odă săgetării

animalul își depășește condiția cățărându-se
un pisc sau un copac îi sunt de-ajuns
peștele-și poate depăși condiția
năruindu-se sufocat de beția adâncului.
singură “rara avis”
eternitatea mereu renăscută
își pregătește-n sanctuar
rugul,
reînnoind lumina.

ceremonialul feței

bună dimineața față!
șoptesc adunând din cutele nopții
toate piesele-mprăștiate
alandala
astăzi:
cer senin,
vânt supraponderal și umiditate scăzută
îmi iau fața și o întind peste încă o zi
ultima de altfel,
nici ea nu mă mai suportă
e timpul unei schimbări și ea știe
trag tot mai greu de zâmbetul matinal
și de lacrimile-nserării
nimic nu mai e ca-nainte
nici măcar grimasele
cu tot ritualul ăsta tâmp…


încheiere

singurătatea s-a desprins, stâncă,
strivindu-mi sufletul
într-o continuă năruire
lăsându-mă, templu cu aripi tăiate
îmi târăsc infirmitatea-n cârje
umblu, caut,
chipuri, vorbe, speranța corabie,
rătăcitoare obsesie
întâlnirea.