luciditatea, însă nu ceva viu, mai degrabă liniÈ™tea morÈ›ii. Cel ce iubeÈ™te moartea, aÈ™a cum ai iubi un duÈ™man care nu-È›i vrea răul, a înÈ›eles destinaÈ›ia omului: proiectarea existenÈ›ei în ceea ce nu este - È™i care ni se dezvăluie în contemplarea mută a ninsorii tăcute. Tot ce vei fi după moarte depinde de adîncimea acestei contemplaÈ›ii, prin care ne proiectăm viaÈ›a în ceea ce nu este. Sîntem încă de pe acum ce vom fi după moarte. * ÃŽn mitologia Basa, faptul de a părăsi Grota Fericirii coincide cu uitarea binelui comun. Discordia își face repede apariÈ›ia, apoi survine opresiunea, sub forma unui tiran «sacrilège»: care comite adulter cu maică-sa, își violează surorile, acaparează puterea, bogățiile etc. * Trăind sau tîrîndu-ne absenÈ›i, obligaÈ›i, prin viață, tot ce adunăm în noi adunăm pentru o iubire care, deÈ™i încercată în răstimpuri, nu este a noastră, care ni se ia, lăsîndu-ne sufletele în învinuirea de a nu putea mai nimic, la nesfîrÈ™it, doar fiind. Pentru că “doar fiind†nu înseamnă, într-adevăr, nimic. * Singura venă pe care avem dreptul să ne-o tăiem într-o sinucidere este vena despărÈ›irii de întuneric. ÃŽn această apropiere de fericire numai cine nu s-a înÈ™elat asupra iubirii nu moare. Sau cine a batjocorit-o. * ÃŽn timp, m-am obiÈ™nuit cu înfrîngerea, cu nenorocul, cu zădărnicia (o altă formulă a veÈ™niciei). Doar trupul nu s-a ridicat împotriva mea, el încă mai are materia fugii, muzica unei filosofii reale, din el urcă încă rugăciunea înspre toamnă, miracolul simplu al visului către cealaltă ființă a mea, care nu a vrut să se nască aici, preferînd să rămînă în singurătatea luminii. * ViaÈ›a adolescentului este filmul concret al amurgului nostru spiritual, în care, apropiaÈ›i ai morÈ›ii, căutăm o altfel de fericire. Iar orice sfîrÈ™it de viață este o împlinire a adolescenÈ›ei, aÈ™a cum orice sfîrÈ™it de adolescență este o neîmplinire a fericirii, o nedreptate a vieÈ›ii. * Ce importanță are pentru veÈ™nicie ceea ce pot eu să îi ofer? * [Flaubert] Anatole France descriindu-l pe Flaubert, aÈ™a cum l-a văzut într-o duminică de toamnă: “Era în 1873. (…) Nu mai văzusem în viaÈ›a mea aÈ™a ceva. (…) Un normand de mare, rege al luptei, vechi danez venit pe căile lebedelor, care n-a dormit nicicînd sub un acoperiÈ™ de scînduri, nici n-a golit lîngă un cămin de om cornul plin de bere, plăcîndu-i sîngele preoÈ›ilor È™i aurul furat din biserici, (…) vîslaÈ™ È™i poet, beat, furios, magnanim, plin de zeii nebuloÈ™i ai nordului È™i păstrîndu-È™i pînă È™i în toiul jafurilor inalterabila-i generozitate. (…) Era asemeni lui don Quijote, pe care-l aprecia atît de mult.†Epicureanul indulgent în vizită la vikingul care a debilitat plictisul È™lefuind legiunea de faÈ›ete ale invizibilului. Pentru Flaubert, conÈ™tiinÈ›a cuvîntului poartă formularea lui Daniel C. Dennett, materialist luminat, filosof la Tuft University, care în 1991 emite asupra conÈ™tiinÈ›ei teza următoare: conceptul de conÈ™tiință este o urzeală multiplă, distribuită în timp È™i spaÈ›iu… NeuroÈ™tiinÈ›a își are intuiÈ›ia în arta acestui francez la fel de autonom în univers ca È™i gîndirea lui Kant… Altminteri, portretul creionat de Anatole France nu poate sugera decît obstinaÈ›ia unui spirit greoi È™i confuz, bolnav de vidul vocaÈ›iei care îl va ucide. “A muncit ca un bouâ€, afirmă sec exegetul. * Să atingi geniul în scris înseamnă să reuÈ™eÈ™ti să faci lecturile inutile. * CărÈ›ile mă interesează din ce în ce mai puÈ›in. Din ce în ce mai mult mă interesează oamenii. CărÈ›ile? RămășiÈ›e organizate, ruine restaurate, paragini înflorite în om - È™i se leagă de o sete obscură, care a lăsat în urmă deÈ™ertul să-È™i împlinească halucinaÈ›iile, omul văzut de ochiul muribund care ne poartă spiritul pe pămînt. Anonimul, supus nebuniei lui lipsite de canoane, actant al unei estetici refuzînd mutilarea critică È™i ipocrizia valorii, mă fascinează. Omul în care se poate dezlănÈ›ui creaÈ›ia prin incendiere, prin crimă, prin demență, desfide dezinhibat disciplinele, refuză remuÈ™carea stilistică È™i, printr-o astfel de jignire liberă, își apropie temeiurile viului în dialectica dezinteresată a gratuității. Nu depinde de glorie, ci de autenticul visceral, obligînd animalul din el să se deschidă, să se desfacă, să arate că e făcut din cuvinte, ca È™i moartea, ca È™i iubirea, pe care majoritatea o ratează. Oamenii care înghit carte după carte ratează însă altceva, mai important, mai înălțător: neîmplinirea - condiÈ›ie esenÈ›ială a discernămîntului. * Ideal, în toate, este trecutul: în iubire, în melancolie, în suferință, în moarte, în timp, în mister (chiar È™i în sinucidere) etc. NaÈ™terea È™i viitorul sînt formele de stres ale fiinÈ›ei: viitorul este de o nonÈ™alanță iresponsabilă, naÈ™terea o surpriză inconÈ™tientă, lipsită de orice apărare, un abandon, o livrare necesară milei. Viitorul este întotdeauna fatal, iar fatalitatea cheamă sprijinul (pascalian) al credinÈ›ei, semn că din viață nu există decît ieÈ™irea imposibilă a celui care nu eÈ™ti. * Dacă voi muri absurd, înseamnă că imensa iubire din jurul meu a fost înfrîntă. Că nu am putut-o vedea pregătindu-mi drumul sau încercînd să se salveze pe ea însăși de la dispariÈ›ie. Că vina îmi aparÈ›ine pe de-a-ntregul pentru minciuna de a muri. Și toată această cutremurare luînd cu ea în înălÈ›ime imensa suferință din jurul meu… Iată destinul ca dezechilibru. Semnul celui care nu vrea să posede nimic în viață, semn al înspăimîntătoarei singurătăți duse pînă la capăt. Fiindcă, paradoxal, cel ce are nu poate cunoaÈ™te singurătatea - dar poate regreta cîndva fericirea. Toate acestea fiind spuse, nu-mi mai rămîne decît să paralizez. * Neîndoielnic, mulÈ›imea se va găsi într-un stadiu primitiv chiar È™i la finele proiectului divin care priveÈ™te omul. Chiar dacă vom ajunge să ne folosim tot creierul, vor descoperi ei un subterfugiu josnic pentru a-l orienta către indolență È™i abject, către obrăznicie È™i puturoÈ™enie (sic!), către prostie. Triumful prostiei, È™i după istorie… * Adîncului meu de nimic nu i-a fost mai frică în viață decît de nevroza certitudinii. * ÃŽntr-o dureroasă suspiciune, dar fără să-mi plîng de milă, accept că nu am nimic important de spus oamenilor. Și mă retrag într-o cinică partidă de sex, căreia îi dau un titlu de rugăciune. Și simt cum pielea mea se face toată neagră È™i devine o rasă de călugăr pe un trup jupuit, iar eu un om liber, care nu mai are nevoie decît de justificarea sinuciderii. * Destinul nostru “controlat†subînÈ›elege în acest fel o logică a ficÈ›iunii, destructivă (sub aparenÈ›a unui deconstructivism (sic!) de esență), È™i care nu își poate apropria discursul decît sub specia delirului, însă a delirului fenomenal pur È™i simplu, fiindcă literatura nu imaginează, ea reprezintă discursul unui raport cu ficÈ›iunea. (Fascinatio nugacitatis…) * Dacă destinul îi favorizează pe unii, înseamnă că într-adevăr marea performanță spirituală este să te pui de-a curmeziÈ™ul. * [Simone Weil, Caiete – IV, V] «Prin muncă, omul devine materie, aidoma Hristosului în euharistie. Munca este ca o moarte. Numai că moartea nu înseamnă sinucidere. Trebuie să fii omorît, să înduri apăsarea, greutatea lumii. Materia se supune: sîntem materie.» «Cine se ocupă de lucruri mediocre urăște lumina.» «Îndată ce faci rău, răul devine un soi de datorie - (…) un rău nedesfrînat.» «Să imiÈ›i solitudinea lui Dumnezeu, iată cea mai rea dintre idolatrii.» «Lăuntric, omul nu este real decît ca raport între viitor È™i trecut. Să abolesc pe de-a-ntregul ceea ce am