Cândva, cu ceva timp în urmă, nici nu mai contează când, m-am pierdut...
Nu am putut sta cu mâinile în sân, așa că am plecat în căutarea mea. Am străbătut cărări întortocheate, care de care mai complicate, mai sucite...unele păreau chiar fără ieșire.
Ei, nu m-am lăsat așa cu una cu două, și am înaintat cu pași tot mai siguri, îmi apăruse chiar ridul acela dintre sprâncene care se formează când te încrunți și îți micșorezi ochii - chipurile ca să vezi mai bine sau când ți se pare ca se întrezărește ceva la orizont...o luminiță poate, un licăr...
Pornisem eu așa în căutarea mea, dar uitasem un lucru: nu știam ce caut exact, știam că mă caut pe mine și...atât. Nu prea aveam indicii ajutătoare, informații referitoare la cine sunt, de ce sunt, ce vreau, cum sunt...Și atunci am început să sap, să scobesc, sa zgârii cu unghiile, cu lamele, cu tăișuri neiertătoare și la fiecare zgârietură și tăietură sângeram, și tăietura durea, și rănile începeau să usture mai tare decât imi închipuisem dar nu destul cât să mă oprească.
Și pe măsură ce plăgile se adânceau, nu mai dureau așa de tare, de fapt începeam chiar să le pot privi cu mândrie și cu mulțumirea de sine a celui care parcă găsește comoara mult râvnită si doar în vise imaginată.
Și cum să nu mă mândresc, și cum să nu înfloreasca sufletul în mine ca o roză de vară când în adâncurile torturate ale cărnii rănite mă regăsisem, mă redescoperisem...însângerată dar învingătoare, rănită dar întărită, arsă de flăcări neiertătoare dar călită.
Renăscusem din mine, din propriul sânge, din propria rană, dintr-o agonie personală și profundă care doar mă adormise, dar care nici măcar pentru o secundă nu mă anihilase.