Vaai, dragă, dar ce ți s-a întîmplat ? Și cum ? Și nu ne spui și nouă cum ai ajuns să fii jefuit în stația lui 79 ? (râsete în fundal-ăsta ori e tâmpit ori se dă mare).
Cunoaștem. Vedem în fiecare zi. O sințim pe pielea noastră. Există o groază de oameni care se hrănesc cu nenorocirea altora, o respiră, se cuibăresc în această nenorocire cu voluptate, cu plăcere, ca niște porci în troacă. Pentru că, vrând-nevrând trebuie să dea și ei ceva, trebuie să ofere ceva la schimb , un deșeu jalnic al compătimirii lor , o umbră cât de vagă de omenie care să facă victima să cedeze mai ușor, care să-i paralizeze simțurile și să o arunce "lock stock and barrel" în gura lupului.
M-am întrebat totdeauna ce fel de sociopat este cel care se bucură de nenorocirea altuia, cel care trăiește din asta. După ce te ascultă atent, după ce mimează semne de compasiune fuge repede să te toarne lui X și lui Y "Uitați ce slab e prostul de Z ...". A respira plăcere de nenorocire, a te hrăni cu necazuri trebuie să fie o boală. Și noi suntem bolnavi din plin de ea.
Mila, compasiunea, dăruirea de a ajuta pe cineva aflat la necaz ne sunt străine. Și probabil că filiația noastră religioasă e responsabilă de acest lucru. Am văzut în străinătate, cu uimire, cum congregații catolice sau protestante se uneau pentru a-l ajuta pe cel aflat în nevoie. Am participat la o slujbă ținută la Nuremberg în care preotul a cerut (și a obținut) ajutorul enoriașilor pentru doamna A, femeie în vârstă și care avea nevoie când și când de companie umană. Nu avea nevoie de medicamente sau îngrijire- aceste lucruri erau organizate de către serviciile medico-sociale. Avea nevoie pur și simplu de un pic de căldură umană- și enoriașii acelui preot, fără să se bată cu pumnul în piept au început să o viziteze zilnic pe doamna A, asigurându-i măcar un substitut din căldura de care avea nevoie. Am fost de față când pastorul anglican din StPalace din Manchester a cerut ajutorul pentru doamna T, văduvă cu doi copii care avea probleme cu casa. Au venit și au ajutat-o. S-ar putea așa ceva și în România ? Mira-m-aș.
Răutatea, dorința de a vedea pe alții cum suferă sunt la ordinea zilei. Începând cu suporterii echipei de fotbal care a câștigat și joacă tontoroiul pe cei învinși și terminând cu ultimul om de pe stradă, foarte puțini dintre noi sunt pătrunși de adevăratul spirit creștin. Și eu am trecut din păcate prin faze de bucurie pentru nenorocirile altora. Și eu m-am bucurat când un proiect (pe care nu-l conduceam) n-a fost acceptat sau când un coleg n-a fost promovat. De ce ? Poate pentru că e cea mai simplă și mai abjectă bucurie. Bucuria de a te bucura de răul altuia.Bucuria de a vedea suferința celuilalt. În armată am fost învățați că atunci când dorim să facem un dușman să sufere, îl împușcăm în stomac. Va muri în chinuri în 10-12 ore. Tot în armată am fost învățați să torturăm cu un telefon de campanie. Legi sârmele care ies din telefon (și teoretic ar trebui să-l lege la rețea) de scrotul celui torturat și învârtești manivela. Efectul e garantat.
În viață am fost învățați că munca este pentru proști și pentru mașini.Că munca cinstită nu rentează-ci doar ce poți să furi.Și, dacă ești prea prost să furi, prea slabi ca să dai în cap, măcar să te bucuri că a murit capra vecinului.