“Eu n-am tăria ca să-ndur splendorile lumii;
în mijlocul lor mi-am pierdut suflarea și nu mi-a rămas
glas decât pentru disperarea frumuseții” ( Cioran )



Viața – acest loc comun, în care ne reîntoarcem, crudă solitudine, de fiecare dată când moartea nu ne mai e de-ajuns pentru a sublima epuizantul hohot al nefericirii. Căci ce poate fi mai înălțător și mai nobil decât poezia durerii în fața frumuseților lumii, răsfrântă în inimile noastre? Nu e aceasta oare cea mai desăvârșită fericire?
Există momente când nu putem concepe împlinirea fără destrămare, cerul fără cădere, fericirea fără suferință; hotarul lor superfluu acutizează permanent în noi nevoia de contraste. Suferința ne întărește, pe când fericirea ne face mai vulnerabili; fericirea este un abandon, iar durerea o luptă. Nu ne putem accepta victoriile decât ca pe o dovadă de slăbiciune, și, totodată, avem nevoie de atâta forță pentru a plânge…Nu putem simți fericirea urcându-ne-n priviri, decât asumându-ne efemerul ei, și, implicit, tristețea ei postumă.
Placiditatea, iată una dintre mediocritățile cele mai comode. Nimic nu te poate face mai uman decât efervescența simțurilor, trecerea sublimă de la foamea de sărut la sărut, de la lumină la singurătatea fluturilor…Și această permanentă luptă cu noi înșine, noi o numim destin.
Ați simțit vreodată noaptea despletită bătându-vă pe umăr?Sau ploaia împușcată de rădăcinile fluturilor făcându-vă semn cu mâna?Ori poate scâncetul pruncilor urcându-vă în lacrimi?V-ați lăsat dezmierdați de spicele de grâu împletite prin glezna unui cal?Ați sărutat vreodată lumina răstignită în muguri de crin? Dacă ați ispășit vreodată aceste stări, dacă ați gustat căderea, doar pentru a explora alte posibilități de înălțare, înseamnă ca nu vă sunteți vouă înșivă suficienți; înseamnă că fericirea și nefericirea compun o ecuație cu două ingenue cunoscute…Și această rană circulară ne vindecă de perfecțiune.
Da, am fost fericiți, acele câteva clipe într-o viață de om când am fost cu adevărat fericiți, ne fac demni de eternitate. Și de răsfățul zădărniciei. Luciditatea fericirii nu are unitate de măsură; beția chinului se măsoară în silabe de iubire, și poate doar putința noastră de a-l trăi pe celălalt, de a somatiza fiecare zâmbet, fiecare șoaptă ne conjugă durerea la prezent…sufletul și carnea, aceste alfa și omega în care abisăm neîncetat…Și durerea aceasta spartă din noi se purifică-n extaz.
Iubim, și nimic în noi nu prevestește fragilitatea, tăcerea sau uitarea…Doar lacrimile ne mai visează din când în când, atât cât să ne-aducem aminte de cer. Iubim, și dragostea noastră își cere tributul de sânge: cele câteva secunde de înalt.
Nu ne mai rămâne decât să învățăm să nu ne mai aparținem, să ne dezlipim timid de chinul singurătății și să ne aruncăm, cu sufletul înainte, în iubire, eternul refugiu și eterna agonie a fericirii…

5 iulie 2003.