Un locuitor al cetății Efes, pe nume Erostrat, era ros de dorința de a deveni cunoscut, celebru, adică VIP sadea. Din nenorocire pentru el, nici una din calitățile lui practice sau intelectuale nu-i putea fi de folos la împlinirea unui destin glorios. După ce Erostrat a înțeles pe deplin acest lucru, pentru ca totuși să-și poată atinge scopul ambițios, a ajuns la concluzia că distrugerea unei opere de artă lar putea face tot atât de cunoscut pe cât este creatorul ei. Chiar cu riscul ca această celebritate obținută "la apelul de seară" să fie infamantă pentru el.
O asemenea capodoperă era la îndemâna oricui dar numai lui i-a trecut prin minte că templul zeiței Artemis, cel care stârnea invidia întregii lumi antice față de orașul Efes, ar putea fi cel care pe culmile gloriei, fie ea și una meschină. Într-o noapte a anului 356 î.Ch. Erostrat a pus foc templului. Incendiul s-a propagat cu repeziciune provocând ruina unei mari părți a edificiului. A doua zi, numele lui Erostrat a ajuns, după cum el însuși prevăzuse, pe buzele tuturor. Dar, aflând motivul pentru care piromanul distrusese monumentul de o valoare inestimabilă, edilii orașului au emis în regim de urgență un edict teribil prin care era condamnat la moarte oricine ar fi îndrăznit să pronunțe numele proscris al lui Erostrat.
Timp de douăzeci și trei de ani această uitare impusă a fost respectată. În 333 î.Ch. un tânăr rege macedonean al cărui nume era deja celebru, Alexandru, a intrat triumfător în cetate. Mișcat de starea în care se afla templul în ruine, tânărul cuceritor l-a însărcinat pe arhitectul său personal să ducă la bun sfârșit restaurarea templului. El însuși a condus ceremonia pompoasă de (re)inaugurare închinată zeiței. Abia atunci au aflat locuitorii Efesului datra nașterii binefăcătorului lor: era chiar acea noapte din 356 î.Ch. când templul fusese incendiat. Această coincidență era prea stranie pentru ca cele două evenimente să nu fie evocate împreună. Astfel se face că, în timp ce edictul condamnator suferea soarta pe care o făgăduise contravenienților, numele lui Erostrat intra în istorie alături de Theodor, Ctesiphon și Metagenes, arhitecții constructori ai templului și, bineînțeles, alături de numele măreț al lui Alexandru. Erostrat cel "Înfocat" și Alexandru cel Mare...
Paradoxul acestei istorii adevărate este legat în mod indisolubil de paradoxul vieții acesteia unde, așa cum observa Solomon în Ecles.9,11: ...Nu cei iuți aleargă, nu cei viteji câștigă războiul, nu cei înțelepți câștigă pâinea, nici cei pricepuți bogăția și nici cei învățați bunăvoința, ci toate atârnă de vreme și de împrejurări. Istoria a demonstrat cu prisosință că cei iuți, cei viteji, cei înțelepți, cei pricepuți și cei învățați, ca să cităm categoriile amintite și de Solomon, au rămas aproape întotdeauna în anonimat iar veșnica pomenire, la cel mai propriu mod cu putință, a fost cântată în dreptul unor nume odioase. De exemplu, asasini odioși deveniți peste noapte celebri, după modelul Erostrat, sunt pomeniți pe paginile cărților de istorie o dată cu victimele lor, ba chiar umbrindu-le celebritatea... post-mortem.

Sus numele că altfel trag!
Ravaillac, asasinul lui Henric al IV-lea la instigația iezuiților, a inspirat mai multe pagini de biografie romanțată decât cel care a dat Franței pacea prin Edictul de toleranță religioasă de la Nantes. Despre arhiducele Franz Ferdinand, asasinat la Sarajevo în 1914, nespecialiștii nu știu prea multe; în schimb despre Gavrilo Princip, sârbul care l-a împușcat marcând astfel izbucnirea Primului Război Mondial, avem cu siguranță informații dintre cele mai diverse, personalitatea lui fascinând și astăzi. Toată lumea a auzit despre John F. Kennedy unul dintre cei mai iubiți președinți ai SUA; însă absolut nimeni, în cadrul unui sondaj de opinie, n-ar putea spune și altceva despre el decât că a fost asasinat la Dalas - Texas, de către Lee Harwey Oswald. Acest asasin prezumtiv a făcut obiectul a nu mai puțin de 197 de cărți între 1963-1993 cum aflăm consultând minunea-minunilor, Google. Aceasta în timp ce președintele Kennedy a avut parte în aceeași perioadă de doar 107 cărți care se ocupă exclusiv cu biografia sa, în afară de sutele de lucrări și miile de articole în periodice care tratează enigma asasinatului propriu zis...
