Jurnal.
Când ei nu i-a mai păsat, s-a dus totul de râpă. Și de unde nu era Dumnezeu, acum chiar că intraseră în Marea Rătăcire.
Apartamentul cu două camere dă spre ghiol de parcă ar căsca ochii la cum se înfig trestiile în soarele matinal și ca și când ar fi o armată luată prin surprindere, sângele țâșnește din spade chiar pe fața orizontului. Prin toată această gloată trece marfarul de Fetești. Burțile de cisternă pline par că explodează la fiecare scârțâit de șină ce-și dă duhul sub călcătura greoaie și periculoasă.
În stilul lor orăcăit, broaștele par să aibă mereu ceva de reproșat.
O rază de soare taie locuința în două jumătăți goale. Nădușeala nopții a tapetat pereții și orice pală de vânt pare a gură de bunică suflând în vatra cu jar, pe care dinți de sugar - porumbul abia cules se perpelește.
În curtea de peste drum, cântă ultimul cocoș.
Încerc să umplu atmosfera făcând gimnastică de întreținere cu niște aduceri-aminte.
Punctul 2: să creez un culoar pe care să rostogolesc din mine rămășițele de sentimente. Mai sunt câteva pe fundul inimii.

(3 august 2011)