Fără un buldog pentru el și un bichon pentre ea, copilul simțea că nu puteau pleca în Dumbrava fermecată.
Dar culoarea noului câine îi dădea bătăi de cap – deoarece Lizuca, neputând vorbi, întinse mâna către prosopul roșu, pe care mama îl uită pe marginea patului cu gratii de lemn.

O, nu…
Un Bichon roșu era greu de găsit pentru oricine, darămite pentru Mic; ce se temea că nici pietrele lui făcătoare de minuni nu îl vor ajuta în această privință.

Tot ce putea să facă era să se confeseze buldogului:

- Ai văzut?
Ai văzut ce pretențioasă este?
De unde să-i aduc un Bichon roșu?

Buldogul avea fălcile destul de lăsate.
Numai sclipirea din ochi trăda faptul că mintea lui căuta și căuta o soluție...
Dar se plictisi curând, și, dovadă că era un câine inteligent, își luă tălpășița de unde o lăsase.

- Bine că acum trebuie să rezolv totul singur! se plânse Mic umbrei sale, pe care soarele dimineții o proiecta pe un perete, până acum câteva clipe gol.

- Hei, trezește-te! îi spuse umbra, luându-l prin surprindere.
Tu n-ai auzit de acuarele?
Ce-ai făcut ani întregi la grădiniță?

- Am...

- Ai…...
Asta ai făcut! Și cu nimic n-ai rămas!
Să te duci imediat și să răscolești în dulap!
Să dai pe jos tot ce ai acolo și să iei numai vopselurile!

- Bine!

- Pe urmă, să le pui deoparte, unde s-ar putea să le și găsești, când o să ai un nou câine pe cap!

- Da! răspunse Mic, fără nici o ezitare în fericirea din glas și mulțumi umbrei dispărând odată cu el din odaia Lizucăi.

Astfel că fetița rămase să se converseze cu prosopul roșu, ce făcea mari eforturi să învețe limba ei "gângurească"...




(va continua...)