fost: dezrădăcinare, decădere, sclavie. Cît despre viitor – condamnare la moarte. (…) Posibilitatea răului este un bine. Posibilitate, noÈ›iune de nepătruns.» «Era greu să fii discipol al lui Hristos. Era o fidelitate în gol. Cu mult mai uÈ™or era să-i fii fidel pînă la moarte lui Napoleon. Și mai uÈ™or a fost, pentru martirii de mai tîrziu, să fie fideli, pentru că deja exista Biserica, putere a unor promisiuni temporale. Murim pentru ceva puternic, nu pentru lucrul slab – sau cel puÈ›in pentru ceea ce, pe moment arătînd slăbiciune, păstrează încă un nimb de putere. Fidelitatea față de Napoleon, în Sfînta-Elena, nu era o fidelitate în gol. Să mori pentru ceva puternic împinge moartea să-È™i piardă amărăciunea – È™i în acelaÈ™i timp preÈ›ul.» «Vidul este plenitudinea supremă, dar omul nu are dreptul să È™tie lucrul acesta.» «Efect al unei prea mari suferinÈ›e È™i lipsite de graÈ›ie: Ovidiu, Wilde, Van Gogh.» «Vrem să devenim alÈ›ii decît sîntem – aÈ™adar avem privirea îndreptată spre în afară.» «NeputinÈ›a lui Dumnezeu. Hristosul a fost răstignit, Tatăl său a îngăduit să fie răstignit: iată două aspecte ale aceleiaÈ™i neputinÈ›e. Dumnezeu nu își exercită atotputernicia, căci dacă È™i-ar exercita-o, noi nu am exista, nimic nu ar exista. (…) Dar tot ce sufăr eu suferă È™i Dumnezeu.» * Voluptatea de a-È›i împlini pulsiunile - pe toate - È™i sărăcia recompensei pe care È›i-o dăruiesc ele din precaritatea geamătului lor obscur, incontinente precum haosul care îți consumă astfel fiinÈ›a. Nu È™tii către ce să te îndrepÈ›i în viață È™i ajungi să îți tratezi fiinÈ›a ca pe o proastă, până când într-o zi te trezeÈ™ti că “proasta†l-a preferat întotdeauna pe cel ce vei fi după moarte… * Odată cu terminarea jocului de-a teribilismul înÈ›elept, episcopului tînăr care se lupta elegant È™i monden, dar teologic (sic!), cu prejudecățile, nu-i mai rămase decît să umble gol pe străzi, precum odinioară Marcu de la Calu’, unul din puÈ›inii cinici obraznici ai creÈ™tinismului, sau, cum spunea Cioran, dacă ar avea “cîtuÈ™i de puÈ›ină credințăâ€. Dar să umble vid pe “străzile†cu îngeri nu ar demonstra È™i mai abitir zădărnicia aspiraÈ›iilor viului? * [ÃŽntr-o viață mai frumoasă aÈ™ plînge mai mult, fiindcă într-o inimă aerisită toate se văd mai limpede È™i dor mai tare, căci mai fragile, iar iubirea le face pe deplin vulnerabile. Astfel încît poÈ›i muri mai uÈ™or. Cine se chinuie, moare greu, despărÈ›it de chemarea blîndă către mîngîiere. Vina mea este că plîng prea puÈ›in, că stau într-o inimă lipsită de nori È™i văd lucrurile aÈ™a cum închizi ochii atunci cînd te sufoci strangulat. Dar acum e prea noapte pentru o viață mai frumoasă.] * Homosexualii È™i problema lor politică: iată epifenomenul istoric care a supravieÈ›uit din Republica lui Platon. * Cum ne începem viaÈ›a plîngînd È™i visînd o urcare fără amintiri către întunericul în care ne sfîrÈ™im viaÈ›a, fără să mai plîngem, fără să mai visăm… * AÈ™tept încă să descifrez sensul trădării. Am crezut întotdeauna în trădare ca într-un abuz al înÈ›elesului de a fi om. AÈ™tept iniÈ›ierea într-o formă de existență sacralizată prin semnificaÈ›ia pe care trădarea nu o dobîndeÈ™te astfel: o culpabilitate fericită. * ÃŽn tot spectacolul compasiunii, al milei, se intonează imensa, divina poveste a virginității, această colosală confuzie pe care o facem în privinÈ›a lui Dumnezeu creatorul, învinuindu-ne la nesfîrÈ™it pentru sfîșierea singurei virtuÈ›i care ar trebui să i se atribuie, de fapt, morÈ›ii. Fiindcă numai moartea se poate lăuda cu idealul (virtual?) al virginității. ÃŽn fond, aspiraÈ›ia nu este aceea de a duce cu noi viaÈ›a în moarte, ci de a aduce moartea în viață: secretul învierii. * Mereu acelaÈ™i gînd, că deasupra tuturor lucrurilor stă exact ceea ce nu este important, È™i că nici măcar nu È™tim ce nu este important: desigur, moartea. * Dacă spun “sîntâ€, spun deja totul împotriva poeziei, pentru că poezia este călătoria pornită în căutarea prietenului asuns în moarte. Iată că orice poet scrie povestea întoarcerii lui Enkidu. * ÃŽn Grădina parfumată a È™eicului Nefzani (sau Cartea legilor ascunse ale iubirii), hogea Omar Halebi abu Osman ne spune: «Umectată de dorință, [femeia] este în sfîrÈ™it să primească sperma ce poartă în ea fructul (...) – È™i atunci, ca să puneÈ›i dracul pe fugă, veÈ›i spune amîndoi: “În numele Domnuluiâ€, iar dacă în momentul ejaculării, femeia rămînînd imobilă, ca în extaz, veÈ›i putea adăuga: “bun È™i milostivâ€, copilul astfel procreat nu va simÈ›i niciodată mîna diavolului.» * [Picasso] ÃŽntr-o dimineață de vară, plimbîndu-se pe străzile din Saint-Tropez împreună cu discreta muză-poetă Geneviève, Picasso este oprit de un tînăr care ducea în braÈ›e un buchet de gladiole. “Bună dimineaÈ›a, maestre. Sînt pictor. Vă admir mult opera.†Etc. “Pentru ce sînt florile?†îl întreabă Picasso. “Ca să le pictez.†“De ce pictaÈ›i flori?†“Fiindcă mi se pare că miros bine…†“SînteÈ›i căsătorit?†“Da.†“Atunci aduceÈ›i-mi-o pe soÈ›ia dumneavoastră, o să o…, apoi dumneavoastră o să-mi mirosiÈ›i… È™i-o să vedeÈ›i dacă nu miroase mai bine decît florile…†A început să rîdă în hohote, apoi a adăugat către tînăra lui iubită: “Detest să mi se spună «maestre». Totdeauna am chef să spun «maestrul feselor mele».†Acest spaniol frivol a epuizat avant la lettre întreg post-modernismul plastic, respingînd omenescul, această intruziune democratică a obrăzniciei în rezervaÈ›ia spirituală a iniÈ›iaÈ›ilor. Avea dreptate: pictura este seminală. Nu pictezi flori decît atunci cînd le priveÈ™ti ca pe un carnagiu din care se ridică fumul lăptos al sufletelor. Păcat că nu s-a păstrat nici o lucrare de-a lui Parhasios, inventatorul picturii, spune Onfray, care își crucifica subiecÈ›ii. Am fi avut, poate, îndreptățirea faptului că o floare devine pictată de îndată ce aplici culorile pe pînză: un amestec de lichide care provoacă tulburarea frumosului amorÈ›it în creier - ca în îmbrățiÈ™area dintre Picasso È™i poetesă. O luptă încrîncenată pentru a scăpa de sentimente, acest Picasso. Nu e de mirare că îl admira pe Sade. ÃŽn fond, son esprit de finesse a fost coitul. * Periplul ratării mele prin viață continuă, din ce în ce mai îndîrjit. E È™i asta o vocaÈ›ie. Dusă la bun sfîrÈ™it, poate revela însă un triumf mai înalt decît împlinirea. Triumful celui care È™tie cu adevărat ce ar fi vrut să facă în viață. * Pentru că nu ne vom mai întoarce niciodată pe pămînt, nu sîntem obligaÈ›i să luăm cu noi ceva din ce a existat pentru ca împlinirea sau neîmplinirea noastră să se înfăptuiască. Ce lăsăm noi lumii nu are importanță, pentru că fără noi ar fi desăvîrÈ™it de inutil. De aceea trebuie să plecăm de aici cît mai săraci: poate nici măcar cu noi înÈ™ine. Și cu cît lăsăm mai multe în urmă, cu atît vom pleca mai săraci. Iar cel ce nu ia nimic cu el mai departe înseamnă că nu va lăsa nimic pe pămînt, în afara gratitudinii. Dar cum gratitudinea, în ochii divinității, nu reprezintă nimic, pentru că este însuÈ™i firescul, acest nimic devine singura împlinire cu care ne putem înfățiÈ™a. Acest nimic este bagajul nostru imposibil. * Eu nu cunosc moartea, însă această clipă de luciditate are valoarea morÈ›ii sărutate. * Povestea omului care trăieÈ™te după toate canoanele societății umane de astăzi este “mitul†care neagă efortul inimaginabil al primilor homo sapiens sapiens de a se fi menÈ›inut în viață pentru el. * Există singurătatea convenÈ›ională a oamenilor de bine, morali È™i pretenÈ›ioÈ™i, care duce la decrepitudine, È™i singurătatea neconvenÈ›ională a derbedeilor, a