Idei si sculptura

Lipsa irisului in ochii fetzelor sculptate este un neajuns. Irisul e singura parte a omului ce nu se poate sculpta dar care nu poate lipsi. Din acest motiv niciodata o sculptura nu va fi completa.

A nu desena irisul cu dalta aduce tuturor statuilor o tristete sau poate mai mult o neclintire pierduta a privirii ca aceea a momentului unui orgasm ascuns.

Irisul apartine picturii pentru ca fiind imagine nu descrie forma unui volum ci a unei suprafete iar in sculptura mai mult de a crea suprafete, care in fond descriu volume, nu se poate. Nici o metoda proprie sculpturii nu a rezolvat asta.

Femeia nu poate fi frumoasa fara privire. Frumusetea ei este deductie din celelalte trasaturi ale fetei sculptate.

Doar egiptenii antici si uneori etruscii adauga sculpurii irisul ochilor prin desenare. De aici si misterul privirii acestor statui.

Sculptura antica indiana a trupurilor nude, e purtatoare de semnificatii in afara simplei armonii fizice, pe cand sculptura antica mediteraneana e o descriere a unei atitudini, cel mult a unei stari, cam ceea ce este o fotografie astazi.

Proportia perfecta a antichitatii in sculptura, aplicata la lungimea penisului, propune un penis mai spre mic dacat spre normal, fapt ce uimeste azi involuntar pe privitor. Ori o norma morala stabilea asta , ori nevoia de a nu distrage cu acest amanunt liber in defavoarea restului statuii, cu adevarat importante.

Intotdeauna m-a intrigat fizionomia statuilor antice in comparatie cu fizionomiile populatiilor ce locuiesc acum in jurul Mediteranei.

E mai greu a sculpta un trup perfect, infasurat intr-o mantie prin care sa se vada aceasta, decat un trup perfect si nud.

Michelangelo sculpta doar o parte a corpului, nu de jur imprejur, pentru ca in cazul unei greseli sa impinga totul in piatra, dar apoi , pe cealalta parte greseala nu mai era permisa.

Impotriva aparentei sale uratenii , Michelangelo a sculptat pentru a arata lumii adevarata sa frumusete.

Pe vrema lui Michelangelo din comenzi primite pentru monumente, pe tema data, se nasteau capodoperele, azi monumentele sunt o simpla munca.

In fiecare bloc de piatra sta ascunsa o statuie , aceasta e obsesia sculptorilor, cum in fiecare femeie vad poetii o posibila iubita.

Brancusi a fost mai intai filozof si apoi sculptor, daca nu era asa nici nu s-ar fi auzit de el.

Filozofia nu face din sculptor un filozof ci doar il invata cum sa intinda mainile spre cer, sa primeasca inspiratie.

Zborul pe care l-a cautat toata viata Brancusi a fost o invocatie a spiritului pentru a depasi inspiratia deja din belsug primita prin geniu, spre o perfectiune imposibila.

Cand am voit sa vizitez Muzeul Brancusi la Paris, tocmai se inchise. Am privit doar vitrinele prin care razbateau cateva linii de piatra si am avut senzatia ca se pierduse o farama de Oltenie in imensitatea aceea tehnica, occidentala.

Viata sculptorilor e mai lunga decat a tuturor artistilor pentru ca arta lor e o munca. Munca e si a celorlalti, cu pana, pensula sau arcusul numai ca aceasta munca ii cocarjeaza si ii usuca.

Sunt mai putini sculptori anonimi decat poeti anonimi, exact cum sunt mai putini lei decat antilope in savana.

Sculptorul poate fi amator, poetul nu poate fi amator, eventual e cineva care scrie poezii.


In final o imagine:
Atelierul de sculptura, nudul sculptat al femeii, rasarit din gramada de aschii sau din lutul moale acoperit cu carpe umede si sub geamul lung din care abunda lumina, pe jos o saltea pe care isi iubeste artistul femeia, amanta si model. Mainile lui reiau apoi munca si nici nu mai stie daca sub degetele lui e sculptura sau femeia.