E Seu de Oaie pentru "Neo Men Ye", ah, în SIctir Major



Io mă cred om, da tre' să admit că, prin proastă administrare sau nebăgare de seamă, iuțeală de dezîngereală, se poate pot ajunge la neom neaoș.

Am măcar un exemplu de neomenie.

Eram la Brăila în Grădină Publică. Aveam aproximativ 20 de ani, prin '86; n-aveam griji, dar aveam bani. Locuiam la părinți, munceam, aparent aveam. Eram întins pe o bancă și prin noaptea ninsă și senină de Ianuarie priveam cerul înstelat. Îi spuneam fetei de care eram îndrăgostit, că stelele împodobeau ca de sărbători copacul care brăzda cerul de deasupra băncii. Mă gândeam că se va apleca și mă va săruta. Eram încântat de ce ziceam când o aud "cei aia acolo?". Chiar era curios la ora aceea să vezi pe cineva urcând spre oraș, ce să mai zic de treptele lunecoase. Ar fi trebuit să fie o femeie mică, o bătrână cu basma cea creatură care urca. Acum îmi dau seama, era greu de crezut că la ora aceea târzie, din fostele depozite ale docurilor brăilene poate să urce cineva, indiferent de vârstă. În timp ce eu gândeam adânc, literaturizând, prietena mea (îmi pare rău de noi, voi, dragi misogini) a coborât treaptă după treaptă și a ajutat-o pe "neomenia" mea să urce....


Acum vreo câteva luni am fost la o expozițiune unde se atrăgea atenția asupra unor biserici oropsite din sudul Ardealului și nordul Olteniei. M-au impresionat teribil câteva din fotografiile unor picturi muribunde pe care le-am văzut. Unul din organizatorii expoziției mă cunoștea și mi-a spus că a fost la Patriarhie unde i s-a răspuns că în datele oficiale nu figurează distrugerea bisericilor respective. Ovidiu a argumentat că are fotografii, date despre ele. A,u,u, a,u,o, autoritatea a fost fermă: la noi nu figurează.

Prin 1999 m-am prezentat la secretariatul patriarhiei să cer declararea ca blasfemii a două ziceri prea des auzite:

1. Dumnezeu și-a întors fața spre români.

2. Suntem creștini de 2000 de ani.

Ambele mă oripilaseră pentru a nu mai știu câtă oară, chiar din gura unor așa ziși preoți. "Unde-i cererea?" mi-a zis un tânăr de după birou. "În capul meu" am zis. Ei bine, oricât m-am rugat, nu mi-au dat (mai era o tipă prezentă) un amărât de A4 că să scriu ce ziceam că am în cap.
Ieri 23.09.2009 am văzut la Muzeul Þăranului Român o expoziție mult mai la obiect despre aceleași biserici prăpădite chiar cu planuri de renovare executate de studenți la arhitectură.

Necăjit pe la ora trei după amiază am dat un sms la o emisiune pe Radio România Actualități care voia subiecte de reporter. Sincer, mă așteptam să nu se citească sms-ul. L-au citit dar "nepăsarea bisericii" nu a fost menționată. A rămas doar nepăsarea statului. Ce rost ar avea să comentez faptul. Pot doar să consemnez o imensă silă mai ales față de partea ”cenzuratoare".

Actualul Patriarh se dovedește un demn "arăpaș" al celui prea neomenos înaintaș. Acum vreo 15 ani, câteva măicuțe de la Vladimiresti strigau "Teoctist, Antihrist".
Măicuțele au ajuns în pușcărie atunci.
Și eu cred c-o să ajung la atelier pe www.poezie.ro desi aș merita la recomandate cu R Mare chiar in ziarul Patriarhiei.

Sunt vremurile mai blânde?
Aparent.
Io, cred că-s și mai nașpa.
Io, sau vremurile?
?