Adrian Munteanu-Fluxurile hieratice ale poeziei

Eseu de Angela Nache Mamier
Cu volumul” Ferestre în cetate “ ( Sonete 4), Adrian Munteanu abordează tematica orașului, prezentă masiv în literatură.
Leon-Paul Fargue, Verhaeren, Baudelaire, Italo Calvino, Dos Passos, Blaise Cendrars și mulți alții au iubit ori au urât orașul, sursa majoră de inspirație, timp-spațiu în care se petrece “acțiunea” , unde sentimentele trec de la un registru la altul , de la râs la plâns, adevărat voiaj intim, suprapus peste un voiaj inițiatic literar, istoric și geografic :
“ Vom sta mereu pe bănci în toamna blândă,
Cu truda-n sânge, depănând povești.
Pe Tâmpa duhuri se aștern la pândă
Să ducă-n taina cerurilor vești.
Ce simplu spun :mi-ești drag ! Ne-am pus osândă
Să traversăm vecia în calești ”
(Brașov 1)
Brașovul este văzut ca o matrice a vieții sociale, dar și a expresiei artistice. Fiecare tentativă poetică devine “inscripție“ trecută prin filtrul experienței trăite “individual și colectiv “.
Conștiința timpului devine coloana vertebrală a cărții , pretextul unei aventuri artistice ieșită din comun :
“ Coresi-a pus comori la începutul
Ființei noastre, lacrima dintâi,
Și ce-am voit a alungat nevrutul
Săpând fântâni cu care-n veci rămâi.
Solemn lăcaș îmi este tot avutul
Și am de-a pururi slova căpătâi”.
(¨Prima școala românească)
Dragostea pentru orașul natal este sacralizată, autorul dedică Brașovului o carte-biblie, unde, peste filele de piatră, modifică reprezentările pe care le avem despre această adevărată Arcă a lui Noe în care răspândește cuvinte pline de sens, de adevărat profet-adorator :
“ Pășesc tăcut. Priviri de sfinți, decise,
Îmi par că sfarmă vremea cu obidă,
Să-mi facă loc, din neguri de absidă,
În strana-n care-un serafin trudise “
( Biserica Sfântul Nicolae)
Scene și fragmente de viață defilează, se animă sub privirea și simțirea poetului, copil al orașului secular, pierdut de admirație și sfiiciune în labirinturile străzilor enigmatice din orașul vechi: strada Republicii, strada Bisericii, strada Sforii, Șchei, Castelului etc :
„ Din Poarta Șchei spre Cerbului despică
Poteca strâmtă taine printre case
Și treci absent, pierzându-te-n angoase,
Lipind mortarul umed de tunică…
Și dintr-un colț neluminat de viață
Aștepți să bată clopot de-nvieri “
(Strada Sforii)
Specificitatea Brașovului este indiscutabilă și autorul se reîncarnează în personalitățile care îl întâmpină peste tot :
“Cu Anton Pann m-am așezat în strană,
Să buchisesc Psaltirea pe-ndelete
(Prima școală românească)
“ Un gang și curtea.Trepte în spirală.
Andrei și Iacob ne privesc din rame.“
(Casa Mureșenilor)
Metamorfozele lumii urbane constituie un pretext pentru a face o distincție netă între orașul vechi(sacralizat) și orașul nou (diabolizat) :
“ Cum ai trecut de pod, e altul chinul.
De-atâtea blocuri umbra-mi e ostilă
Și doar șoseaua se întinde-abilă
Să prindă-n funii de asfalt seninul.“
Farmecul dispare, un ton de spleen dezabuzat trădează o exasperare în fața acestei Sodome și Gomore moderne:
„ Și alte ziduri ațipesc în silă ,
Din curți anoste, îngânând suspinul
Pe care-l scoate plicisit vecinul .
Răzbate-un țipăt moale în argilă.
Nimic șocant. Cuvintele obscene,
Bețiile dintre pereți la fel,
Frânghiile-nțesate de izmene,
Priviri placide, pașii fără țel,
Pădurea ruginită de antene,
Visările fardate cu rimel. “
(Cartierul Tractorul)
Acest volum devine un pariu solemn și sentimental al autorului. Poemele trasează linii de forță pasionante. Cu cât itinerariul se lărgește, cu atât poetul intuiește mai adânc trăirile spațiului înconjurător, este dominat de vibrațiile lui, iar orașul devine din ce în ce mai puțin concret, ca un abur, dar și ca o rană fără vindecare. Imposibil de întrevăzut unde începe și unde se oprește acest oraș cu “o mie și una” de priveliști , monumente, ferestre închise ori deschise “în cetate”.
Timpul trecut este timpul vieții, al aventurii colective, Brașovul având un destin de regulator social și cultural de excepție. Autorul dă viață acestui peisaj –cetate de o mare puritate și eleganță :
“Veghez tăcerea pietrei .Înainte
Îmi stă poteca, arborii și cerul.
Nu-mi e răsuflul ascuțit ca fierul,
Dar urc ades cu nerăbdări în minte.
………………………………….
Iar zidul zvelt își va chema drumeții
Ce vor aprinde-n turnuri focul viu. “
(Turnul Alb)
Brașovul este sălașul umanismului, loc de deschidere, de amestecuri culturale, ceea ce alimentează fantasmele și utopiile acestui volum :
“ Să fie trâmbiți cele ce își poartă
Ritmul solemn în viguroase ziduri ?