Brutus și Sirham Sirham, Booth și Ali Agea: asasini intrați în istorie alături de victimile lor, au fost, sunt și vor fi "veșnic pomeniți"; chiar asta au și urmărit, în afară de idealul lor de "patrioți care au scăpat lumea de tirani" (V.Borovicka - Asasinate care urmau să schimbe lumea, Buc.1988). Folosind mijloace mai puțin violente, tiranii aceia din fraza de mai sus, din toate epocile, fie acestea de aur sau de altceva (depinde de imaginația fiecărui dictator) au vrut să-și nemurească numele prin tot felul de artificii. Făceau în așa fel ca artiștii vremii să-i imortalizeze (alt cuvânt-paraodx) în picturi, statui ecvestre sau infanterestre, să li se dedice ode, oratorii și epopei; cu numele lor erau botezate clădiri, străzi, orașe întregi chiar... doar doar ca pomenirea să le fie asigurată pentru eternitate...
În Rusia, frumosul St.Petersburg, orașul lui Petru cel Mare care, urmând același mecanism, a vrut să se eternizeze botezându-l cu numele lui, a avut parte de schimbări semnificative. Alex Soljenîțin povestește că a întâlnit în Gulag, condamnat la muncă pe viață, un biet Ivan care nu avea altă vină decât aceea că nu prea știa unde se născuse. St.Petersburg se transformase în Leningrad după 1917, apoi în Stalingrad după 1924 și iar în Leningrad pentru că Stalin vroia să fie original alegând alt oraș pentru botez bolșevic... Așa că bietul om se tot încurca în fața autorităților susținând că se născuse la... Sfântul Petre, nomine odiosum - nume urât de leniniști și staliniști...
Copiind modelul, comuniștii români Ana, Luca și cu Dej, cei ce "băgau spaima-n burgheji", s-au gândit să-l nemurească pe tov.Stalin salvatorul popoarelor. Așa că au decis ca frumosul Sibiu să se numească orașul I.V.Stalin. Asta cu tot tam tamul de rigoare, cu scrisoare oficială adreastă tătucului de la Moscova în care era implorat să primească a cinsti orașul Sibiu pe vecie, cu schimbări în acte oficiale, în hărțile de prin școli și primării pregătite din timp pentru toată țara...Cheltuială, evident. Dar, stupoare! După nici trei săptămâni totul a fost abandonat cu discreție și orașul de la poalele Cibinului și-a reluat vechea denumire: cineva și-a dat seama că renumitul salam de Sibiu ar fi trebuit și el botezat iar "salam de Stalin" ar fi sunat imposibil. Așa că, în cea mai mare grabă, Sibiul și-a recăpătat numele iar Brașovul a devenit purtătorul numelui măreț al tătucului popoarelor, pe vecie. Adică până la moartea paranoicului, în 1953.
Obsesia omului de a-și făuri un renume și o imagine pe măsura acestuia, este veche de când lumea. "Haidem să zidim o cetate și un turn... și să ne facem un nume" (Gen.11,4): iată preocuparea vânătorului de trofee, legendarul Nimrod și a celor care și-au făcut din Babel piedestal pentru glorificarea numelor. Nume cu care să împungă în sus și să zdruncine cerul lui Dumnezeu. Dezastrul a fost cu atât mai mare cu cât era înălțimea ambițiilor măsurate la propriu în metri de zidărie și la figurat în "babeli®" - unitatea de măsurare a mândriei.

Stați cu camera pe mine!
Astăzi slăbiciunea aceasta pentru propriul nume popularizat este valorificată de institute specializate în psihologia imaginii publice... Trăim într-o lume a imaginii, a spectacolului, spun psihologii și politologii, și este mult mai important să pari decât să fii. De la funcționarul de la primărie și până la senator, de la muncitorul care vine din Germania cu o mașină nouă-nouță pentru care și-a ruinat sănătatea dar "îi termină" pe vecini și prieteni... și până la ministrul care nu-și poate permite să umble cu vechea Dacie pentru a nu-și șifona imaginea.... toți oamenii doresc să aibe un nume răsunător, o imagine cu care să-și hrănească eul-paraleul...