dezaxaÈ›ilor, a tîmpiÈ›ilor, care nu dau doi bani pe triumful educaÈ›iei… acea singurătate a fidelității față de seninătatea lui Dumnezeu. * Fiindcă nu trăiesc în prezent, visez; È™i pentru că visez, îmi simt viaÈ›a respinsă de timpul pe care îl locuiesc. Deci existenÈ›a mea poartă statutul clandestinului. Și pentru că nu dăruiesc în felul acesta nimic realității, sînt lăsat la voia întîmplării: aÈ™adar, în faÈ›a morÈ›ii nu am nici o importanță, aÈ™a cum au ceilalÈ›i, deci viaÈ›a ar trebui să fie mult mai atentă în privinÈ›a mea decît a celor care s-au pus la adăpost. Dar ce-mi poate dărui grija asta mai mult decît neinspirata È™ansă de a înÈ›elege că nici măcar în veÈ™nicie nu voi putea fi sclav? * Ca să È™tiu (!?) ce trebuie să scriu, întotdeauna întreb în gol - iată singura bibliotecă în care mi-am aflat răspunsurile. * [Jarry] Amintirile fără sfîrÈ™it ale lui André Salmon ni-l înfățiÈ™ează pe “Dom’ Ubu†într-o cîrciumă de pe strada Senei, comandînd È™i consumînd pe rînd: “un coniac, o cafea, brînză de Gruyère, un compot de fructe, o jumătate de pui, o macaroană, un antricot, o ridiche de lună, un borÈ™ țărănescâ€, în ordinea indicată. Patronul îl compătimeÈ™te sincer: “Tinere, îți faci rău.†Ce jignit a fost “Dom’ Ubuâ€! “Birtul dădea lecÈ›ii literaturii.†Și atunci Jarry porunceÈ™te: “AduceÈ›i-mi cerneală roÈ™ie È™i un păhărel.†În care “neprihănitul mistificator†a înmuiat o bucată de zahăr, ronțăind-o meticulos, “plin de deliciile răzbunăriiâ€. Iată comportamentul unui zeu al civilizaÈ›iei. Atîta detaÈ™are în viață creează filosofii mute, în care adevărul exultă. Altminteri, Jarry va muri de ziua tuturor sfinÈ›ilor. După ce s-au scurs cei cinci ani de odihnă într-un mormînt legal (!), oasele i-au fost azvîrlite în groapa comună. “Dom’ Ubu†nu mai avea credit. Locul i-a fost ocupat de rămășiÈ›ele unui campion ciclist. Desigur, Jarry ar fi fost încîntat de întîmplarea asta. “VeÈ™nicia îl cuprindea pe cel ce n-a È™tiut nimic despre viațăâ€, conchide Salmon. * Nu È™tiu ce s-ar mai putea spune despre om că este sau că nu este. Poate că s-a născut dintr-o ciudată ameninÈ›are pe care universul a resimÈ›it-o È™i împotriva căreia ne-a creat pe noi. Dar cred că È™i dacă am supravieÈ›ui universului acesta, tot în impasul de a nu È™ti ce s-ar mai putea spune despre om, că este sau că nu este, ne-am afla. Deci, nu faptul de a ne cunoaÈ™te pe noi înÈ™ine ne salvează, ci faptul de a nu ne cunoaÈ™te ne poate promite infinitelor posibile ale unei eternități care tuturor lucrurilor își sugerează prezenÈ›a, ca o neîntreruptă ameninÈ›are. * AÈ™teptînd să vină gîndul care trebuie scris, rătăcind astfel printre hățiÈ™uri È™i fulgere de idei infirme, speriate, hăituite de insuficiență sau de-a dreptul hilare, alegi pînă la urmă înfrîngerea, gîndul resemnat, È™i îl injectezi cu toată furia interdicÈ›iei, pînă cînd pe foaia de hîrtie rămîne, strălucind, doar expresia capătului de drum al acelei clipe, care este capătul de drum al vieÈ›ii în momentul în care gîndul ce trebuie scris într-adevăr se arată. * ÃŽndeobÈ™te, pe copii îi considerăm oamenii cei mai curaÈ›i de pe pămînt. Paradoxul face însă ca în această categorie să intre È™i semenii noÈ™tri de dinaintea primelor civilizaÈ›ii, acei homo sapiens (sapiens?) ai începuturilor. De unde concluzia că acea cădere din rai ne-a făcut să renaÈ™tem aici la fel de puri, chiar dacă vinovaÈ›i (?!). Oare însă ascendenÈ›a noastră nu ne trimite în altă parte decât în acelaÈ™i rai, È™i nu către o regăsire, ci către o transfigurare care să lase omul în urmă? AÈ™adar, nu am plecat de la om ca să ajungem tot la om. Ciudat, Dumnezeu nu agreează cercul. Eterna reîntoarcere a lui Nietzsche este punctul în care s-a înÈ™elat perfect È™i definitiv. * Toate Fericirile biblice neagă fericirea pămîntească. Toate Fericirile biblice se împlinesc după moarte. VoinÈ›a de a fi fericit pe pămînt, înainte de moarte, neagă astfel Fericirile. A cere de la Dumnezeu fericirea în viaÈ›a asta e ca È™i cum i-ai cere să-È›i interzică Fericirile, ba chiar, dacă am fi cu toÈ›ii fericiÈ›i pe pămînt, să renunÈ›e la Fericirile sale. Nu e cu neputință să fii fericit o viață întreagă aici, dar ce nemulÈ›umire, cîtă tristeÈ›e după aceea. Pentru că niciodată o a doua moarte… * Amintirea este o definiÈ›ie a singurătății. De aceea mila este singurul sentiment lipsit de amintiri personale, iar sfîntul - omul fără amintiri. * Să nu te mai opreÈ™ti din meditaÈ›ie, să te pierzi cataleptic în contemplare… iată hermeneutica disperării. * [Eliade] Despre Mircea Florian, Eliade afirmă în Memorii că “avea o voce prea mică pentru corpolenÈ›a lui. (…) ÃŽi plăcea să vorbească - È™i să scrie – «frumos». Spunea, bunăoară, «crinul alb al filozofiei lui Nietzsche…». Prima lui carte se intitula Trepetnic sufletesc.†Adorabil. Dragostea unui profesor nu se poate exprima decît prin naivitate. Studentul Eliade, însă, ca mai tîrziu discipolul Eliade din Calcutta ori din Rishikesh, se comportă lăuntric ca un bolnav incurabil de glorie, de orgoliu. Visul lui urla că vrea să cucerească, să copleÈ™ească, să sufoce prin cantitatea atîtor cărÈ›i scrise cu sete. De unde regretul intim de a nu fi rafinat miile de pagini de literatură, aÈ™ternute în graba de a-È™i vedea numele publicat È™i omagiat. O fugă de Bach cu subiect păgîn. Și mila cu care se gîndea Cioran la el. * ÃŽnduioÈ™at de o poveste cu copii îndrăgostiÈ›i, privesc cum mersul lumii È™i destinul se opresc în faÈ›a unei emoÈ›ii, devenind de-a dreptul inutile. Gândul mă duce la opera lui Proust, care a demonstrat o dată pentru totdeauna lucrul acesta. ÃŽnsă toate È™i-au recăpătat violenÈ›a în momentul în care această emoÈ›ie, dispărînd, s-a dovedit că nu venea de pe pămînt… * Dacă morÈ›ii “văd†sau È™tiu tot ce facem noi ceilalÈ›i aici, înseamnă că Totul este un infern sau că infernul cuprinde È™i existenÈ›a È™i inexistenÈ›a. Și atunci înseamnă că toate lucrurile înalt spirituale întreÈ›in acest Infern, iluminându-i metabolismul paradoxal al minimei sale entropii, imunizîndu-l. * Abia cînd pierzi totul simÈ›i că te-ai mai putea naÈ™te o dată. * ÃŽnÈ›eleg învierea ca pe puterea de a-È›i da singur viață. Simplu. Hristos a făcut din adevărul acesta o evidență. Atît. * Doamne, am înghiÈ›it o gură de apă fără să înÈ›eleg că am înghiÈ›it toate gândurile celor care au fost È™i cîte vor mai fi în vecii vecilor. * Nu poÈ›i scrie decît despre o bucurie pe care nu o ai, pentru ca regretul acesta să-È™i demonstreze exact lehamitea cu care, asemeni oricărui regret, vine prea tîrziu ca să te mai poată salva din ghearele triumfului, ale oricărui triumf. * Cei pe care nu-i mai vedem vii acum È™i care ni se aprind în cuvinte ne călăuzesc prin viață crezînd că se plimbă cu noi de mînă prin moarte. FrumuseÈ›ea lor dispărută ne trimite la nostalgia că toate se vor ivi dinainte-ne spre a ne ocroti de moarte. ÃŽnsă nimic din bunul lor adevăr nu ni se va mai face vorbire. Doar clipele de singurătate ne încredinÈ›ează, cu implorarea cui o poartă în ele, că toată această neînÈ›elegere se datorează timpului în care nu am È™tiut să iubim. * [Rushdi] Cînd poetul Baal, din Jahilia, este prins de Mahund (numele diavolului, devenit numele Profetului…) È™i condamnat la moarte pentru satirele pe care le-a scris cîndva la adresa întemeietorului noii religii, acum triumfătoare, recunoaÈ™te, în faÈ›a unei laÈ™ități de o viață, că nu a crezut decît în misteriosul mesaj al inspiraÈ›iei sale poetice - È™i îi reproÈ™ează lui Mahund: “Curvele È™i scriitorii, Mahund. Noi sîntem cei pe care nu îi poÈ›i ierta.