Texte publicate anterior:
0. Motivație: http://www.agonia.ro/index.php/essay/161333/index.html
1. O Poveste postmodernistă: http://www.agonia.ro/index.php /essay/157964/index.html
2. Este Realitatea o Târfă?: http://www.agonia.ro/index. Php /essay /161334/index.html
3. Este Existenta reala? - Context cultural european-occidental si Budismul:
http://www.agonia.ro/index.php/essay/161834/index.html


Preambul

În primul rând, o definiție contextuală a "Empirismului pozitivist" . Așa cum înțeleg eu acest termen în cadrul seriei prezente de (con)texte. Fără pretenție de generalitate. (De fapt, această definiție a fost dată în '0. Motivație'. Dar ea a fost plasată într-o notă de subsol). Deci, definiția: "Empirismul pozitivist (și raționalist?!)" se caracterizează prin: (a) singura "realitate" acceptată ca atare este cea perceptibilă prin "simțurile" comune, prelungite prin aparate de măsură din ce în ce mai sofisticate. Mergând, de exemplu, de la (banalii) ochelari de vedere în infraroșu, microscoape, telescoape, etc. și până la implantare de cip-uri care maresc întinderea gamelor de frecvență pentră "văz", "auz", etc.; (b) orice teorie științifică este considerată "valabilă" ("reală" și, deci "adevărată" - empiricii pozitiviștii, echivalând "adevărul" cu "realitatea" definită anterior), în măsura în care, prin experiențe "obiective", "exterioare" (independente de "subiectivism") teoria este confirmată. Prin urmare, din punctul de vedere empiric-pozitivist, o astfel de teorie este, automat, și "predictibilă". În sensul că, dacă se respectă întocmai "protocolul" experimentelor care o confirmă, se obțin, întotdeauna, aceleași rezultate.
În al doilea rând - și ultimul - de ce nu continui prezentarea, în opoziție și apoi în intersectare (dacă va rezulta așa ceva), a celor două contexte culturale: European-occidental și Budist, începută în '3. Este Existența Reală?' ? Încercând ceea ce sugerează Daniel Sur [1]: 'Gîndirea și practicarea istorică a culturilor-monadă pot fi depașite, pot fi făcute să nu mai apese, ci să devină… un altfel de teritoriu, mediu liminal de comunicare și rezonanță…. Astfel, se creează un fel de spațiu gri, un spațiu de întîlnire, un spațiu de împletire, un spațiu încă fără un stil dominant. Dar un spațiu, unde libertatea stilistică este nemaiîntîlnită pînă acum. Două (sau mai multe)valuri care se sparg unul în celălalt, lăsînd în urmă o spumă fascinantă. De un astfel de spațiu beneficiază România. Occident sau Orient? Nici Occident, nici Orient. Sau amîndouă o dată.' Pentru două motive: (a) în textul anterior am prezentat numai o vedere de ansamblu asupra "realității" în cadrul celor două contexte analizate; (b) într-un fel, la nivelul Fizicii subcuantice (și nu cuantice) din Contextul nostru cultural și, respectiv, cel al "Casei conștiinței" (a se vedea aceiași: '3. Este Existența Reală?') din cel Budist, se tinde spre o "intersectare". Dar până a ajunge acolo, o analiză mai extisă a limitelor la care a ajuns "Empirismul (nostru) pozitivist" (și încearcă să le depășască pe multiple planuri), va fi extrem de utilă tocmai pentru ca apoi să se poată pune în evidență "intersectarea" amintită.


