Nu mă privi în ochi Românie. Sînt hidos Românie, cu salarul meu de la privat. Uneori, seara, îmi imaginez că te invit acasă. Să faci cunoștiință cu mama mea, Românie. Cu mama mea care ne-a crescut singură dintr-un salar de bugetar. Mi-e rușine de mama mea, Românie, că dacă ai veni să mă pețești în loc de salbe cu bănuți de aur ar avea zestre pentru mine doar rate la credit.

Sînt hidos Românie. Pentru că eu cred în ceva, așa cum musulmanul crede în Mecca, în Meddina, și oriunde s-ar afla seara se roagă cu fața spre ceea ce crede. Tu nu ai nici o vină. Pentru că eu dacă m-am dus la vot am votat pentru că am crezut. Nu într-un om. Nu în bannere. Nu în pungi de făină și sticle de ulei. Te rog să mă ierți că nu am fost în stare de mai mult. Atît m-a dus capul.

Și mă doare că alții care te-au părăsit au decis fără să aibă habar, apoi s-au întors la tine. Și tu i-ai primit. Le-ai dat inelul cel scump, ai tăiat vițelul cel gras. Și eu am strigat: atîta timp am rămas lîngă tine și niciodată nu ai făcut o petrecere în cinstea mea.

Cînd n-am mai avut oameni care au suferit în pușcării ți-am adus americani draga mea. Þi-am adus copii ridicați, post mortem, la rang de bărbați. Ce de curcubee au răsărit atunci draga mea. Și eu ca idiotul am uitat că la nunțile noastre cade cîte o stea.

Nu mai am nimic ce să-ți dau. Poate doar un Tom tom luat de pe e-bay care te-anunță at the next corner take left. Către inima mea. Fără taxe de autostradă sau rovignetă.