†Mahund îi răspunde: “Scriitorii È™i curvele. Nu văd nici o diferență.†Asta după ce Baal È™i-a încheiat cariera de poet declamîndu-È™i poemele de iubire sub ferestrele închisorii în care îi fuseseră aruncate cele douăsprezece soÈ›ii prostituate. (Rushdi, Versetele satanice.) Iată cu adevărat scriitorul care nu își asumă nici o diferență, triumfînd numai în faÈ›a profeÈ›ilor È™i a mulÈ›imii, aceste încarnări ale morÈ›ii. * Din nou în noapte. Acum viaÈ›a nu-È™i mai poate stăpîni suficienÈ›a - È™i în pastelul deznădejdii ei imaginare i se dezlănÈ›uie hohotul ascuns, nemărturisit vreunei fiinÈ›e, expiraÈ›ia ultimă, de mort în care locuieÈ™te netrezită învierea, dar încă adolescentă È™i aÈ™teptînd ziua cînd mărturisirea ei deplină va reteza viitorul, îl va spulbera, negînd orice altă întoarcere È™i trezindu-se, ca un sfîrÈ™it pentru totdeauna, să iubească fără să i se mai închidă pleoapele vreodată. Aceste cuvinte se lasă, prin tămîia neagră a nopÈ›ii, peste trecerea mea, în urma căreia rămîne, înlocuindu-mi dragostea suficientă, viaÈ›a, cu delicatul ei regret fără sfîrÈ™it. * ÃŽmi amintesc nefericirile într-un mod extrem de concret, È™i minciunile È™i răul pe care l-am provocat semenilor mei: toate refuză moartea - mai puÈ›in fericirile, faptele frumoase, încîntate cu dispariÈ›ia, cu anonimatul în impresia de neant. De fapt, unde s-au dus? De ce m-au părăsit? De unde puterea celorlalte de a-È™i dura în mine veacul? Nu poÈ›i alunga de la tine progenitura ticăloasă fără să rămîi pe de-a-ntregul È™i definitiv pustiu. * ÃŽn realitate, încercăm să ne supravieÈ›uim fiziologic, deÈ™i efortul este epuizant È™i încearcă paradoxal mistificarea noÈ›iunii de entropie, de parcă echilibrul ne-ar salva de la precaritatea spirituală a stadiului de om: Nietzsche avea dreptate, trebuie să depășim starea de a fi om, însă nu prin “supraom†(?!), ci prin faptul de a-i crea un destin subteranei, entropiei maxime anulate spiritual. * De îndată ce lucrurile nevăzute care s-au adunat în mine, de parcă s-ar fi întors în fiinÈ›a pe care au părăsit-o fără speranță, își cer moartea, moartea le lasă mai întîi să vorbească. Iată această moarte plutind împrejur cu sentimentul seninătății, asemuindu-se profund cu o misterioasă iubire. Trudesc, deci, la o moarte desprinsă de promisiunea cuvintelor, cărora speranÈ›a că sînt le-a lăsat dăruirea, cum numai cei vii după o moarte o mai pot face. Fiindcă nici o cenzură nu își poate petrece orgoliul peste lăuntrul meu absurd È™i liber. * Scriu pentru nimeni – È™i în primul rînd pentru cel ce nu mai există în mine, mortul cuprins de resentimente. * Cum tindem cu toÈ›ii să fim cît mai aseptici È™i mai transparenÈ›i cu putință, pînă la schimonoseli lacrimogene, pare că adevărul a rămas treaba cea mai murdară È™i mai incomodă de pe pămîntul ăsta urbanizat. A venit moda raÈ›iunii-funcÈ›ionar È™i a spiritului terapeutic. Iată-l pe Dumnezeu suportîndu-È™i impostura iudaică. Acum chiar că nu mai putem dispărea. Să vedem cît de meschini putem fi în această prelungire la nesfîrÈ™it. * Zile lipsite de inspiraÈ›ie, zile pe care nu le trăieÈ™ti, acedia care È›ine să-È™i petreacă timpul a lehamite, pînă cînd devii o javră existenÈ›ială. * Drumul nostru spiritual trebuie să poarte către dincoace de timp, nu dincolo, care poate fi o prelungire entropică, o expansiune a diseminării definitive întru demență. Dincoace de timp se află răspunsurile È™i recunoaÈ™terea identității sub care trăim. La urma urmei, numai dincoace ne putem confirma fidelitatea față de ceea ce sîntem. Totul este un imens sentiment de iubire cu infideli. * Catastrofă a spovedaniei, ce fel de altă lume È›i s-ar putea împotrivi È›ie? * [Heine] Iată poemul PrinÈ›esa Sabbath, al lui Heine, acest Napoleon al spiritului German. ÃŽn poemul nostru vestita prinÈ›esă are drept logodnic un prinÈ› (Solomon) pe care vrăjitoria l-a transformat într-un animal de rasă inferioară - “prinÈ›ul Israelâ€: “un cîine cu dorinÈ›e de cîine, care se bălăceÈ™te toată săptămîna în mocirlă È™i în gunoaiele vieÈ›ii, în rînjetele băieÈ›ilor de pe stradă.†Desigur, un evreu nu poate fi îmblînzit. Politica evreilor nu va fi niciodată democraÈ›ia, pentru că spiritul lor a-sentimental este refluxul zeului lor de geniu, care “nu este dragoste, mîngîierea nu-i este felulâ€, după cum tot Heine spune într-un poem bizar. De unde libertatea sfidătoare a judecății în privinÈ›a semenilor. Iar la Heine, după părerea unui englez (Matthew Arnold), “lipsa respectului față de sine, a adevăratei (?) demnitățiâ€. MorÈ›ii lui Goethe i-a supravieÈ›uit acest faun a cărui măduvă a spinării a făcut implozie pentru Europa modernă. Neîndoielnic, nu există “dreptate†spirituală. Ar fi un gest prea senzual pentru o posteritate prea costisitoare. * Nimeni nu È™tie pentru ce mă înverÈ™unez să pier în umbra flăcării negre pe care o împrăștii, nerostind cuvinte È™i neauzind noaptea, în urma, dinaintea mea, aÈ™teptînd himerele. Și lungul lor drum înălțînd amintiri hidoase în sufletul meu, sfiala cu care apoi mă cuprind, lăsînd în ochii mei nesfîrÈ™ita senzaÈ›ie de om degerat într-o încăpățînare stranie, ameÈ›itoare, aceea de a trăi cu groaza că se pot trezi într-o bună zi, că mă pot atinge cu degetele lor umede, că mă pot îndrăgosti într-o zi de ele, ridicîndu-se din iarbă, albe È™i moi. Himerele pentru care nu voi fi dobîndit iertarea niciodată, dar fără de care zborul nu mi se va fi rupt în paÈ™i pitici È™i ubicui, zadarnici. * AÈ™ vrea ca Dumnezeu să-mi dea un vers cu care să vindec oamenii de moarte. * O, niciodată nu mi-a fost mai deschisă viaÈ›a È™i mai seducător austrul ascuns al respiraÈ›iei decît atunci cînd intram în cîrciumă voios, scuturîndu-mi petalele infectate de neputință, ori primul pahar dat peste cap cu toată arta morÈ›ii adunată în buchetul jalnic. Niciodată suferinÈ›a nu a fost mai aprinsă ca dragostea. Urletul sufletului îngrozit mă lumina È™i toate cuvintele mele cerÈ™etoare de capodoperă își descriau groaza ori își dăruiau scelerate prostituÈ›ia semantică, baletul orgolios, într-o reculegere cu ontologii funerare, dincolo de grotescul unui oraÈ™ stors ca o lămîie de gurile infernului. Niciodată mai fericită decît în delirul alcoolic nu mi-a fost fiinÈ›a, gangrenată în căutarea sensului pentru care nu m-am născut. Pentru că scriu împotriva destinului meu. * Pînă È™i în scrierile patristice mă simt frustrat de mărturisire. Pentru că puÈ›inele mărturisiri strecurate acolo îi sînt adresate lui Dumnezeu, nu posterității, nu oamenilor. Sau, mai bine spus, adevăratele mărturisiri au rămas în memoria preoÈ›ilor care i-au spovedit pe părinÈ›ii bisericii sau în nepăsarea față de actul de a le consemna în scris. Cîte am fi avut de învățat dacă le-am fi putut citi în singurătate È™i plîngînd de această recunoÈ™tință. Fiindcă moÈ™tenirea parenetică pare atît de străină, uneori moartă, lipsită fiind de un eu solidar cu sfîșierea ta. * [ColecÈ›ionez nefirescuri de trup È™i nu mă sperii, doar sînt plătit să mănînc moartea la conservă. Strofele ce-mi aduc urticaria pe sticla dinăuntru sînt goale. AÈ™a am rămas aici, de colecÈ›ie.] * Lunga, îndelunga rezervă de singurătate sentimentală a omenirii s-a epuizat: urmează nesfîrÈ™itul revers al goanei după palimpsestul singurătății: singurătatea spirituală a omului ca opÈ›iune fără Dumnezeu. Singurătatea haotică a fiinÈ›ei ecologice din rezervaÈ›ia speciei ateu îmbătate de libertatea folosită. S-au chinuit milenii să lase libertatea să fie liberă - acum o jefuiesc, au “angajat-oâ€, îi dau salariu, e sclava lor, pentru că i-au desluÈ™it generozitatea, discreÈ›ia - È™i preacurvesc cu ea… Aici gîndul mi-a fost retezat de vizita unor intelectuali care mi-au mîncat tocăniÈ›a È™i au băut o găleată de ceai, susÈ›inînd cu gravitate că libertatea fiecăruia trebuie respectată… dar proprietatea a ce anume este libertatea acestui fiecare, care nu poate trăi dacă etc.?… ÃŽnsemnare ratată. “Strînge-n cur È™urubu’ tare!†- vorba lui Jarry. * Să mori gîndind o idee, iar moartea să nu-È›i întrerupă gîndul… Și să continui aÈ™a la nesfîrÈ™it, ca să înÈ›elegi că viaÈ›a È™i moartea sînt mai puÈ›in importante… * Cînd mă gîndesc la ce m-ar putea aÈ™tepta după moarte, mă cuprinde nerăbdarea… ba nu, o ciudată hărnicie de a mă apuca frenetic să remediez “Acolo†lucrurile strînse aici în amintire. * ViaÈ›a noastră ar trebui să dureze pînă la ultimul gînd posibil pe care l-am putea avea. * [Baudelaire] Cineva traduce Mon coeur mis à nu prin “inima mea dezvăluită†(!). Cînd, cu un an înaintea morÈ›ii, Baudelaire intră, pentru prima dată, într-o biserică, paralizează. Sifilisul îi dezgolea sufletul ca într-un “bordel†al îngerilor, dacă vrem să acceptăm că paralizia a fost pentru trupul lui Baudelaire ultima îmbrățiÈ™are dandy cu viaÈ›a. Pentru Jeanne, se dezvăluia. Dar pentru moarte se dezgolea: un suflet “în pielea goală†este pacientul preferat al lui Dumnezeu. Ca È™i Cioran: “Dacă aÈ™ avea cîtuÈ™i de puÈ›ină credință în Dumnezeu, aÈ™ umbla gol pe străzi.†(Citat aproximativ). Baudelaire nu considera că inima lui este un “secretâ€, ci o prostituală de geniu. A murit rostind în demență “mon cré mon cré...†“Inima mea dezvăluită…†* ÃŽmpotriva lui Dumnezeu nu poÈ›i trăi. Nu se cheamă că trăieÈ™ti, ci că profiÈ›i. * Adevărul, ce oroare: nimic nu îi aparÈ›ine. Iubirea nici măcar nu îl ia în seamă, îl consumă ca pe un fir de aer. ÃŽntre adevăr È™i nimic antagonia atinge sublimul: cele două capete ale infernului se resping reciproc cu o furie indeterminabilă. * Regret atît de multe lucruri din viaÈ›a mea de pînă acum, încît mă îngrozesc cu adevărat de cele pe care nu le voi regreta. Și tare mi-e teamă că ele mă vor judeca mai aspru. Fiindcă din ele voi fi făcut slugile iluziilor mele. * Toate se sfîrÈ™esc cu o vină. ViaÈ›a însăși se sfîrÈ™eÈ™te cu o vină. ÃŽnceputul omului nu este vina, vina este sfîrÈ™itul unei lumi, pentru că dacă toate È™i-ar avea începutul într-o vină, mersul lucrurilor s-ar îndrepta către insuportabil, È™i orice ordine ar deveni o implozie prin exasperare, demenÈ›a È™i-ar cîștiga firescul ucigaÈ™. Vina este pur È™i simplu expresia prezenÈ›ei, în mintea omului, a certitudinii că totul se sfîrÈ™eÈ™te pierind. Vina este reprezentarea cauzală a conÈ™tiinÈ›ei sfîrÈ™itului, a morÈ›ii. * Dumnezeu este împlinirea imperfecÈ›iunii. Numai imperfecÈ›iunea iubirii poate pretinde aÈ™a ceva, o fără de sfîrÈ™it autocorecÈ›ie È™i cizelare, o infinită nemulÈ›umire. * Sterilitatea absurdă a nemuririi, aÈ™a cum s-ar vedea nemurirea înainte de a ne naÈ™te, dacă am È™ti că vom fi nemuritori, este certă. Indiferent de condiÈ›ia noastră (de muritori sau de nemuritori), suferinÈ›a, absurdul urcă din aceeaÈ™i rădăcină a fructului interzis din care ne-am inspirat la origine - ceea ce face nemurirea inutilă, dacă nu insuportabilă, sau o transformă într-o pepinieră grotescă de sinucigaÈ™i. ÃŽn consecință, pentru muritor, nimic mai înspăimîntător decît veÈ™nicia. * Și din nou veÈ™nicia, înspăimîntătoare prin faptul că “acolo†nu vei È™ti nimic, că nu ai purtat vina foamei pentru vreun fruct al cărui supliciu să te fi trimis în ea, că ajungi în veÈ™nicie după ce ai murit o dată, efectuîndu-È›i astfel pe deplin pedeapsa (smuls fiind dintr-un acasă al tău, bun sau rău), că poate “acolo†te aÈ™teaptă alte ispășiri, la nesfîrÈ™it. Incredibil. Toate acestea mă duc cu gîndul că nu suntem singurii “copii†ai lui Dumnezeu, că mai există È™i alÈ›ii, preÈ›uiÈ›i, educaÈ›i, îngrijiÈ›i, răsplătiÈ›i È™i altfel iubiÈ›i, pentru ascultarea È™i pentru opÈ›iunile lor bune, înÈ›elepte, È™i cărora noi le suntem arătaÈ›i ca exemplu negativ etc. Și atunci cum pot pretinde unii că È™tiu ce “vrea†Dumnezeu, ce “face†Dumnezeu, ce “aÈ™teaptă†Dumnezeu de la niÈ™te progenituri care au luat hotărîrea de a încerca să-È™i clădească veÈ™nicia aici? * ÃŽncă nu există atît de multe lucruri, încît te întrebi dacă toate cîte au fost È™i sînt nu vor alcătui “cîndva†nefiinÈ›a. * [Gödel] ÃŽn 1932, la douăzeci È™i È™ase de ani, Gödel susÈ›ine că orice limbaj deductiv duce în mod obligatoriu la paradoxuri. Ajuns în America, se plînge că este prea bine plătit de Universitatea Princeton, căreia se consideră obligat să îi rezerve foarte mult timp. Visul lui este să se consacre metafizicii. Se declară admiratoul lui Leibniz. ÃŽÈ™i consemnează gândurile pe foi volante, în carneÈ›ele sau pe bilete de cinematograf. (La rigoare, învierea nu poate fi un fenomen imanent decât dacă rezolvă simplitatea paradoxului.) Sentimentele (È™tiinÈ›ificizate) se întorc într-un trecut care le aparÈ›ine pe de-a-ntregul, căutându-È™i instinctul de conservare È™i principiul anarhist de manifestare. Ele nu pot fi reduse, precum conceptele, la un număr minimal de noÈ›iuni, ca de pildă în construcÈ›ia logică a lumii lui Carnap. Imaginea lui Leibniz trebuie că se sugera seminal, păstoasă, reală, în sufletul lui Gödel, născut în Moravia, dintr-o mamă luterană È™i un tată catolic. Biograful lui se numeÈ™te Hao Wang!… * ÃŽncepi prin a vedea mai întîi neadevărul. Iar cînd adevărul È›i se deschide, realizezi cît de fără poveste este acest adevăr, È™i că în realitate viaÈ›a e o poveste a neadevărului, absolut nonÈ™alant, neglijent È™i fermecător cum numai efemerul, trecătorul, poate naÈ™te o poveste de iubire devoratoare. * SfîrÈ™itul adolescenÈ›ei este sfîrÈ™itul morÈ›ii curate È™i ar trebui să poarte fericirea neîmplinirii sentimentale: un adolescent împlinit este un adolescent mort. * Nu cred că Dumnezeu m-a ocrotit până acum pentru ca din talantul pe care l-a pus în mine să nu se arate nimic, să nu pot face măcar o floare, cu gîndurile mele, să nu pot măcar să mă înalÈ› la gratuitatea generoasă a înÈ›elesului sau la zădărnicia unei profeÈ›ii. Cu siguranță, cineva, cîndva, va fi salvat de ceea ce am scris. Nu ar fi tragedie mai mare decît să fiu veÈ™nic ignorat - È™i într-un final dispreÈ›uit. * Zilele acestor vieÈ›i ale noastre nu vor avea sfîrÈ™it cîtă vreme suferinÈ›a va dăinui: iată garanÈ›ia veÈ™niciei noastre. * Vin pe lume È™i nu se mai pot opri din exerciÈ›iul nevrotic al vorbirii, al trăncănitului insuportabil care întunecă cerul marilor aglomeraÈ›ii urbane. Visători fără lege, visînd toate stupiditățile posibile È™i trăindu-le realitatea inversă: gurile pline de otrava acestei fiare energumene, simandicos aÈ™ezate în pleură, în respiraÈ›ie, nu se mai opresc din rostirea acestei macabre alegorii a neÈ™ansei de a te fi născut unde te-ai născut, indiferent unde te-ai născut. Iar din acest delir ubicuu ni se pare că ni se nasc iubirile È™i reuÈ™itele È™i copiii, cînd toată această vrajă nu face decît să întunece, să infirme È™oapta care ne cheamă... * N-aÈ™ È™ti că mă voi chinui după moarte, dacă n-aÈ™ È™ti că nu am nevoie de moarte. * Fiecare om pe limbul plictisului lui, siluit de meteorologia capricioasă a subconÈ™tientului, mîngîiat de ritualurile defulării “oficialeâ€, îngrozit de transparenÈ›a singurătății, în care nu se poate ascunde de sine - È™i într-o fericire fără somn, boala, lipsită de durere, devine canceroasa plăcere de a trăi. Batjocorirea morÈ›ii nu poartă, din