Fizica cuantică

Încep cu Fizica cuantică pentru că ea pare a fi "disciplina pilot" care a condus, încet dar sigur, la întreaga degringoladă pe care o trăiește azi "Empirismul pozitivist" pe toate planurile (cunoașterii și acțiunii). Evident, o astfel de caracterizare presupune, din partea cititorilor, existența unui anumit bagaj de cunoștințe, destul de general, din domeniul Fizicii sub-atomice (cuantice). Pe care, sunt convins, că ei îl dețin. Pentru orice eventualitate, trimit la surse ușor accesibile - atât în putința consultării, cât și din punctul de vedere al sugestivității și inteligibilității expunerii [2].
În Fizica Particulelor elementare (subatomică - cuantică) a științei contextului nostru cultural (European-occidental) se constată experimental și se vorbește despre: incertitudine (localizarea în timp a unui eveniment este legată de imprecizia în cunoașterea energiei, iar localizarea în spațiu a evenimentului este legată de imprecizia cunoașterii impulsului); comportare ambiguă - particulă/undă; complementaritate (care nu rezolvă contradicția - o eludează: simplu nominalism!). Cele mai multe particule elementare trăiesc un timp extrem de scurt - timp care, uneori, se aproprie de instantaneitate - în raport cu scara timpului uman; interacțiunile sunt: tari, electromagnetice, slabe și gravitaționale; apar produceri de fenomene de creare și distrugere de particule "virtuale" (care nu trăiesc suficient pentru a putea fi observate - o altă "definiție" a virtualității, diferită de cea postmodernistă a Cyberspațiului cu care ne-am obișnuit atât de mult încât nu ne mai întrebăm cât din ea este "reală" sau nu, i.e. iluzorie; ca și a particulelor "virtuale"). Clasificarea entităților din domeniul particulelor elementare are baze empirice (inventată post-mortem -"experimentul" premerge "teoriei" care încearcă , dacă nu să explice, măcar să ordoneze); căci proprietățile lor nu pot fi stabilite pe baza structurii lor - că d-aia sunt "elementare", deci indivizibile. Singura cale de a descoperi "constituenții" acestora, dacă ei există, fiind "spargerea" lor la energii înalte; dar fragmentele rezultate nu sunt niciodată "bucăți mai mici" ale particulelor inițiale ci, pur și simplu, "aglomerări" noi si specifice de energie. Și astfel conceptele statice de "obiect" și "părți componente" nu mai pot fi aplicate. În acest caz, "criteriile" de clasificare se bazează pe proprietăți de "simetrie" ( o "simetrie" metaforică, dinamică, pentru că ea nu mai este o simplă "oglindire" ci se referă la "legi de conservare": a "izospinului", a "energiei", a "momentului cinetic total", a unor "sarcinii electrice" abstracte: +/- 1/2, +/- 3/2, +/- 5/2 etc., ceea ce te duce cu gândul la Geometria fractală (a se vedea Mandelbrot [3]). Apar astfel "hadronii" și "barionii". Și, cum mintea umană este inventivă (și caută să repună în drepturi "teoria" premergătoare experimentului care, apoi, să o "confirme), se mai presupune că atât "hadronii" cât și "barionii" ar fi alcătuiți, totuși, din alte particule ("ultra-elementare") "Quark"-uri, așa cum le-a botezat inventatorul lor Murray Gell-Man, pornind de la câteva cuvinte din nuvela lu Joyce, Veghea lui Finnegean, 'Trei quark-uri pentru Muster Mark'. Iar, în fine, astfel de particule "ultra elementare" - pe care, încă, nu le-a găsit nimeni deși sunt căutate cu disperare (curat "virtuale"!) - chiar că nu mai au "structură", fiind doar entități punctiforme (puncte matematice?! ). Și iar intervine imaginația omenească care, se pare, că nu are limite și acordă proprietăți acestor fantomatice entități care, la rândul lor au trebuit - în spirit creștinesc - să fie botezate: "up", "down", "strange", "colours", "charm", "flavour/aroma". Iar inventatorul (Gell-Man) a primit, pentru toate acestea, chiar premiul Nobel - și nu pentru literatură. Și culmea, rezultatele aplicării teoriei sale, par a fi conforme cu experiențele (exterioare), deci "obiective", confundate cu o nouă și, într-adevăr,"deconcertantă realitate". Am mai uitat să spun că fiecare particulă (elementară/ultraelementară) posedă propria "anti - particulă", unele particule fiind - simultan - și propriile antiparticule; și, astfel, a apărut - chiar și experimental, deci "obiectiv" - mult temuta "anti-materie"; care, când nu are ce face și se întâlnește cu materia, știți si dumneavoastră ce se mai întâmplă (când o anumită - simultan - particulă/antiparticulă, există, conviețuind, cu ea însăși, ce Dumnezeului se mai întâmplă ?!. Misterul ăsta chiar că te poate înebuni!)…..

