agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-18 | [This text should be read in romana] |
Măștile morții
Sunt patru feluri de a accepta moartea: trei dintre ele s-au dovedit falimentare iar a patra necesită credință într-o minune... Se putea întâmpla numai sub cerul sângeriu al Floridei... In micul orășel Stewart, un șir de mașini trece încet pe bulevardul ce duce spre ocean: o procesiune funebră. Banală, am putea zice. Totul se încadreaza în limitele "normalului" pentru această "țărână", fie ea una de lux, ce se întoarce acum înapoi în țărână: dricurile negre, mașinile cu farurile aprinse, costumele sobre ale însotitorilor. Cu o excepție. O inscripție mare pe enormul Dodge negru metalizat care deschide cortegiul: "Pa! Am plecat doar cu mine însumi". Iată o persoană care se iubește atât de mult încât vrea să se ia cu sine chiar și în mormânt, printr-un ciudat joc al pronumelui de întarire. Cu siguranță că nu a auzit nimic despre cimitirul vesel de la Săpânța și totuși respectivul a ales una dintre deghizările folosite de muritori pentru a mai atenua din "frica de coasă" la întâlnirea de gradul trei cu Hârca. Este greu ca să privim moartea în față mai ales că, de cele mai multe ori, apare intempestiv și hotărâtă să tranșeze cu noi din prima încercare... Credem că ar fi mult mai puțin stressant dacă încercam să o mascăm și să trecem așa, prin anii vieții, iluzionându-ne că nu este chiar atât de hâdă pe cât pare. La urma urmelor, "nu de moarte ne temem ci de veșnicia ei", nu-i așa? Incercăm astfel să punem de o parte o speranță care să ne dea un brânci "dincolo", când ora M, a morții, va veni. 1. Ritualuri medievale În Evul Mediu oamenii s-au folosit de sfinți pentru a-și face curaj în fața morții. Iși alegeau drept patroni-protectori, pe sfinții aceia al căror nume-l purtau sau pe cei care erau "pe bune" cu Sf.Petru, cel cu cheile în imaginația populară. Ba chiar circulau legende despre corpuri ale sfinților care, deși aflate în morminte de zeci și chiar sute de ani, nu putrezeau. Incepând cu sec.VIII șiruri lungi de căruțe veneau neîncetat la Roma, aducând cantități imense de cranii și schelete care erau sortate, etichetate și vândute. Credincioșii cumpărau și vindeau ca la Bursă, în funcție de cerere și ofertă, fiind socotite drept cea mai bună investiție. Episcopul de Milano se plângea papei că un anume Silvestrinus cumpără trupuri "en gross" și vinde apoi moaște "en detail", cu prețuri de o sută de ori mai ridicate... Ãsta da întreprinzator! O altă practică era aceea a trocului - schimbul de relicve considerate sfinte. Piciorul drept al Sf.Dirminius contra trei degete de la mâna dreaptă a Sf.Oportuna. Cinci vertebre ale Sf.Aleodat contra craniu de mucenic mort de sabie păgână. Printr-o hotărâre a Conciliului al doilea de la Niceea din 787, li se interzicea episcopilor să dedice o clădire dacă nu erau prezente relicve, sub pedeapsa cu excomunicarea. Ce să mai spunem despre biserici, care până prin secolul al XVII-lea au tot adunat "capital de oase"... Se ajunsese până acolo încât lăcașurile de închinare erau literalmente pavate în întregime cu pietre mortuare. Cei bogați îsi cumpărau de obicei "loc sigur și onorabil de înmormântare" printre scheletele sfinților, așa că funcționau de fapt două cimitire: cel cu sfinți merituoși, deasupra și cel cu bogați, dedesubt, care "beneficiau" de meritele vecinilor în funcție de pungă. Un alt motiv pentru care oamenii doreau să fie înmormântati în biserici, în afară de prezența liniștitoare a sfintelor schelete, era acela că se înaltau rugăciuni de tot felul. Unele dintre pietrele funerare erau acoperite de memento-uri meșteșugit scrise pentru a-I reaminti lui Dumnezeu că sunt și ei pe acolo, ca să nu-i uite... Multe testamente cereau cu disperare ca banii să fie donați cutărei biserici cu condiția ca numele lor să fie pomenite după moarte atâtea zeci sau sute de ani. Unul chiar specifica: "O mie de messe cât mai curând posibil", ritualul urmând să înceapa înca de pe când el era în agonia morții (Cotterill - Medieval Italy, pag.71). Ca să