păcate, sprijinul iluzoriu al inconÈ™tienÈ›ei, fiindcă demenÈ›a se cîștigă greu, ca orice aprindere îndrăgostită a morÈ›ii. AÈ™a că preferăm ratarea voioasă. * Să nu ne pripim în argumentări sofisticate: tot ce ni se întîmplă în viață, fericit sau nefericit, ne este trimis prin om, tot aÈ™a cum Dumnezeu însuÈ™i a venit la noi prin om. * Amintirea unor gigantice tentacule retezate, care își poartă încă viaÈ›a în invocaÈ›ia zvîrcolirii, lasă în libertate starea de agregare a invizibilității destinelor noastre - fiindcă celui călăuzit de acest mort transparent al rătăcirii ochiul îi este refuzat. * Omul post-modern înclină fără a cumpăni înspre clipă, ivită ca seninătate a celei mai convenabile formule eliberatorii. El își poate permite în acest fel orgoliul dispariÈ›iei, fiindcă È™i-a consumat, conform raÈ›ionamentului, “eternitateaâ€. SuferinÈ›a lui este aÈ™teptarea însăși a unei astfel de supreme clipe, în fapt a descalificării tragice, a statutului de ființă returnabilă prin ignoranță. Omul nostru nu mai poate trăi fără miracolul manifest! Foamea de miracol îl demonizează, lumea lui este un conglomerat de accesorii care provoacă iluzia miraculosului eficient, el consumă “miracole†– È™i cum să te răzvrăteÈ™ti dinaintea miracolului-secundă? * Ce să creezi sub excitaÈ›ia neputinÈ›ei, dacă nu testamentele pline de oroare ale subconÈ™tientului, impulsuri ratate ale durerii, ale suferinÈ›ei, ca într-o boală castrată? IeÈ™irea la suprafață poartă întotdeauna starea extremă de sufocare, dar, în acelaÈ™i timp, È™i senzaÈ›ia de sufocare împlinită: este un exerciÈ›iu mereu reuÈ™it de salvare a morÈ›ii. * Au trecut zile în care aÈ™ fi putut muri. Acum nu mai am în față decît certitudinea de fiecare zi a morÈ›ii, care se consumă încet-încet, pînă cînd moartea va veni într-adevăr ca o nepăsare. * [Cioran] AgenÈ›ii SiguranÈ›ei năvălesc în casa lui Eliade È™i încep să răscolească totul în căutarea unor texte compromițătoare. Confiscă numai scrisorile redactate în engleză, “pentru că nu le puteau înÈ›elegeâ€, afirmă ironic Eliade, care suprimă din Memorii următorul pasaj: “și o carte poÈ™tală de la Paris, în care Emil Cioran îmi mărturisea că vrea să se întoarcă imediat în È›ară, «ca să se poată delecta cu mîncările gătite cu sarea scoasă din ocnă de Nae Ionescu».†Iată-l nu pe cinicul Cioran, ci pe omul care nu acceptă că vreunul ar putea fi superior altuia. Cioran confirmă în Caiete III că primea haine de la cea mai bogată femeie din Paris (dar nu-i plăcea să primească “bani în publicâ€). Care este însă motivul real pentru care acea femeie îi dăruia lui haine? Bufonii de geniu au, totuÈ™i, un orgoliu batjocoritor. Am afirmat o vreme că Cioran ar trebui sanctificat. Dar nu pentru cărÈ›ile lui. Unele din ele par uneori “programateâ€, par încercări de a demonstra că poate rămîne în memoria omenirii prin provocare, prin a impune unele adevăruri pretenÈ›ioase, incitînd maliÈ›iozitatea unora. Cu siguranță, omul acesta a fost campionul ascunderii de sine. Un sfînt al ascunsului. * ViaÈ›a? O infinită bucurie a confuziei, care se exprimă inefabil prin surpriza de a nu se descoperi niciodată pe sine însăși, căutîndu-se veÈ™nic în sine însăși. Fără să-i pese. Gest de admirabilă incontinență divină. * Sursa tuturor necazurilor noastre nu sînt defectele noastre (de pildă orgoliul), ci încrîncenarea congenitală în certitudinea proastă că sîntem proprietarii spiritului nostru - această nefericită idee de proprietate, prima care s-a înfiripat în noi la începuturi, ideea de căpătîi a existenÈ›ei noastre superioare de astăzi: viaÈ›a este unica eternitate a primitivității. * Un frig mă cuprinde. AÈ™adar, È™tiu că trupul acesta mi-a înghiÈ›it gîndul prin care voiam să îl dau de mîncare unui înger parazit - îngerul imaginaÈ›iei mele, din Caraibe: umorul Sfîntului Duh. * Omul nu este firav în raport cu natura, el este firav în raport cu conceptul de îngrămădire în principiul locuit al civilizaÈ›iei, acest conflict generalizat al individualității, al cărui suflu confuz, asemănîndu-se unei fantome-mutant sălbăticite de isterie, devine încet-încet un fel de “pneumă†a inferiorului, care poate pretinde la un moment dat, ca orice frustrare fundamentală, întîietatea, sau alte tributuri înfometate, barbare, nesățios cum este să-È™i epuizeze gazda, pentru că din gregaritate sugerat È™i astfel provocat. * Cînd nu aÈ™tepÈ›i moartea, aÈ™tepÈ›i ca totul să se termine cu bine. Dar cînd aÈ™tepÈ›i moartea, visezi ca moartea să-È›i lămurească È™i să-È›i lumineze toate nedumeririle, dilemele, suferinÈ›ele, întrebările, greÈ™elile… Moartea este un răspuns care nu se împărtășeÈ™te. Un stil al definitivului. * Și totuÈ™i, cîtă răbdare să mai am ca să potolesc setea de tăcere a gîndurilor? * Zădărnicia: ce sentiment de iubire a neantului, ce desăvîrÈ™ire spirituală, cînd toate pot dispărea ca să rămînă acest gînd al teoreticii divine. * Dacă aÈ™ avea cu adevărat puterea de a scrie, aÈ™ scrie atît de puÈ›in, încît această credință în măreÈ›ia puÈ›inului nu ar putea fi vreodată uitată de cei ce vor veni, pentru că aÈ™ rosti exact cuvintele prin care gîndul ar înfrînge moartea. * CruciuliÈ›ele frumos lucrate în argint, pe care le purtăm la gît, dar mai ales feÈ›ele bisericeÈ™ti crucile baroc încrustate, ai zice “coafateâ€, sînt amuletele psihanalitice ale identității noastre de împrumut, evocînd grozăvia iluziei că, răstignit prin hipnoză, ai merita ceva dintr-o suferință pe care, de fapt, o sugrumi, o eviÈ›i din toate puterile È™i cu toată învățătura ce numai vocaÈ›ia dragostei de suferință i-a dat-o Marelui nostru Nefericit. Nu e mai bună divina nepăsare, care este absolut divina preocupare? * [Să tai un gînd cu lama urii? Să mi se umple viaÈ›a, trupul, de insectele verzi în care mi se vor fi transformat cuvintele, ca iarba È™i fierea nevomitată să se transforme în scrierea levitaÈ›iei, fără noroc, fără vină, cu înălÈ›area retezată la publicare?…] * O sumă de uitări, într-o viață - o mie de drumuri fără întoarcere. Să mori “ca nouâ€, fără să îți aduci aminte de nimic, trăind astfel un singur lucru pe lumea asta: moartea. Să pleci dincolo cu o singură amintire frumoasă a vieÈ›ii tale, pe care să o evoci cu singura părere de rău lipsită de răscumpărare: tristeÈ›ea de a nu fi durat cît o viață. * Fluturii în zbor È™i nepăsarea divină (acea nonÈ™alanță care înfrînge finitul, care emite credinÈ›a în spiritul de fineÈ›e al clipei desăvîrÈ™ite, fotonul deplinei iluminări cu care nu ai ce face pe pămînt), gratuitatea existenÈ›ei È™i corvoada iubirii, care ne constrînge să transfigurăm moartea, apoi înÈ™urubările trupurilor noastre în uterul revelaÈ›iilor universale, din care se încheagă vălul spiritual al fiecărei zile, visele, ficÈ›iunile È™i multe altele, toate alcătuiesc capitalul de duh al fiecăruia, capitalul pe care îl laÈ™i pe pămînt după ce dispari, singura moÈ™tenire cu adevărat reală È™i în acelaÈ™i timp singura obligaÈ›ie la care eÈ™ti supus de divinitate în schimbul vieÈ›ii È™i al morÈ›ii. * Niciodată viaÈ›a nu este mai nefericită decît atunci cînd cade pradă imaginarului dereglat de alcool, acolo unde creierul È›i se dezbracă extaziat ca o mireasă dinaintea promisiunii, întotdeauna mai seducătoare decît orice împlinire. Da, bînd, fără greÈ™ am pierdut de fiecare dată lumea din memorie, căci pentru această despărÈ›ire naÈ™terea nu este de ajuns. ÃŽnecul acesta, o moarte din asentiment, nu se aseamănă furtului, raptului, pe care îl practicăm cu lăcomia duioasă sau turbată a resemnării, atunci cînd ne instituim drept