pe o bancă intins cu pletele rasfirate în poala eliei un copil ascultă poemul preferat ea îl mângâie abia simțit atât de ușoară îi e mâna

florile învață cum
se desface inima pământului în petale
parfumul dezvăluie o dragoste mare

cât de sălbatică ființa ce-și laudă puterea
în lei hiene tasmanieni cândva și dinozauri
tot o pătrunde luna magnetica visare
o face blândă mai mult de jumătate
apele cu înțelepciune își împlinesc menirea
iar anotimpuri se croiesc veșmântul de regină
în univers e zeița ce a moștenit din toate
esențele din astre se imprimă-n dânsa
să fie laolaltă una o lucrare deplină

de va fi armonia și omul să-l măsoare
ceea ce încă ne lipsește prezent fiind
se va ridica biruitor al morții noastre lente

duhul pasăre își caută în sine trilul desăvârșirii
cum urechea ți-o deschizi pe dinăuntru
el vine umplându-ți-o cu nemurirea și dorul
te preschimbă încetul cu încetul
în locul jalei și al neputinței creează fericirea