fie cât mai în siguranță când va auzi șficuirea coasei Bătrânei doamne... Era încurajata credința că o persoană ar putea câștiga în moarte sfințenia pe care o ratase în cursul vieții. Și înmormântarea lângă un sfânt, plus rugăciunile familiei și credincioșilor, plus ritualurile bisericești pentru sufletele celor plecați, au devenit un fel de bancă de credit care intermedia afacerea mântuirii (sic!) între S.C. Rai și Basilea SRL. După Evul Mediu multe alte practici au succedat celei de mai sus, moda schimbându-se atunci când această deghizare părea că nu mai rezistă în top. Biserica era pe punctul de a pierde supremația și a nu se mai putea legitima în fața maselor odată cu ofensiva iluministă. 2. Imaginație romantică În secolele optsprezece și nouăsprezece oamenii au căutat să pătrunde misterele morții recurgând la imaginație. Poeții și-au închipuit obștescul sfârșit ca pe o aventură misterioasă, un voiaj romantic în care plecai de obicei seara, înfasurat în nelipsita pelerină gen "Lord Byron": o măsură de precauție pentru că se zvonise că este cam răcoare pe "acolo"... Unul scria: "Când nu mai sunt și totul a ajuns la capăt aici, nici pământ, nici mare, nici cer fără nori, doar spiritul hoinărește prin imensa infinitate... sublimă descătușare" (Stephen Spalding - "Twenty Years"). Sufletul ce odinioară se milogea de sfinți pentru un cât se poate de concret craniu de har plătit peșin, devine "spirit hoinar"... In această perioadă eroii și eroinele romanelor ce se citeau cu nesaț la lumina sfeșnicelor de alamă, mureau în plină tinerețe și frumusețe. Moartea era blândă, deseori lăsându-i pe oameni să știe de apropierea ei. Ea le oferea astfel clienților posibilitatea să moară "plăcut"... O tânără doamnă amintea în jurnalul ei (erau la modă jurnalele împodobite cu panglici, floricele și zorzoane): Moartea este întotdeauna împletita cu poezia și dragostea. O alta, uitându-se în ochii soțului ei care tocmai trăgea să moară, exclama: O, simt acum ceva ce nu mi-aș fi putut imagina; simt că moartea este fericire. Sufletul uman, atât de echilibrat în teorie (raționalism, deism, iluminism și alte ism-uri) degenerase într-o entitate bolnăvicioasă, suferind de sindromul morții iminente, suicid și dorința de a intra în legătură cu spiritele. Adepții "magnetismului animal" făceau demonstrații la granița dintre șarlatanie și magia neagră, susținând că moartea nu este decât o trecere banală către un nivel superior de energie. Vaga, abstracta, închipuita viață de după moarte a romanticilor, nu s-a putut păstra în fața atacurilor concertate ale spiritismului pe de-o parte și a rigorilor lumii științifice pe de altă parte. Masca veche a ritualului și superstiției nu mai putea liniști iar imaginația debordantă nu mai putea crede că sfârșitul va fi frumos și... într-adevăr sfârșit. Moartea rămânea la fel de hâdă dincolo de farduri și sulemeneli, trăsăturile ei devenind parcă și mai înfioratoare. Expresionismul îsi punea amprenta pe toate aspectele vieții bunicilor, noștri care îsi căutau sănătatea la "Cabinetul dr.Caligari" - prototipul filmului horror de astăzi. Ca să nu mai vorbim de vampiri și Dracula... 3. Constatarea omului modern Societatea modernă postbelică ieșită din coșmarul milioanelor de morți de pe câmpurile de luptă, din lagărele de concentrare sau din cele dintâi experiențe "live", cu bombe atomice - a schimbat tactica. Hotărâtă să se refacă, să se înmulteasca, să trăiască din plin "clipa cea repede ce ni s-a dat", lumea modernă a venit cu o ultimă disperată încercare de a drapa moartea, "aceeași calitate, acum într-o nouă prezentare". Odinioară, tristul eveniment al pierderii cuiva drag era un timp de părtășie, de împartire a durerii cu prietenii, rudele și vecinii, o comuniune profund umană, o solidaritate ca remediu în fața golului imens rămas... Acum însa doliul a devenit o problemă personală. Văduva este sfătuită să treacă repede peste faza aceasta și să se gândească chiar de cimitir la "refacerea vieții". Multe ceremonii funebre de astăzi nu mai sunt ceremonii, rămânând doar... funebre. Corpul