*

Am hălăduit, plin de pasiune încrezătoare, un timp destul de îndelungat, prin "lumea" acestei "Materii stranii" - cum o numește fizicianul Alfred Kastler (Kastler [2]) - a particulelor elementare. Acum mă plimb prin ea, însă cu un entuziasm temperat de circumspecția dată de încercările eșuate de a se găsi o anumită ordine, intuitiv resimțită, în spatele/umbra acestui mozaic; ordine posibil turnată în teorii ce se doreau unificatoare: a "câmpului" sau a diverselor tipuri de interacțiuni. Teorii care, în final, să fie nu numai explicative, dar și predictive. Și o astfel de circumspecție mă face să mi se pară că "realismul magic" al lui Borges - cu labirinturile și hiper-labirinturile sale, cu textele, hiper-textele și hipo-textele (texte inventate și nu apocrife, ci "virtuale"?!) este, de fapt, un fleac față de cel al
particulelor subatomice. Și, dacă nu v-a ajuns, încă ceva despre experimentul (mental) ERP (Einstein-Podolsky-Rosen) care, după trei decenii de la enunțarea sa, îl face pe John Bell să enunțe o teoremă. Pe care nu o redau în forma sa extrem de complicată pentru urechile noastre profane. Dar care afirmă, sus și tare, că în cazul a două particule elementare care au inter-acționat vreodată, orice nouă acțiune ulterioară asupra unei dintre ele se re-simite (transmite) instantaneu și asupra celeilalte, chiar dacă, de exemplu, una este pe pământ și alta pe Lună. Și, culmea, această teoremă își demonstrează, experimental (prin experiment exterior, "obiectiv"), validitatea (mă feresc să spun "adevărul"). În fine - și cu asta încerc să termin cu domeniul particulelor elementare - nu pot să nu amintesc de efectul de "super-poziție". El se poate "descrie" (dar nu și "explica")matematic prin introducerea, puțini știu, de către Cardan, a numerele complexe (cu partea lor "reală" și cea "imaginară"). Cardan, care nu a inventat numai "axul cardanic". Efect de super-poziție despre care Roger Penrose (Penrose [2]) ne informează: 'Nu putem spune, în limbajul obișnuit, ce înseamnă pentru un electron să se afle într-o stare de superpoziție în două locuri în același timp (s.n. G.M.)….Trebuie să acceptăm pentru moment acest tip de descriere [și realitate] pentru sistemele nivelului cuantic. Astfel de super-poziții constituie o parte importantă a construcției actuale a micro-lumii și ne-a fost relevată de Natură'. Ceea ce aruncă, pur și simplu, în aer, orice încercare de a ne imagina că "undele" sunt doar o interpretare a probabilității statistice de
apariție a unei particule elementare !.

*

Și acum, pentru că mă consider un "postmoderndern" și nu un "postmodernist" care refuză orice sistematizare (aceasta, sperând el, să rezulte din context printr-o interpretarea individuală) să încerc totuși să-mi sistematizez unele păreri în legătură cu "realitatea cuantică" (despre care am vorbit anterior "babilonic").

*

1. Se afirmă că, în lumea cuantică, care se întinde de la lungimea de undă a particulelor subatomice (electroni, protoni, neutroni etc.) și până la lungimi de undă de 10 la -33 cm ('dincolo de care noțiunile de "timp" și "spațiu", așa cum le cunoaștem, ar fi înlocuite cu unele care, în prezent, nu pot fi specificate' (Bohm [4]) (până în prezent, experimental, s-a ajuns numai până la 10 la -17 cm), observatorul este acela care stabilește condițiile de măsurare, iar caracteristicile obiectului vor fi în bună măsură determinate de condițiile decise de observator. Odată cu modificarea acestor condiții se vor modifica și proprietățile obiectului studiat. Și, în acest caz, te întrebi dacă Baudrillard (Baudrillard[5]), care spune - referindu-se la "Realitatea macro-empirică" că 'este o târfă' - nu are dreptate, mai ales atunci când ne referim la nivelul "Realității micro-empirice"? Adică, dânsa (târfa) ne aprobă, confirmându-ne experimental teoriile noastre "predictive" pentru a ne înșela, gâdilându-ne orgoliul visului nostru de "stăpâni", pentru a
deveni, în final, noi sclavii ei.
2. Fizica cuantică pare a fi ultima încercare, disperată, a Modernismului (Iluminismt) "raÈ›ional" È™i "obiectiv" îmbrăcat în haina Empirismului pozitivist, de a salva PREDICTIBILITATEA È™tiinÈ›ei, asumându-È™i până È™i riscul relaxării acestei predictibilități prin admiterea probabilității statistice. ÃŽncercare contrazisă chiar de efectul de "superpoziÈ›ie" È™i de teorema lui Bell - demonstrate prin experienÈ›e (exterioare) deci "obiective". Mai mult, această încercare deschide, de fapt, tocmai ea, Cutia Pandorei a IMPREDICTIBILITÃÞII. Impredictibilitate care, nu o să obosesc a afirma, se manifestă, în prezent, din ce în ce mai virulent È™i la nivelul "Realității macro-empirice", odată cu explozia comunicaÈ›iilor È™i a Internetului în cadrul Postmodernității în care trăim (vom vedea, la sfârÈ™itul
acestei serii de texte, cum se explică acest lucru).
3. Impredictibilitatea a condus la apariția unor teorii noi: cea a Catastrofelor cu "atractorii ei stranii" (R. Thom), a Sistemelor Disipative (Prigogine) și a Auto-organizării, a Haosului (James York, David Ruelle - F. Takens, Edward Lorentz), a Fractaliilor (Mandelbrot) etc. (Boutot, [6]), care, "explică", post-mortem, de ce s-a întâmplat "ceva" cu totul neobișnuit - numit, de obicei, o "singularitate" (de exemplu unele "ruperi" de simetrie din Fizica cuantică, pentru că tot am vorbit atât despre ea), dar nu și care vor fi evoluțiile ulterioare și când anume - dacă nu cu exactitate, măcar statistic - se va mai repeta acel "ceva". (Pentru că tot a venit vorba: nici un "futurolog" nu a prevăzut, la nivel "macro", căderea Comunismului!).

