Omul se naște cu vocația infinitului, venită din intersecția spiritului cu materia, fiecare în parte reprezentând un infinit.
Primele semne de conștiință îi induc deja și primele elemente de finit, de limitare, de autolimitare.
Începând cu perceperea unor concepte simple, bazate pe asemănare, pe responsabilitate, continuând cu formarea unui întreg sistem de convergențe sociale și încheind, doar pentru foarte puțini, cu asimilarea unor teorii evoluate, toate cuceririle omului pe calea cunoașterii nu reprezintă decât acumulări finite într-o lume infinită, stăpânită de legi necunoscute.
Ce este curios, că doar cei care înaintează mai mult pe această cale a cunoașterii, încep să înțeleagă limitarea demersului lor.
Ideia de infinit, în înțelesul larg al cuvântului, are multe elemente comune cu ideia de infinit definit din punct de vedere matematic. Aceasta din urmă are avantajul că permite efectuarea unor operațiuni matematice simple, și are niște reguli clare.
Când se învață primele noțiuni de operare cu infinitul matematic apare și o diferențiere între elevi, cei ce-i înțeleg sensul în mod real de cei ce-l asimilează ca atare, memorând niște reguli fără a-i pătrunde sensul profund.
Nerespectarea regulilor de operare cu infinitul duce la obținerea unor rezultate bizare, putându-se demonstra orice. Este cunoscută falsa teorie prin care se demonstrează că unu este egal cu doi. Astfel de judecăți false se folosesc și în viață, când se pornrște de la un rezultat fals, impus prin alte mijloace, și se caută să se încropească un surogat de justificare bazată pe oarecare logică. Eroarea provine de la nerespectarea unor reguli de operare cu infinitul, împărțire prin zero, care poate da orice rezultat.
Cea mai simplă definire a infinitului matematic este că după ultimul element presupus mai există cel puțin încă un element, astfel nu există în realitate niciun ultim element.
Conform acestei definiții, rezultă că dacă dintr-o mulțime infinită se desprind părți finite, indiferent cât de cuprinzătoare ar fi acestea, mulțimea rămasă este tot infinită, caracterul infinit fiind dat de succesiunea elementelor.
Conștiința umană este tentată să creadă că orice mulțime, care la prima vedere pare foarte cuprinzătoare, este infinită, ceea ce nu este adevărat. Este simplu să înțelegi că mulțimea continentelor este finită, că mulțimea țărilor este finită sau chiar că mulțimea firelor de păr din cap este de asemenea finită, dar este mai greu să înțelegi că mulțimea numerelor reale între 0,9999999 și 1 este infinită. De fapt între oricare două numere reale, oricât de apropiate ar fi ele, există o infinitate de alte numere reale.
Ideia de infinit în sensul larg este chiar și mai cuprinzăroare decât cel matematic.
Pornind de la teoria mulțimilor, finite sau infinite, conform perceptelor matematice, se pot explica o serie de fapte bizare la prima vedere, dar rămân încă o serie de altele neexplicate.
Nu este greu de înțeles că mulțimea cuvintelor din toate limbile pământului, deși foarte cuprinzătoare, este totuși finită. Atunci este explicabil, că deși foarte rar, se întâmplă ca să apară idei artistice, științifice, exprimate în cuvinte, în localzări spațiale sau temporale total diferite, fără ca ele să fie influențate una de cealaltă. Numărul de combinații posibile de cuvinte, deși foarte mare, este totuși limitat.
Numărul sunetelor muzicale, cu toate nuanțele de ton, al ritmurilor și al altor elemente muzicale, este de asemenea limitat, ceea ce poate explica apariția unor creații muzicale identice, fără nicio influențare între autori.
Numărul posibilităților de mutare a pieselor de șah este limitat. Faptul că încă nu s-a ajuns ca cel mai puternic calculator sa învingă un șahist de valoare medie, denotă că memoria și viteza conexiunilor calculatoarelor nu a ajuns la capacitatea memoriei umane. Aceasta, deși uriașă este totuși limitată, deoarece neuronii nu au posibilitatea să se înmulțească.
S-ar putea însă ca într-un viitor nu prea îndepărtat memoria calculatoarelor să o depășească pe cea umană. Este o problemă de timp.