Viori măiestre fermecând cu liduri
Cetatea-n care mi-am croit o soartă ?
(Bastionul Þesătorilor)
Mesajul cărții este purtat de gândirea meditativă și melancolică a autorului. El traversează orașul și îl îmbogățește cu visele sale, derulate cu ochii deschiși. Orașul este făcut și re-făcut din dorințele, spaimele, învierile succesive ale Poetului , care brodează cu firul roșu al memoriei sale citadine și sentimentale ,secreta cetate . Fiecare imagine cheamă altele , îmblânzește casele pe care le privește cu pioșenie, încercând să își amintească ceea ce exista înainte între pereții spălați de ploi și zăpezi.
Poetul ne demonstrează că privirea lipsită de emoție se așează superficial peste geometria din preajmă. El ne forțează privirile și simțirile, pentru a le aduce la orizontul său de vedere, din punctul înalt de observație de unde scrutează împrejurimile:
“Pe culmi așteaptă scrutători trompeții,
Să dea de veste, într-un ceas târziu,
Că peste cetini vor zbura ereții,
Să țină-n pliscuri cugetul pustiu.
Dar zidul zvelt își va chema drumeții
Ce vor aprinde-n turnuri focul viu.
(Turnul Alb)
În hazardul concret al acestei cetăți respectabile, orașul e viu. Autorul surprinde energia unei geografii și istorii debordante, strînge laolaltă răni secrete, fracturi, caligrafii, emoții, sentimente, tensiuni. E felul său aproape mistic de a ne da cheia accesului la cifrul cărții , la vocea “realității “ sale poetice.
“ De sus orașul furnica inspiră
În ritmul meu, cel amuțit pe creastă
Și bolta lumii se întinde, vastă,
Sub glas de îngeri , secondați de liră.
……………………………………
Deliciul se întinde la picioare
Și mă gândesc că n-ai putea să dai
Un rost întreg pe-o pană călătoare
Acestui grav și somptuos alai
De ziduri suple, jinduind spre soare,
Decât să-l vezi și dinolo, în rai.
(Brașov 2)
În această a patra carte de sonete, Adrian Munteanu devine un poet al cetății care reprivește imaginile citadine prin prisma umbrelor lăsate de acestea în cuget, marcându-i devenirea. El ascultă semnele profunde ale străzilor, fațadelor, monumentelor. Ele îi “dictează “ poeme –pulsuri evocatoare.
Prezența sensibilă a poetului în fața acestor comori inepuizabile se concentrează într-o respirație de fulg, coperta cărții făcând aluzie la starea de grație a poeziei care se acordă cu ritmul cuvintelor abia șoptite, dar și la înspăimântata plutire într-un spațiu închis și incert.
Interogațiile poetice se confundă cu viața poetului, care devine o porta –voce a viețuitorilor cetății :
“ Bem vin din căni de lut ;
Ne-mbrățișăm când ne alungă veacul.
Scâncește-n noi copilul nenăscut. “
Poetul se dezvăluie, își deschide sufletul cu reticență. Biografia sa pătrunde cu flashuri cristalizate înr-un cotidian la care cetatea nu e deloc străină, ci e chemată ca martoră, suverană și complice, ca în povestea cavalerului sau Poetului-June din Brașov, aflat într-o perpetuă cavalcadă , înfășurat într-o mantie melancolică, “ a tristei figuri “:
“ O mâna de vertebre mai rămase.
Și Viorica,soața mea, apoi
Îl simte cum în raclă-și aplecase
Dureri mai vechi, să doarmă amândoi.
Au vrut aevea semn profund să lase
Că-n preajma stau și vor veghea cu noi. “
(Cimitirul din Noua 2)
Brașovul este un loc poetic, dar nu un simplu decor, ci cadrul unei căutari existențiale intense.
Orașul trăiește în omul devenit cutie de rezonanță lirică, de unde acest dialog cu imaginile-amintiri, dialog cu el însuși, între veghe și umbră, între sensibililitate și imaginație.
Între poet și oraș se instalează o intimitate febrilă, autorul devine martor al efemerului acestor pietre și al ființelor care l-au populat :
“Mușcând din carnea poftelor avid
Ascund în taina stranelor obida
Și simt cum vremea a mai pus un rid.
(Dârste)
Autorul dă o valoare de iluminare atemporală unor repere topografice cât se poate de precise.
El continuă să cultive cu măiestrie arta sonetului, dar tonul nu este vetust, căci versurile au o sinceritate și o combustie internă incandescente.
Ciclul Junilor este insolit, mitologic :
“ Descătușare din adânc de glasuri,
Iar trupul vine-n iureș spre pământ
Și face-n țolul sprijinit popasuri,
Ca să își ia din nou spre cer avânt.
Uimit presimt, după alerte ceasuri,
Că va ieși din alb cearșaf un sfânt »
(Junii 2 –Aruncarea în țol)
Adrian Munteanu este un trecător atipic, descoperind sub unghiuri insolite farmecul străzilor, monumentelor, caselor și oamenilor. Totul i se pare supus unei metamorfoze fără sfârșit.
Poezie a unor sentimente rafinate , autentice, găzduite în toate fibrele și febrele incertitudinilor ascunse în meandrele memoriei sentimentale ale unui poet din cetate, Adrian Munteanu este un pieton neobișnuit, suprinzător, care, învăluit în imagini-suvenir, își vorbește și ne vorbește dintre “ iluminări “ răscolitoare.