Logicile paraconsistente

Tabloul Logicii actuale este asemănător cu cel al Fizicii cuantice. Între ele existând o strânsă interdependență. Deoarece începuturile descoperirilor din Fizica cuantică se suprapun cu apariția Logicii polivalente. Care, extrem de rapid la scara timpului istoric uman, a condus la spargerea logicii "clasice", pe tărâm "aplicativ", în tot soiul de "logici (mai mult sau mai puțin) paraconsistente": "Logica cuantică", cea a "paradoxurilor", a "non-liniarității", cea "sub-structurală", cea "probabilistică" etc., etc., etc. [7]. Jonglând, formal, cu seturi de axiome/principii noi (e.g. înlocuind unul sau mai multe dintre principiile aristotelice: cel al "necontradicției" cu cel al "complementarității", cel al "identității" cu cel al "diferenței", cel al "terțului exclus" cu cel al "terțului inclus"…Sau "inventând" principii noi, cum ar fi cel al "exploziei" sau cel al "ubicuității" - nu știu dacă vre-o logică "paraconsistentă" a fost, încă, construită pe un astfel de principiu, dar ea, musai, ar trebui să apară - dacă nu a și apărut - ținând seama de efectul de "super-poziție" în cadrul căruia una și aceiași particulă elementară chiar se află, în mod "real" și nu "statistic", în mai multe locuri, simultan). Și aceste lucruri se întâmplă oricând o nouă fărâmă a "realității" (macro sau mico) este investigată "experimental-obiectiv" și nu mai seamănă cu alte "fărâme" investigate anterior. Iar pe planul Logicii însuși (de fapt în meta-logică) care ar trebui să fie, măcar el, "consistent" (cât de cât) chiar logicienii "paraconsistenței" dau o definiție destul de ambigua acesteia, așa cum rezultă din următoarele: 'Termenul de "paraconsistență" a fost creat de Miró Quesada ….În limba engleză prefixul para are multe semnificații. Din câte mi-a spus Newton da Costa, sensul pe care l-a avut Quesada în vedere a fost cel de cvasi, ca în cuvintele "paramedic" sau "paramilitar", deci "paraconsistență" ar însemna ceva de genul "asemenea consistenței". În ceea ce mă privește, am presupus mereu că "para" din "paraconsistență" înseamnă "dincolo de", ca în "paranormal", de pildă, sau în "paradox" (dincolo de opinie)' [Graham Priest, 7]. Termenul de "paraconsistență" desemnează, de fapt, un concept atât de vag încât poate subsuma orice nouă instanță de "logică" particulară (specifică unei fărâme nou descoperită de "realitate" pozitivist-empirică) Ceea ce ne aruncă într-un 'vag mai vag ca vagul ei vagin' al dusei (de pe lume) prostituate Răsturnica (Ion Barbu) care, prin moarte, devine din ce în ce mai inconsistent (sau "paraconsistent"). O simplă remanență ("virtualitate"?! - "reală" în termeni postmoderniști) care, ca orice remanență tinde să dispară sau, în acest caz, să re-apară poate, schimbată, "curățită" de zgură, concretizată în ritul și ritmul fecundității cosmice. Într-un fel, dar numai într-un fel, ca și mulțimile "vagi" (fuzzy), cu logica lor asociată în cadrul căreia teorema de incompletitudine a lui Gódel - care, cât de cât, mai dădea o șansă Logicii, în general - își pierde din "consistență", devenind aproape "inconsistentă", i.e. "paraconsistentă" [7]. Și, accentuez, numai într-un fel în cazul fuzzy-smului în raport cu fertilitatea, deoarece mulțimile fuzzy nu ascultă de mitul "eternei reântoarceri", ele devenind complet evanescente, ducând la disoluție. Și uite așa, Logica devine cel puțin "autistă" la nivel pragmatic (fiecare nou petic de realitate descoperit își are propria "logică") sau, și mai grav, schizofrenică la nivelul Meta-logicii, propunând o exprimare proprie unui "delir sistematizat" studiat de psihiatrie care, evident, relevă o "logică" ce pare foarte "consistentă", însă deviantă. Mai mult, la acest nivel, "paraconsistența" are pretenția de a fi chiar "neutră" față de filosofie, știință și matematică (a se vedea, de exemplu Logica sau, de fapt, Meta-logica "neutrosofică" a lui Florentin Smarandache [8]) ceea ce îi conferă, în plus si o tentă autistă. Și toate cele de mai sus fiind justificate de logicieni prin faptul că, totuși, la nivel pragmatic, Logicele "paraconsistente" își dovedesc "aplicabilitatea". În paranteză fie spus, Matematica pură, singura, pare a scăpa acestei degringolade, provocate de exacerbarea unui pozitivism empirist, bazat pe experimentul "exterior", "obiectiv", căci se vede eliberată de pretențiile fundamentaliste (axiomatizante) ale Logicii, urmându-și propriul drum al unei autoconsistențe misterioase, în măsura în care nu prea mulți matematicien, dar încă destui ca să nu disperăm, se bazează în continuare pe ceea ce numim "intuiție" (matematică) și nici măcar pe "logica intuiționistă" (oricât s-ar apropria ea de "explicarea inexplicabilului" matematic, rămânând totuși
departe de acesta).


NOTA: Partea a II-a va fi dedicată prezentării tabloului actual al Tehnoștiinței si a ceea ce este numit astăzi "Transumanitate" (a se vedea, pentru o informare sumară de exemplu, "The man who wants to live forever" Paul Miller & James Wilsdon, Open Democracy, Feb 2, 2006, la adresa http://www.transhumanism.org/index.php/WTA/more/aubreyod200602/ )


____________
[1] Daniel Sur, 'A treia cale', NOEMA, vol. IV, 2005.
[2] L. Boltzman, Scrieri, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1981; Niels Bohr, Fizica atomică și cunoașterea umană, Ed. Științifică, 1969; B. G. Kuznețov, Albert Einstein, Ed. Științifică, 1968; Louis de Broglie, Certitudinile și incertitudinile științei, Ed. Politică, 1980; Werner Heisenberg, Pași peste granițe, Ed. Politică, 1977; Alfred Kastler, Acfeastă materie stranie, Ed. Politică, 1982; Erwin Schrödinger, Ce este viața? și Spirit și materie, Ed. Politică, 1980; Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Ed. Humanitas, 2001; Fitjorf Capra, Taofizica, Ed. Tehnică, 1999; Roger Penrouse, Incertitudinile rațiunii - Umbrele minții, Ed. Tehnică, 1999.
[3] Benoît Mandelbrot, Obiectele fractale, Ed. Nemira, 1998.
[4] David Bohm, Plenitudinea lumii și ordinea ei , Ed. Humanitas, 1995.
[5] Jean Baudrillard, Radical Thought, http://www.uta.edu/english/apt/ collab/ texts/radical.html , Translation of Jean Baudrillard's La Pensée Radicale, published in the fall of 1994 in French by Dens Tonka, eds., Collection Morsure, Paris, 1994.
[6] Alain Boutot, Inventarea formelor, Ed. Nemira, 1997
[7] Iancu Lucică, Dumitru Gheorghiu, Roman Chirilă, Ex falso quodlibet - Studii de logică paraconsistentă, Ed. Tehnică, 2004.
[8] Florentin Smarandache, 'Neutrosophy' , "The Florentin Smarandache papers", Special Collection, Centre for American History, Archive of American

Texte care urmeaza
5. Marsul...(Parte a II-a): http://www.agonia.ro/index.php/essay/171930/index.html