În acest articol încerc să proiectez pe filmul vieții o imagine concretizată în balansuri periculoase, reprezentate de tot ceea ce semnifică extremă, pol opus – îndrăznesc eu să-mi întăresc afirmația – conștientă că aș aduce poate ofense dureroase unor slăbiciuni nu doar fizice ci și morale. Deși este posibil a avea o latură tendențioasă, acest articol este destinat strict trăsăturilor aflate la antipozii firii omenești, confundate deseori, iar confuzia nu ține neapărat de lexic ci de conținutul moral.
Prima noțiune cu al cărei revers o evidențiez totodată este cea de mândrie și cea de infatoare, îngâmfare, înfumurare, în termeni mai bine cunoscuți ca uz. Aceste două noțiuni, deși supuse unui regim egal, sunt opuse ca sens, sub învelișul lor născându-se chiar o problemă de ordin social.
Alte două noțiuni, situate asemeni primelor una la antipodul celeilalte, pot fi tratate în paralel ca două extreme între care pendulăm, însă pot cu facilitate să se înroleze în categoria celor ce intră în uzul vieții noastre sociale, născând, la fel ca și cele dintâi, discrepanțe ici-acolo. Aceste două noțiuni sunt liderizate de către neîncrederea și excesiva încredere în sine. Aceasta din urmă se revarsă uneori din albie, omul excesiv de încrezător devenind încrezut, apoi convertindu-se în înfumurat, ca spre fine matamorfozarea să se oprească la aroganță, iar sursa aroganței este întocmai necunoașterea exactă de sine, supralicitarea propriilor calități. De aceea am constatat eu că încrederii excesive de sine i-ar fi proprie infatoarea. Omul îngâmfat nu simte nevoia sănătoasă de a se și îndoi de sine, doar aceasta putând a-l duce mai departe și mai sus. Omul cu minte, omul inteligent, a aflat de mult că poate exista un altul mai inteligent ori mai instruit, și că nici știința, nici frumusețea nativă nu și-au atins tocmai la el limita superioară.
Neîncrederea în sine însă, deși un rozător veninos care ne poate mâna existența noastră, chiar activitatea socială și utilitatea umană, o consider eu proprie mândriei, adică celei mai nobile trăsături. Izvorând tocmai din cunoașterea lucidă de sine și mai ales sin știința transparentă a ceea ce poți face pentru a te realiza, mândria este cea a omului care nu pleacă imediat capul. De aceea până și marele nostru poet o caracteriza pe muza “Luceafărului” “mândră-n toate cele”.
Trăirile sufletului nostru omenesc, deși concretizate în periculoase extreme, ne pot oferi atât siguranța cât și echilibrul interior necesare cunoașterii cât mai exacte și mai lucide a ceea ce putem face, a cât și cum putem face, pentru a ne da astfel măsura noastră adevărată.