È›el îmbuibarea cu bine, cînd ne desfigurăm sufletele cu incalificabila obsesie a confortului. ÃŽn cîrciumă am trăit măreÈ›ia disconfortului existenÈ›ial desavîrÈ™it, paradoxul umilinÈ›ei benigne È™i am înÈ›eles filosofia divină a cerÈ™etoriei. Am cuprins metafizica necazului, fenomenologia ratării ca împrejurare a rugăciunii, semeÈ›ia prieteniei fără timp, fără loc, fără prieten, doar cu trupul astral al himerei încarnate în fiinÈ›e care au intrat fără plecăciune în mine, ca să-mi întreÈ›ină părăsirea… È™i astfel viitorul, abÈ›inîndu-se de la perversa lui determinare logică, aÈ™teptînd ca o surpriză venirea mea imprevizibilă - sau plecarea mea, după sticla în plus, către descoperiri care pe el nu îl privesc. Iar într-un colÈ› moartea, mai împăcată cînd toată lumea rîde, È™tiind-o acolo, uimită. * [Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander Humboldt] Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander Humboldt a scris È™ase sute treizeci È™i È™ase de cărÈ›i - studii, tratate, cercetări -, tomuri voluminoase, fiecare însumând sute de pagini. Căutînd să dezlege empiric misterul “forÈ›ei vitaleâ€, Humboldt pune să i se facă pe spinare incizii È™i să se introducă în ele argint È™i zinc. ExperienÈ›a se repetă zilnic timp de o oră. BroaÈ™tele moarte aÈ™ezate pe aceste incizii încep să sară. Tînărul Humboldt numeÈ™te “forță vital㆓acÈ›iunea conjugată a unor substanÈ›e†care produc electricitate. Anul 1797. Schiller se năpusteÈ™te năpraznic asupra savantului care ignora filosofia idealistă germană: “judecată goală de măcelar care vrea cu neruÈ™inare să spintece È™i să măsoare natura (…), fără dulcea participare a inimii…â€. Humboldt răspunde: Schiller, cu “simțămintele lui de gelatinăâ€, “împopoÈ›onează într-o grandilocvență plictisitoare idei împrumutate de la alÈ›ii.†Față de spiritul faustic al savanÈ›ilor LuminiÈ™ti, pretenÈ›iile pecuniare, înfumurarea, neputinÈ›a specializată a “savanÈ›ilor†de astăzi (seriozitatea lor carieristă) seamănă cu dansul unor cocote. Iresponsabilitatea savantă față de “forÈ›a vitală†va crea responsabilitatea ignoranÈ›ilor pentru inimaginabile suferinÈ›e lipsite de durere. De altfel, aceasta este una din definiÈ›iile reale ale democraÈ›iei. * ÃŽn mod cert, nu îmi (mai?) plac exuberanÈ›ii, descreieraÈ›ii lipsiÈ›i de criteriu în viaÈ›a lor plină de droguri, de vicii, trăiriÈ™tii (sic!) care ard, care îți arată ei cum se “trăieÈ™te†bucuria, exaltarea, pasiunea etc. Văd în ei precaritatea violentă a omului (în stadiul spiritual în care ne aflăm astăzi) isterizat de un confort căruia îi reproÈ™ează insuficienÈ›a, văd primitivismul mental, neputinÈ›a de a pretinde, măcar, hedonismul prin purificarea efortului. Nu au termen de comparaÈ›ie, au descoperit joaca tembelă a fiinÈ›ei trase cu praÈ™tia. Spectacolul curvei apocaliptice civilizate. Pe lângă ei, boÈ™imanii sînt niÈ™te aristocraÈ›i, pigmeii niÈ™te marchizi decadenÈ›i, dar stilaÈ›i. Și ce este mai insuportabil e că nu contenesc sub nici o formă, chiar dacă le dăruieÈ™ti grimasa celei mai oribile scârbe, să-È›i povestească aventurile lor “ieÈ™ite din comunâ€, delirurile, proiectele, desigur, “literare†și ficÈ›iunile care le afectează discernămîntul primar. NiÈ™te vizigoÈ›i ai cerÈ™etoriei care “au dat lovituraâ€â€¦ * Orice regret ar trebui să fie însoÈ›it de naÈ™terea unei iubiri. Și cu cît regreÈ›i mai mult, cu atît să iubeÈ™ti mai mult. Să ajungi astfel să te întrebi dacă dragostea absolută nu poartă cumva ascunsul unui regret absolut. * ÃŽncet-încet, în urma mea nu vor rămîne decît cuvintele, ca o certitudine că mă voi întoarce cîndva să le dezleg, să le uit, ca să pot pleca definitiv în căutarea trecutului. * Dacă “reuÈ™im†să ne înÈ™elăm asupra realității printr-un iraÈ›ional elan vizionar, a cărui confirmare (tardivă) justifică descalificarea spirituală a oricărui prezent, înseamnă că orice elan vizionar care exasperează prin iraÈ›ionalitate susÈ›ine posibilitatea eternă a unui prezent ce nu va fi niciodată vizibil din punct de vedere spiritual (drumul nesfîrÈ™it al faptului de a ne înÈ™ela, tăiat printr-o veÈ™nicie care ne va scăpa la nesfîrÈ™it). Fiindcă dacă nu vom fi niÈ™te înÈ™elaÈ›i de vii, vom rămîne niÈ™te eterni pretenÈ›ioÈ™i spirituali. De altfel, de cînd am apărut ne chinuim cu o tenacitate iraÈ›ională să prezervăm È™i să întreÈ›inem un prezent care el însuÈ™i va fi necesitatea fără capăt a unei vizionare confuzii. * [André Breton, Les Champs magnétiques] «C’est dit; j’invente une reclame pour le ciel.» «(…) les mineurs qui construisent des théâtres dans les déserts.» «Je passe dans cette avenue; un cheval emballé entre dans un jardin publique: c’est une soirée perdue.» «Ô ces cathédrales qui sont / des pyramides des singes.» * O tragedie este prin definiÈ›ie poetică È™i cheamă în ea mai multă eternitate decît orice libertate. Tragediile sînt resentimentele nenăscuÈ›ilor, azvîrlite în timp. Desprind din poezie numai trupul imaginar căruia îi închipui, de fapt, fericirea È™i moartea pe pămînt, lăsînd celeilalte jumătăți de ființă tristeÈ›ea neîmplinită a înstrăinării. Astfel, nu pot trăi aducerea aminte poetică a vieÈ›ii mele decît tragic. De unde libertatea de a mă face vinovat pentru viaÈ›a mea ca pentru o iubire pierdută. Dar niciodată ca pentru o iubire dispreÈ›uită prin fericire. * Cuvîntul nu mai exprimă rămășiÈ›a paradisiacă a omului nostalgic după viitor. Această terapeutică a invizibilului nu mai sporeÈ™te zăcămîntul posibilului. Nuanțîndu-l înspre o exasperare pletorică de subtilități, îi mistifică memoria, îl aruncă în marasmul virtualității ca într-un fel de simulacru kenotic: iată spectacolul ontologic visat la propriu, în soma individuală, de către indivizi care parcă închipuie din lumea cealaltă în lumea aceasta, transmițîndu-ne genericul de final al cuvîntului, care a părăsit finalmente labirintul È™i a pătruns în transparenÈ›a imaginii, golindu-È™i pîntecele de ceea ce nu putea să exprime. * Există două tipuri de viitor: viitorul finit, al iluziilor, în care ne consacrăm copilăreÈ™te carierei, afirmării, averii, postulînd cu de la noi putere că totul ia sfîrÈ™it odată cu moartea È™i deci că trebuie să ne facem damblaua cu orice preÈ› – È™i viitorul fără sfîrÈ™it, în care ne proiectăm spiritual È™i spre care pornim după moarte, cu zestrea înÈ›elesurilor la care ne-am înălÈ›at trăind, căci aÈ™a cum casa pe care am construit-o rămîne în urma noastră, tot astfel înainte ne stă lumea spirituală pe care am creat-o în noi È™i pe care o vom locui. * Viitorul literaturii stă în sfîșierea nelimitată a aÈ™teptării celui ce crede într-o nouă sanscrită a fenomenului limbii omeneÈ™ti. Literatura își dezvăluie în sfîrÈ™it sărăcia, iar acest fenomen al falimentului demistificator îngăduie explozia unui prezent pus mai mereu în seama neseriozității. Timpul își începe, odată cu era post-apocaliptică a virtualității È™i a fizicii imaginare, epopeea sfîrÈ™itului, degradarea supremaÈ›iei lui misterioase, sfîșierea. Secretul eternității nu este cuvîntul. * Þinem din primordii să fim fericiÈ›i, fără să realizăm, de fapt, că viaÈ›a impune în fiecare dintre noi izolarea, sau mai bine zis că funcÈ›ia esenÈ›ială a acestei vieÈ›i este aceea de a izola individul. FericiÈ›i fiind, o alungăm în credinÈ›a că este nepieritoare. De fapt, nu mai puÈ›in chinuită decît noi în lumea asta È™i nesuportînd să fie terfelită de niÈ™te fiinÈ›e infame, scelerate, cum sîntem, nu face altceva decît să simuleze cu încrîncenare cît de firavă È™i de fragilă este, neavînd, în fond, decît