este ascuns cu totul într-un coșgiug cât mai confortabil (sic!), apoi cavoul este betonat ca nu cumva cineva să-i tulbure mortului "marea liniște" ori să-i treacă prin tigvă să revină... Ba chiar în cimiterele de lux din Occident, coșciugul nu este coborât în criptă până ce toți participanții la ceremonie nu au plecat. Ca să nu fie stressați inutil!... Nimic nu trebuie să evoce o cât de palidă imagine a biblicului "țărâna se întoarce în țărână", moartea fiind obligată la discreție absolută. Ca mâine se va întoarce vremea lui Ludovic al XIV-lea care decretase ca nici o ceremonie funebră să nu mai fie permisă ziua pe străzile Parisului. Ar fi fost în stare până la urmă să interzică și... moartea însasi dacă ar mai fi trăit. Deh, de-ale dictatorilor!... Lenin mumificat este la fel de mort sub clopotul lui de sticlă, ca și ultimul mujic rus mort de foame datorită "genialei" idei a colhozurilor. Walt Disney, congelat în condiții speciale înainte de a muri de cancer, în nădejdea găsirii unui medicament în secolul următor, este tot atât de "viu" la ora actuală ca și personajele desenelor animate create de el, adică trăiște doar pe peliculă. Și în amintirea celor care s-au îmbogatit de pe urma șarlataniei cu congelarea... "Amintirea lui X va fi nepieritoare" sau "Y trăiește veșnic prin opera lui", nu sunt decât tot deghizări ale faptului nud și cruzimii acestuia. Ascunderea în dosul vorbelor frumoase, al frazelor de circumstanță nu face decât să accentueze imaginea aceasta de bal mascat în care dansăm cu "Frumoasa" prefăcându-ne a nu ști că de fapt strângem în brațe Bestia. "Tu ești Bibicul?" - ne întreaba retoric și caragialesc, din când în când. Și noi ne "magnetizăm" cu gândul că o putem păcăli la nesfârșit... 4. Acceptând realitatea, cu credință în Cel Înviat Relicve sfinte, morminte în biserici celebre, rugăciuni și slujbe după moarte, imaginație poetică și fabulații spiritiste, ceremonii la minut, aseptice, urmate de refacerea vieții și uitare pe cât se poate - iată tot atâtea încercari de a fugi, de a coafa și farda moartea ca să nu mai tulbure viețile celor care sunt atât de ocupați să trăiască, încât "n-au timp nici de-a muri"... Toate nu sunt însa decât eșecuri, rezolvări meschine și drumuri închise... Totuși au fost și oameni care au refuzat să accepte mascarada, oameni care au înfruntat moartea așa cum este ea, fără a o drapa, accepând firesc nefirescul ei, cu o speranță puternică în Acela care ține "cheile morții și ale locuinței morților" (Apoc.1,18), Isus Christos. Christos a descris moartea ca fiind un somn. ÞLazăr, prietenul nostru, doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somnÞ (Ioan 11,11). El a descris moartea ca fiind o stare de inconștiență ca într-un somn profund. Pavel împartasea acest punct de vedere subliniind și altceva la fel de important și anume că experiența lui Lazăr, departe de a fi singulară, se va repeta multiplicată de milioane și milioane de ori. Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreuna cu Isus pe cei ce au adormit în El (l Tes.4,14). Biblia nu îndeamna la cramponare de ritualuri religioase înfaptuite cu scopul de a scăpa de moarte sau măcar de a ne asigura un cuib cât mai confortabil pe lumea cealaltă. Nu ne îndeamna ca prin rugăciuni "în genunchi pe coji de nucă" și danii bogate întru ameliorarea "chinurile" celor care, în timpul vieții, nu s-au pus bine cu Biserica. Nu vorbește de o lume a duhurilor, mai bună decât aceasta și care va fi partea celor ce sunt "cosiți" - ca o nădejde de categoria a doua menită să ne anestezieze teama de moarte. Și nici varianta de moarte tip "Ivan Turbincă", rozând copaci și dusă de nas de mintea ascuțită a acestui personaj de poveste. Hotărât nu! Scriptura spune cu claritate că moartea există, că este urâtă și că oricum nu folosește la nimic dacă o fardăm sau mascăm. Dar mai spune și că vine vremea când se va împlini profeția din Osea reluată de Pavel în 1 Cor.l5, apoteoticul capitol al ÎNVIERII: "Moartea a fost înghitita de biruință". |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy