De ce ma sustrag eu sistematic din fotografii, de fapt de la fata locului, de ce imi pare mie totul alb-negru, sepia – undeva la mijloc c-o nuanta de trecut?

Priveau albumul meu de poze, doar cateva fotografii, de acum 10 ani, de atunci incoace nu prea mai apar in poze, iar cand apar nu-stiu-cum-sa-stau — unde-sa-ma-ascund — ce-orgoliu-egoisto-tampit-va-'ncearca-mintea-de-a-va-surprinde-justificat-surasul-in-preajma-mea-sau-a-inocentului-vecin-de-poza, ce vrea fotograful de la mine …. de fapt.

Uau, ce bine aratai in poze. Cine, eu?! EU nu sunt mai sunt cea de ieri, dar de fapt la ce te uiti tu? Stii? Eu urasc portretele, stii – eu nu am un zambet format pentru aparat, studiat - fara culoare, te vei admira intotdeauna, eu nu - fiindca azi nu mai sunt ce-am fost ieri, fiindca azi nu mai simt ce-am simtit ieri, ieri pare destul de indepartat, de neglijat, chiar nu ma recunosc, voi de ce dati o gramada de bani pe albumul de poze de nunta, inca artistic si ghidus facute? Aa, de admirat la batranete … cine are nevoie de pozele voastre, ale mele? Sa fim seriosi:) Mai bine natura moarta! De fapt incremenirea aia capata nedefinite nuante, impresii, momente, nostalgii, de fiecare data vazuta altfel, incepi sa-ti pui intrebarile – cand?unde?cum? – din noianul viselor poate apare un zambet abia schitat, daca apare – da, am recunoscut senzatia aia, am fost si am vazut, am trait … zambetul e doar al meu, nu intelegeti, stiu.