Chiar și așa-zisa trăire în altă viață trecută, ar putea fi explicată prin numărul limitat al celulelor și componentelor celulare din structura corpului uman, care face posibilă repetare unor configurații identice în momente și locuri diferite din alte generații.
Toate aceste exemple, deși la nivelul pur probabilistic, vin să arate că mai este mult de înțeles, de cunoscut, chiar și în latura finită a fenomenologiei vieții pe Pământ sau aiurea.
Dar dacă desprindem această parte finită din totalul infinit al cunoașterii, ceea ce rămâne este tot o entitate infinită. Deci spațiul liber pentru cunoaștere este și va fi mereu infinit.
- Este o încurajare acest mod de abordare? Evident că nu!
- Ce este de făcut?
Să analizăm mai în detaliu latura infinită a trăirii și cunoașterii umane. Aceasta este legată de iubire(de orice fel), de ură, de credință(nu neapărat religioasă), de pasiune. Aceste sunt rădăcinile spirituale ale omului și ele își trag seva din infinit.
Din punct de vedere spiritual, omul se aseamănă cu un pom cu rădăcinile aeriene. Astfel de pom există în natură. Are o rădăcină naturală, care se continuă cu o tulpină și cu o serie de ramuri, care cresc, coboară pe pământ și prind alte rădăcini. Acestea sunt rădăcinile aeriene. Ele au rolul în extragerea suplimentară de sevă, dar când se îngroașă încep să aibă și un rol de susținere mecanică.
La om, rădăcinile spirituale normale sunt părinții. La început sunt singurele care-i asigură un suport fizic și moral.Cu timpul apar și rădăcinile aeriene precum iubirea, ura, credința, pasiunea, etc. Acestea leagă omul de infinit, dau sens vieții sale, dar nu-i stabilește și un echilibru. Echilibru este asigurat doar de rădăcinile naturale, de părinți.
În general trăirea umană este bazată pe logici polivalente, când sunt în discuție alte domenii în afara celor vitale. În domeniile vitale, dat fiind pericolul dezrădăcinării sale, omul funcționează pe logica binară, pe totul sau nimic, pe a fi sau a nu fi.
În tot ce ține de conveniențe sociale, omul este perfectibil. Când este însă vorba de iubire, ură, credință sau pasiune aria explicabilului se diminuează brusc, acesta se apropie de negația supremă, se apropie cel mai mult de moarte.
Se va ajunge vreodată la un mecanism de reprogramare a momentelor unice, la evitarea prin cunoaștere a momentelor negative ale vieții? Dacă da, atunci aceasta ar fi similară cu oprirea timpului, sau mai mult, cu darea timpului înapoi! Este ceva științifico-fantastic și nu-mi propun să abordez.
Decamdată bieții oameni trăiesc timpul prezent, ireversibil și nu au cum să aleagă evenimentele pe care le trăiesc, pozitive sau negative, încercând să le păstreze cât mai mult în memorie pe cele plăcute și căutând să le uite cât mai repede pe cele neplăcute.
- Care sunt metodele de ieșire din cele neplăcute?
Diferă de la om la om. Unii, cei mai mulți, se axează pe credință, intrând în rândul celor care preferă împărăția cerurilor. Alții reușesc să realizeze o întoarcere mentală în timp, păstrând doar momentele plăcute. Aceștia sunt aproape de o virtuală ireversibilitate a timpului.
- Vom găsi vreodată alte soluții?
- Dacă da ar fi mai bine?
- Nu ne vom opri astfel la un moment anume pe care nu vom mai dori să îl depășim?
Fiecare moment negativ însemnă ruperea uneia dintre rădăcinile aeriene. Va continua legătura cu infinitul prin celelalte rădăcini aeriene care-i mai rămân. Nicio rădăcină aeriană nu va putea însă înlocui pe cea naturală. Iubirea, ura, credința, pasiunea, nu vor putea niciodată înlocui pierderea părinților. La pierderea lor omul rămâne într-un echilibru instabil bazat doar pe rădăcinile aeriene, într-un joc de sumă constantă între iubire, credință, pasiune sau ură.
Dacă iubire, credință, pasiune nu va avea, va avea ură, sau nimic.