o singură intenÈ›ie de căpătîi: moartea. Moartea care să o elibereze, să o redea confortului său indiferent, unde să nu se mai cheme viață È™i să aspire liniÈ™tită la egoismul desăvîrÈ™it È™i etern. Izolîndu-ne, aici, o face pentru a ne trimite morÈ›ii exasperaÈ›i È™i îndobitociÈ›i, minÈ›indu-ne astfel - ori răzbunîndu-se pe surîsul condescendent cu care moartea o refuză, superioară, căci luîndu-ne pe noi, ei îi lasă divina umilință. * [Diodor Knosos, Argumentul dominator sau Dominatorul] Conform singurului text explicit, datorat lui Epictet, cu privire la conÈ›inutul Dominatorului, Diodor pretindea că a descoperit trei propoziÈ›ii cu sens în mod definitiv incompatibile una cu alta: a) Orice propoziÈ›ie privind trecutul este necesară. b) Imposibilul nu urmează din punct de vedere logic posibilului. c) Este posibil ceea ce acum nu este adevărat È™i nu va fi. * Dihania blîndă a ascunsului păcat se roagă pentru oglinda ce tremură murmurîndu-È™i credinÈ›a. ÃŽn adînc lumina nu suspină. Fiindcă cele negre, dar nu neluminate, își mărturisesc lungul drum căruia nu i se zăreÈ™te capătul - È™i pe care cei luminaÈ›i par a nu se zări nici ei. * [SfîrÈ™it de toamnă pleznit cu țîțele peste față, ucis cu cazmalele, lovit în ceafă, plin de noroi È™i de înotători înrăiÈ›i, izbindu-se rînjind unul de altul pe străzi, piÈ™at de toamnă peste noi, o ameninÈ›are divină în singurătate. Cum să supravieÈ›uieÈ™ti? ÃŽn miezul disperării. ÃŽn încrîncenata zvîrcolire a unei conÈ™tiinÈ›e debile. ÃŽn utopie sau în tăcere. ÃŽn măreÈ›ia aÈ™teptării grosolan deferite speranÈ›ei. Nu.] * Nu eman forță È™i asta mă înspăimîntă. Ceea ce înseamnă că nu am păstrat aproape nimic din omul primordial, din origine. Am devenit, iată, eu însumi un caz cultural mie însumi. * Despre insistenÈ›a cu care se străduiesc să trăiască bogaÈ›ii, pentru care viaÈ›a devine un nefiresc ce trebuie sedus È™i întreÈ›inut, asemeni unui profit care vindecă de panică, nu pot spune decît că, față de săraci, pentru care viaÈ›a nu se justifică decît prin resemnarea spirituală, este o hilară perpetuare a obiceiului tribal prin care se verifică, universal, principiul dăinuirii prostiei. * La pagina infernului, aspiraÈ›ia este cea mai grea tăcere a liniÈ™tii care ne ascultă. ÃŽnsă vocea acestei indulgenÈ›e criminale se exprimă întotdeauna prin portavoce. * Leziunile pe creier nu te È›in cu respiraÈ›ia tăiată, ca în faÈ›a femeii pentru prima dată dezbrăcate. Aceste canioane ce seamănă cu incizia dintre picioarele nubilei nu aÈ™teaptă decît să facă dragoste cu primul nebun care vine să te înlocuiască din lumea cealaltă. Dar pentru un suprarealist, o leziune pe creier este un nesfîrÈ™it rezervor de operă, este amanta fără univers după care a fost trimis Ulise. Geniul depinde de leziunile reuÈ™ite – ucigaÈ™ul de leziunile făcute în glumă. Dar numai prin aceste riduri se va È™ti că a trecut o transpiraÈ›ie care s-a oprit să reflecteze la efortul de a mai lecui un înÈ›elept. * Uite cîtă umbră cînd îmi cerÈ™esc gîndurile. * FicÈ›iunea coboară din lipsa de umilință a cerÈ™etoriei È™i nu din pascalianul “abêtissez-vous!†al rugăciunii, iar majestatea aceasta nu indică decît forÈ›a schizoidă a gîndirii în care (îi) stă depozitată l’histoire, cu dorinÈ›a perfidă a încarnării, a încarnării oarbe, cum oarbă i-a fost agonia după o lumină pe care să o devoreze spre i se substitui. Din acest “conÈ›inut†Jung reconstituie istoria uriaÈ™ei păcăleli a arhetipurilor, È™i evidentă este intenÈ›ia pe care o ficÈ›iune, care nu își poate susÈ›ine mărturia originară, o promovează, intenÈ›ie alcătuită din mers, într-o iubire fugară: l’histoire, amintiri pe care privirea le alungă spre a nu le permite realitatea, însă pe care nu le poate aneantiza. * De cînd am lăsat alcoolul, redescopăr tristeÈ›ea curată, binefăcătoare, care-mi aduce regrete dătătoare de iubire, tristeÈ›ea după ceva pe care l-ai pierdut fără să-l fi avut, de pildă posteritatea. Ciudat, totuÈ™i, este că posteritatea nu mai e la modă, de parcă nimeni nu mai are răbdare pentru lucrul acesta: sînt lacomi să se vadă postumi încă din viață, să plece de aici terminaÈ›i, satisfăcuÈ›i, crezînd că dincolo vor fi primiÈ›i cu aplauze. ProÈ™tii de dinainte de moarte sînt proÈ™ti È™i după moarte. * Gîndul de a nu mai scrie poezie te salvează atunci cînd în tine, demonic, nu mai subzistă decît gîndul de a nu mai iubi. * Fragila tristeÈ›e de porÈ›elan ce se va fi sfărîmat de sărutul fără greutate al buzelor plutind în rotocoalele fumului de È›igară. Buzele albe ale fumului căutîndu-È™i dispariÈ›ia în acest pastel. ÃŽn spatele È›igării, nimeni. A ejaculat un înger È™i nu È™tii de ce eÈ™ti trist. * Să te convingi singur că, pînă la urmă, a urca la superficialitate este un triumf. * ÃŽn momentul în care începi să-È›i notezi impresiile, capriciile, cînd începi să te lamentezi ori să scrii tot felul de nostimade răsuflate, care È›ie È›i se par demne de trimis în posteritate pentru că le-ai emis tu, înseamnă că megalomania superficială, jenantă, a pus stăpînire pe tine È™i că ai intrat deja în clubul cucoanelor de jurnal, pentru care fututul este o faptă pe care trebuie să o afle întreaga elită a urbei. * Se cuvine acum să adorm È™i ani de zile să nu mă mai trezesc, fiindcă ideile care mă È›ineau în viață s-au retras în adîncul lor, care mie nu mi se cuvine. Cu atîta seninătate, aici, deasupra, cum să le mai hrănesc ? Orbirea împăcată îți lasă refrenul respiraÈ›iei, atît, ritmul acesta al degenerării, care te cultivă zi de zi într-o pepinieră de fiinÈ›e ale uitării, care te învață să te tîrăști alături de ceilalÈ›i. Ideile jalnice ale îmbătrînirii se sting cu fiecare È›igară prin care È›i se împuÈ›inează viaÈ›a. Acum pînă È™i mîna cu care scriu pare atît de lungă, încît stau la îndepărtarea străinătății de coala inconÈ™tientă pe care cred că-mi las mărturia de-o viață. Degeaba. Am adormit deja – È™i numai frica măzgăleÈ™te arabescuri, în joaca ei fără milă. Dacă mă voi trezi, tot respirînd mă voi trezi – de fapt, oftînd, pe mai departe ameninÈ›at de seninătate, de nudul acesta fără sex. * Trăim în visul tuturor celor care ne-au precedat, le trăim dorinÈ›ele, le împlinim cu o mărinimie anarhică, închizînd astfel cerul unui metabolism din care divinitatea iese epuizată, asemeni femeii la naÈ™tere. * [Gilles Dleuze, Critique et clinique] Cinci trăsături par să pună în opoziÈ›ie existenÈ›a È™i judecata: a) Cruzimea, împotriva unui nesfîrÈ™it supliciu. b) Somnul sau beÈ›ia, împotriva visului. c) Vitalitatea, împotriva organizării. d) VoinÈ›a de putere, împotriva voinÈ›ei de a domina. e) Lupta împotriva războiului. «A la limite, l’imaginaire est une image virtuelle qui s’accole à l’objet réel, et inversement, pour constituer un cristal d’inconscient.» «Une grande vague, celle de Caïn l’errant, dont le sort este suspendu pour toujours, brasse les temps et les lieux. La main d’une femme sévère traverse la vague et se tend vers l’errant.» * Þip aÈ™a, mut, cerÈ™ind firimiturile ce cad pe masă din zborul fluturilor morÈ›i, uciÈ™i, căci neÈ™tiind È™i neputînd să se omoare unii pe alÈ›ii. Cu aceeaÈ™i naivitate voi face întotdeauna plecăciunea, È™tiindu-mă ocrotit de imensa resemnare. * Voi închide ochii È™i voi adormi – È™i dacă acestea vor fi singurele rînduri pe care le voi mai scrie în viață fiind, îi voi cere lui Dumnezeu să mi le dăruiască drept iertare pe toate celelalte pe care aÈ™ mai fi vrut să le scriu. Pentru că orice lucru de pe lumea asta sfîrÈ™eÈ™te în iertare. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy