"Porii deschisi ai existentei lasau crevasa timpului inghetat sa picure lumina in miasma vulcanica a indoielii." Asa isi spuse, recitind, ultimul rand al gandurilor sale. Citase din el necititul, din ea neantalnita, din eu si supraeu rastignit in lume. Indoi in forma de barca, origami de neganduri aceste intortocheate cautari ale adevarului. Sufla peste linia asudata a constiintei si se-ntreba ce i virgula?
O vertebrare in spirit, o umbra a tacerii, o pauza de cafea virtuala a lui Cicero, un semn de oboseala a minei de carbune incins, a pastei mirosind a mandarina pe foaia alba.
Foaia alba, in care zvacnea frunza copacului ucis. Atinse cu palma transparenta hartiei si simti padurea in falange, degetele-i devenisera ramuri ce-si dezlegau fiinta spre albastru. Undeva izvorul strapungea calcul, calchiindu-l. Natura juca o farsa civilizatiei de siliciu a secolulul XXI-lea . Malraux zambea din raft: secolul XXI va fi religios sau...
Se ridica, ecranul computerului parea o carte, isi scoase ochelarii de cal-inorog a lumii virtuale si privi absent picatura ce se prelingea din tavan.
I se transforma camera in pestera?
Era starea de inceput a stalactitei?
Creioane roase pe margini, infipte in covor pareau o fantasma de neantelesuri, o renuntare in lemn a stalagmitei. Erau bambusii din visul oriental al samsarei? Erau panta rhei ... erau ei, soldatii de plumb ai desavarsirii? era armata invinsa a lui Napoleon, intoarsa prin zapada incinsa a Karamazovilor?
Era iluzia covorului zburator, in care spirite jucause infipsera culori?
Of, prea greu, mintea-i obosise, de atatea zile il chinuia o intrebare. Cine sunt eu ? Penibila intrebare intr-o existentza grotesca. Socrate a zis el ceva... dar cum s-o faca?
w.w.w. cine sunt eu?
no page to display...
google error…
Praful se aseza pe rama ferestrei de cand n-o mai deschise in lume. Click si neantul invada incaperea.
Zambi :)))), incepuse sa-l domine semnele.
Cine sunt eu ?
Un lastar de durere, o inima T.A.(x,y)in f(x) variabile... Mazgali aceste randuri, aruncandu-le la cosul de baschet (Jordan Boy). Le-am salvat eu, complice voua posibililor cititori, ochi tintuti in litera mirosind a tiparnitza, intorci foaia si plonjezi in abisul unui suflet. Iei cartea de pe tejghea, cu timbru literar cu tot si esti aici in mine. Dar eu mai sunt inca?
Tu ma recreezi, privindu-ma, lasandu-ma sa intru.
- Poc ! POC! se auzi in lemnul usii de la intrare.
Era portareasa, nu-l mai vazuse de o saptamana iesind.
Purta aceeasi camasa, ce amintea de spital, unde fusese femeie la de toate. Iar locatarii, pacientii ei vesnici.
Fata barbatoasa, trada lipsa iubirii, vorbea scurt, raspicat.
- Scuzati, am crezut ca ati patit ceva... chiria
chiri a,chi...cri, suna gandul lui ucis.
Mai tarziu vorbim, isi zise, abia murmurand pentru ea, cerberul blocului.
- Mai tarziu, acum sunt obosit.
Ciudat, dar matroana fara imparatie respecta durerea fizica, reflex al spitalului, unde servise ceaiul (five'clock, when i walk), deformatie profesionala, inhibitie cinica, ce conta, era ca mergea cu un nu ma simt bine... se muia, chipul devenea aproape angelic, in masura in care un inger incapea in tiparul chipului ei. Dumnezeu ii dadu o negatie in forma de fata. Poate ii materializase doar negativul.
Usa se inchise scartaind a bambus, a santal... a suc de portocale.
Isi prinse capul in maini, intr-o pozitie ganditoare, un prieten arheolog se iluminase in pozitia ganditorului de la Hamangia. Ce gluma! Dar poate va functiona.
Trase storurile si se aseza, intepandu-si fesele obosite in lanurile de creioane.
Avea ceva budhist, pozitia asta, sa fi fost asta de la Hamangia vreun discipol rebel? Ce conteaza... Hai sa-ncercam.
In camera-pestera, sonata lunii vibra cosmic. Beethoven isi recapatase auzul. Iar sclavii inlantuiti ai lui Platon pareau singurii iluminati ai incaperii rupestre.
Eul se prelingea prin fanta lichida a usii. Tarsait de fiinta cautandu-se. Repeta mecanic: eul trebuie sa se dizolve in oceanul fara margini, mintea sa se stinga-n absolut, simturile s-adoarma,
autohipnoza cosmica. Focul mintii lui aprinse dara de petrol, ce o recuperau cei de la Green Peace.
Soneria acompania sonata lunii, cu un zgomot strident de apocalipsa.
- Asta-i prea mult! isi zise enervat.
Se ridica, arhetipul ganditorului de la Hamangia impietrise, alb, pe mandala covorului.
- Cine-i? cine-i?! vocea-i suna necunoscuta.
Era postasul cu tolba de mailu-ri, de maluri in celalalt.
Si cum "Postasul suna intotdeauna de doua ori", totul se absorbi in pelicula veche a fratilor Warner sau cine or fi.
In oglinda imensa a portalului, Cristul se rastignea de la facerea lumii.
Ultima oara cand incercase sa se circumscrie acestui tunel de lumina, mana ii amortise in cuiul ruginit. Imaginea sangelui siroind indiferent din palma ii incalzea pana la lesin simturile. Sinucidere religioasa? Blasfemie?
Sau poate lipsa talharul sau Pilat? ca Pontul crezuse ca-l are.
Privi spre coltul bibliotecii, nu hmmm, nici aici nu-i dezlegarea... computerul bipaia avid de fiinta
10101101010101010101010101010001010100101010101010101 01001010010010100010101010101001010101010100100101001 01010101010101001100101010101010101010101010101010101 0100010101010101010101010
gemeau microcipurile in cautare de constiinta. A lui amortise in spinul din aripa de inger.
:)))

www.cine sunt eu?
no page to display
google error