Este într-o duminică dupa-amiază, vara lui 2005. Am 27 de ani și…multe luni, în noiembrie voi face 28 de ani. După mulți ani de cochetat cu ideea de a scrie, asta numai la nivel prezumtiv, în sfîrșit am pus mîna pe…taste și, primul meu text urmează să se contureze.
Mă amuza oarecum faptul că a durat atît. Pînă m-am hotărît eu să fac ceva în sensul acestui asa-zis talent care, susțin eu și chiar simt asta (pe bune că o simt) încă de cînd eram mititică, au trecut, pe rînd: vremea scrisului de mînă, pe care l-am mai practicat accidental, ba chiar și cel al mașinii de scris…Ei da, acum se scrie la calculator…de aceea mi-am procurat și eu unul, pentru a mă ajuta mai bine în atingerea idealurilor mele de om care scrie.
Firește, acum mă lovește pe neașteptate acea fobie a scriitorului (pseudo-in cazul meu) care se confruntă cu o foaie albă de hîrtie, cu o pagină de Word, în cazul meu. Despre ce să scrii pe lumea asta și să fie ceva care, într-adevăr, să te diferențieze de ceilalți?
Aș putea scrie despre experiențele mele, nu? Asta e ce cunosc cel mai bine și despre asta ar trebui sa scriu. Dar experiențele mele nu se disting prin nimic de cele ale oamenilor celorlalți. Am avut chiar, pot spune, o viață foarte liniștită și plină de bunăstare, am crescut într-o familie care m-a iubit și mi-a dat totul, nimic traumatizant sau incitant. Îmi vin în minte biografiile melodramatice ale scriitorilor pe care i-am studiat pe la scoală. Cu toții suferiseră diferite traume și frustrări. Oare cînd ai avut parte de o viață normală ca a mea, cîte șanse îți mai rămîn sa ajungi să scrii bine? Atunci cînd nu ai cunoscut decît normalitatea, cîtă deschidere îți mai rămîne pentru anormalitate? Pentru drame? Eh, dar ce este normalitatea și ce sunt dramele pînă la urmă?
Iată că deja sunt într-un impas. Am scris jumătate de pagina și nu mai știu ce sa scriu…AJUTOOOORRR!!! Halal!
Ei, da, tipic pentru mine să mă opresc la jumătatea ideii. Am nenumărate caiete începute, pline de fel de fel de idei variate, în funcție de momentul și vîrsta la care au fost scrise și pe toate am fost incapabilă să le duc la bun sfîrșit. Dar, de data asta apelez la un șiretlic. La urma urmei, ce scriu eu aici sunt crîmpeie de idei și sentimente, de unde pînă unde nevoia de început și de sfîrșit? Scopul nu este cel de finalitate, ci de a antrena, în cei ce citesc, alte sentimente și idei, similare sau diferite…Merită să scrii pentru asta și, cred, că pînă și o persoană ca mine, normală și netraumatizată, poate face acest lucru.