Pentru foarte mulți actori sociali contează mult, exagerat de mult, ce spun alții despre ei decât să fie așa în realitate. Dacă în alte vremuri, oamenii își făureau mai mult intuitiv o imagine, un nume, apelând la mijloace grosiere ce trădau amatorism, astăzi se apelează la firme specializate a căror activitate este construirea de imagine. Sunt utilizate strategii de mare complexitate și cele mai noi descoperiri în materie de psihosociologie și posologia maselor.
Credeți că un candidat la alegerile parlamentare sau consiliul local, va fi ales pentru că este moral, pentru că are un program echilibrat, pentru că inspiră încredere fiindcă este cinstit și realist și știe să-și plece urechea la doleanțe? Echipa de experți în psihologie, care cere bani grei pentru asta, i-a creat o astfel de imagine! Psihologul îi spune ce să spună când apare la TV, cum să zâmbească, cum să fie îmbrăcat El îi compune afișele electorale și îi face programul: unde să se ducă și ce să spună. Iată-l vizitând un azil de bătrâni și rostind apăsat în fața camerelor video că el în calitate de "ales" va mări pensiile și alocațiile pentru cei în vârstă. Iată-l în fața unui bloc neterminat și declarând că el cunoaște ce greu este să n-ai casă dar că va face o mie de apartamente pentru tinerii nefamiliști pe an... Probabil că pe Lună ar fi zis dacă nu l-ar fi oprit expertul psiholog... Se plimbă prin curtea unei biserici cu preotul alături... ei da, iată un om credincios, pe ăsta să-l alegem! zice poporul (cum de s-a nimerit un camaraman tocmai atunci?)...

Vând ieftin imagine de sfânt!
O imagine publică se construiește prin selectarea însușirilor prețuite de popor, sublinierea lor și adăugarea altora noi care lipsea candidatului. Coerența este sarcina psihologilor... Și astfel adevărul parțial se împletește cu neadevărul total, confecționându-se o imagine gata de servit, un nume deci care să spună ceva. Un reflex psihic care se va declanșa în primul rând la cel în cauză, din ce în ce mai convins că chiar este așa cum i-a fost retușată imaginea... Este drumul pe care-l parcurge orice despot pe măsură ce înaintează în vârstă și în numărul de guri care-l ovaționează... De exemplu Ștefan cel Mare: coerența însușirilor este excelentă. Tradiția istorică, literatura, mai nou acțiunea bisericii care l-a beatificat, au creat din Ștefan un erou național cu un nume de invidiat... Sunt însă și mărturii care strică imaginea: devenise cu vremea violent, "mânios și degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat", o vizita cam des pe Răreșoaia cu care avea copii nelegitimi, plus alte metehne și răreșoaice... Însă aceste "amănunte" sunt lăsate intenționat deoparte...
Nu contează cum ești din moment ce imaginea poate să-ți fie modelată la comandă: susțin psihologii care se ocupă de fenomen.
Un exemplu - imaginea aurită a celui mai înțelept om care a trăit vreodată: Solomon. In realitate regimul acestui despot luminat a epuizat țara, deopotrivă clasele mici și mijlocii datorită fiscalității excesive. Bodygurazii lui Solomon aveaz scuturi de aur in timp ce țăranii și meșteșugarii erau obligați la impozite ce se ridicau pană la trei cincimi din caștig. Mai mult de jumătate.

Artificiile legate de o imagine, de aur, de o epocă, neapărat de aur... pot fi valabile pentru cei superficiali. Pentru oamenii care știu să meargă la esență - zero. Esența este caracterul .Trăim într-o lume în care anonimatul pare a fi un păcat de neiertat. Făurirea unei magini devine pentru omul muritor și mărginit, mijlocul de a se afirma. Un nume la care urechea să tresare, o față la care ochiul să privească fascinat (Bruce Willis întâlnit de mine la Paris, plimbandu-se pe strada, care “mi-a luat piuitul”...), o persoană care să șocheze... Criminali, hoți, femei ușoare, miniștri corupți, spioni, - toată această faună contemporană care umple ziarele și micul ecran - nu face decât să urmeze spiritul vremii: celebritate cu orice preț, indiferent de conotația respectivă. Mă gândesc la Christos: un Dumnezeu căruia nu i-a fost rușine să se nască într-un grajd, dintr-o familie săracă, să fie tâmplar și să aibe în preajmă pescari, femei umile și ciobani... Fără scuturi de aur, fără să fie nevoit să apeleze la retușarea imaginii publice... A fost exact ceea ce a arătat - un Dumnezeu al celor anonimi. Dincolo de costumul Armani, dincolo de mătăsuri și Oil of Olaz ți se vede caracterul. Cine mai are...